CAPITOLUL XII

DOAMNA JOHN DASHWOOD avea atâta încredere în judecata soţului ei încât chiar a doua zi le făcu o vizită doamnei Jennings şi fiicei ei; iar încrederea îi fu răsplătită prin aceea că descoperi că prima, femeia la care stăteau cumnatele ei, nu era nicicum nedemnă de a fi băgată în seamă de ea; cât despre lady Middleton, era una dintre cele mai încântătoare fiinţe din lume!

Lady Middleton fu la fel de încântată de doamna Dashwood. Amândouă aveau un fel de egoism rece care le atrăgea reciproc; şi apreciau una la cealaltă aceleaşi reguli insipide de bună-cuvi-inţă în comportament şi lipsa de duh.

Totuşi, aceleaşi maniere care câştigară părerea bună a lui lady Middleton despre doamna John Dashwood nu fură pe placul doamnei Jennings, care o văzu ca pe o femeiuşcă mândră cu comportament rece, care le tratase pe surorile soţului ei fără afecţiune şi aproape fără să aibă ceva a le spune, căci în jumătate de oră petrecută la Berkeley Street, cel puţin şapte minute şi jumătate nu scosese o vorbă.

Deşi nu întrebă, Elinor ar fi vrut tare mult să ştie dacă Edward era în Londra; dar nimic n-ar fi făcut-o pe Fanny să-i pomenească de bunăvoie numele în faţa ei, până nu era în măsură să-i spună că nunta lui cu domnişoara Morton era hotărâtă sau până când aşteptările soţului ei cu privire la colonelul Brandon nu se adevereau; pentru că ea îi credea atât de ataşaţi unul de celălalt încât nici o strădanie în vorbă sau în faptă nu i-ar fi putut despărţi. Însă, foarte curând, informaţia pe care ea nu voia să o dea veni din altă sursă. La scurt timp după aceea, Lucy veni să fie compătimită de Elinor pentru faptul că nu putea să-l vadă pe Edward, deşi sosise la Londra o dată cu domnul şi doamna Dashwood. Nu îndrăznise să vină la Bartlett's Buildings de teamă să nu fie descoperit şi, cu toate că amândoi erau nerăbdători să se întâlnească, în prezent nu puteau să facă nimic decât să-şi scrie.

La foarte scurt timp, Edward le aduse personal la cunoştinţă că era la Londra, venind de două ori în Berkeley Street. Cartea lui de vizită fu găsită de două ori pe masă, când se întoarseră de la treburile pe care le avuseseră dimineaţa în oraş. Elinor era încântată că trecuse, dar şi mai încântată că nu le găsise acasă.

Soţii Dashwood erau atât de cuceriţi de familia Middleton încât, deşi nu le prea stătea în obicei să dea ceva, se hotărâră să le ofere… O masă şi, la scurt timp după ce se cunoscuseră, îi invitară la masă în Harley Street, unde închiriaseră pe trei luni o casă foarte frumoasă. Fură invitate şi doamna Jennings şi domnişoarele Dashwood, iar John Dashwood avu grijă să-l invite şi pe colonelul Brandon care, oricând bucuros să fie acolo unde erau domnişoarele Dashwood, primi invitaţia cu o oarecare mirare, dar şi cu multă plăcere. Urmau să o cunoască pe doamna Ferrars, însă Elinor nu putu afla dacă aveau să vină şi fiii ei. Totuşi, perspectiva de a o vedea pe ea fu suficientă pentru a privi cu interes evenimentul. Deşi acum se putea întâlni cu mama lui Edward fără acea nelinişte puternică ce promitea, cândva, să însoţească o astfel de întâlnire, iar acum părerea acesteia despre ea îi era absolut indiferentă, dorinţa ei de a fi în compania doamnei Ferrars, curiozitatea ei de a şti cum era se dovediră la fel de vii.

Interesul cu care aştepta întâlnirea spori la scurt timp după aceea, auzind că aveau să vină şi domnişoarele Steele.

Intraseră atât de mult pe sub pielea lui lady Middleton prin zelul cu care se comportau în prezenţa ei încât, deşi Lucy nu era deloc elegantă, iar sora ei nici măcar rafinată, fu la fel de promptă ca sir John în a le pofti să petreacă o săptămână sau două la Conduit Street, iar de îndată ce domnişoarele Steele aflară de invitaţia soţilor Dashwood, găsiră foarte potrivit să-şi înceapă vizita cu câteva zile înainte ca petrecerea să aibă loc.

Poate că doamna John Dashwood n-ar fi dat importanţă pretenţiilor lor de a fi luate în seamă ca nepoate ale domnului care ani de zile avusese grijă de fratele ei într-atât încât să le asigure locuri la masa ei, dar ca musafire ale lui lady Middleton erau bine venite. Iar Lucy, care de multă vreme dorea să cunoască personal familia pentru a putea aprecia mai bine caracterele lor şi propriile greutăţi şi pentru a avea prilejul de a se strădui să le fie pe plac, rareori în viaţa ei fusese mai fericită ca atunci când primise cartea de vizită a doamnei John Dashwood.

Efectul cărţii de vizită asupra lui Elinor fu foarte diferit. Presupuse numaidecât că Edward, care locuia cu mama lui, era şi el invitat la petrecere, şi nu ştia cum avea să suporte să-l vadă după toate câte se întâmplaseră, şi încă în compania lui Lucy!

Probabil că aceste temeri nu se bazau pe raţiune şi cu siguranţă deloc pe adevăr. Totuşi, ele fură înlăturate prin bunăvoinţa lui Lucy, care credea că o să-i producă o mare dezamăgire spunându-i că Edward sigur nu avea să fie marţi în Harley Street, şi chiar spera să împingă durerea şi mai departe convingând-o că el se ţinea deoparte din cauza imensei afecţiuni pentru ea, pe care nu o putea ascunde când erau împreună.

Veni şi importanta zi de marţi, care urma să le prezinte pe cele două domnişoare acestei formidabile soacre.

— Ai milă de mine, domnişoară Dashwood! Spuse Lucy în timp ce urcau scările împreună. N-am pe nimeni aici care să mă compătimească. Îţi jur că abia mă mai ţin pe picioare! Doamne sfinte! Peste o clipă am să dau ochii cu persoana de care depinde toată fericirea mea… Care urmează să-mi fie mamă!

Elinor ar fi putut s-o liniştească imediat sugerând posibilitatea ca doamna pe care erau să o întâlnească să devină mai degrabă mama domnişoarei Morton decât a ei, însă în loc de asta o asigură, cu cea mai mare sinceritate, că într-adevăr îi era milă de ea, spre marea uimire a lui Lucy care, deşi chiar nu se simţea în largul ei, spera ca măcar să fie obiectul unei invidii nestăpânite din partea lui Elinor.

Doamna Ferrars era o femeie mică, slabă, cu o siluetă dreaptă, chiar ţeapănă, şi cu o înfăţişare serioasă, chiar acră. Avea tenul palid, trăsăturile mici, fără frumuseţe şi, fireşte, fără expresie; însă fruntea îngustă îi salvase înfăţişarea de la insipiditate, dându-i un aer de mândrie şi răutate. Nu era o femeie care vorbea mult, spre deosebire de majoritatea oamenilor, îşi împărţea cuvintele la numărul ideilor şi, din puţinele silabe care îi scăpară, niciuna nu-i fu adresată domnişoarei Dashwood, pe care era hotărâtă s-o antipatizeze cu orice preţ.

Acest comportament n-o mai putea face acum nefericită pe Elinor. În urmă cu câteva luni ar fi durut-o mult, însă acum doamnei Ferrars nu-i mai stătea în putere s-o facă să sufere, iar faptul că se purta mult mai amabil cu domnişoarele Steele, anume ca s-o umilească şi mai mult, nu făcea decât să o amuze. Nu putea decât să zâmbească văzând bunăvoinţa pe care mama şi fiica i-o arătau înseşi persoanei pe care să fi fost cel mai dornice s-o umilească, dacă ar fi ştiut câte ştia ea. Însă, în timp ce zâmbea văzând acea amabilitate atât de prost plasată, nu putu să nu remarce atenţiile studiate cu care domnişoara Steele întreţineau acea amabilitate fără să le dispreţuiască din adâncul inimii pe toate patru.

Lucy exulta toată văzând că i se acordă atâta atenţie, iar domnişoara Steele nu avea nevoie decât să fie tachinată în legătură cu doctorul Davies pentru a fi pe deplin fericită.

Masa fu grandioasă, servitorii numeroşi, totul dovedea înclinaţia stăpânei spre ostentaţie şi capacitatea stăpânului de a o susţine. În ciuda îmbunătăţirilor şi adăugirilor care i se aduceau domeniului Norland şi în ciuda faptului că proprietarul lui fusese cândva la un pas de a-şi vinde acţiunile în pierdere, nimic nu trăda vreun simptom al acelei sărăcii pe care încercase să o sugereze; sărăcia nu se manifestă decât în conversaţie, unde lipsurile era considerabile. John Dashwood nu avea multe de spus care să merite să fie auzite, iar soţia lui şi mai puţin. Dar acest lucru nu era o ruşine pentru ei, căci cam tot aşa stăteau lucrurile cu majoritatea invitaţilor, care aproape toţi aveau destule neajunsuri pentru a fi agreabili – lipsă de înţelepciune, înnăscută sau dobândită, lipsă de eleganţă, lipsă de caracter sau lipsă de stăpânire de sine.

Când, după cină, doamnele se retraseră în salon, această sărăcie fu şi mai evidentă, căci domnii mai aduseseră, totuşi, o oarecare varietate în conversaţie, prin discuţiile despre politică, despre îngrădirea proprietăţilor şi dresarea cailor; însă toate acestea fiind sfârşite, singurul subiect de discuţie care le rămase doamnelor până la sosirea cafelei fu care dintre cei doi băieţi era mai înalt, Harry Dashwood sau William, al doilea fiu al lui lady Middleton, care erau cam de aceeaşi vârstă.

Dacă ambii copii ar fi fost acolo, problema s-ar fi putut rezolva foarte uşor măsurându-i pe loc; însă cum numai Harry era prezent, de ambele părţi se făceau doar presupuneri, fiecare doamnă având dreptul să fie la fel de categorică în părerea ei şi s-o repete cât de des voia.

Părţile aveau următoarea poziţie: Cele două mame, deşi fiecare era convinsă că băiatul ei era mai înalt, decideau din politeţe în favoarea celuilalt.

Cele două bunici, cu mai puţină părtinire, dar cu mai multă sinceritate, îşi susţineau cu aceeaşi înfocare propriul urmaş.

Lucy, care dorea în aceeaşi măsură să placă ambelor tabere, considera că băieţii erau amândoi foarte înalţi pentru vârsta lor, şi pentru nimic în lume n-ar fi putut fi convinsă că exista vreo diferenţă, cât de mică, între ei; iar domnişoara Steele, cu şi mai multă bunăvoinţă, atribui diferenţa, atât cât putu, în favoarea fiecăruia.

După ce îşi spuse părerea în favoarea Iui William, lucru care o jigni pe doamna Ferrars şi încă şi mai mult pe Fanny, Elinor nu mai simţi nevoia să-şi întărească spusele prin alte argumente, iar Marianne, când i se ceru părerea, le jigni pe toate spunând că nu are nici o părere de dat întrucât nici nu se gândise la asta.

Înainte de a pleca de la Norland, Elinor pictase pentru cumnata ei două paravane în miniatură, foarte frumoase, care, montate şi aduse acasă, împodobeau salonul; iar aceste paravane miniaturale, atrăgând privirea lui John Dashwood când îi însoţi pe ceilalţi domni în salon, fură înmânate cu serviabilitate colonelului Bradon pentru a le admira.

— Au fost făcute de sora mea cea mare, spuse el, şi aş îndrăzni să spun că vei fi încântat de ele, căci eşti un om cu gust. Nu ştiu dacă ai avut prilejul să vezi până acum vreo lucrare de-a ei, dar toată lumea spune că desenează foarte bine.

Colonelul, deşi tăgădui toate pretenţiile de cunoscător, admiră cu căldură paravanele, aşa cum ar fi făcut cu orice lucru pictat de domnişoara Dashwood, iar curiozitatea celorlalţi fiind în mod firesc stârnită, ele fură trecute din mână în mână pentru a fi cercetate de toţi. Doamna Ferrars, neştiind că erau opera lui Elinor, ţinu neapărat să se uite la ele şi, după ce se bucurară de mărinimoasa apreciere a lui lady Middleton, îi fură înmânate de către Fanny care, totodată, o informă că erau făcute de domnişoara Dashwood.

— Hm! Spuse doamna Ferrars. Foarte drăguţe…

Şi, fără să se uite deloc la ele, le înapoie fiicei sale. Probabil că, preţ de o clipă, Fanny consideră că mama ei fusese extrem de nepoliticoasă căci, roşind puţin, spuse imediat:

— Sunt foarte frumoase, mamă, nu-i aşa? Insă poate de teamă că era prea politicoasă şi prea încurajatoare, adăugă: Nu crezi că au ceva din stilul de a picta al domnişoarei Morton? Ea chiar pictează absolut minunat! Ce frumos este ultimul peisaj pictat de ea!

— Chiar că e frumos! Tot ce face ea e admirabil.

Marianne nu mai putu suporta; era deja foarte scârbită de doamna Ferrars, iar lauda atât de prost plasată adusă alteia în defavoarea lui Elinor, deşi nu bănuia ce scop avea, o provocă imediat să spună cu aprindere:

— Admiraţia asta este foarte ciudată! Ce ne interesează pe noi domnişoara Morton? Cine o cunoaşte sau cui îi pasă de ea?

Noi vorbim acum despre Elinor!

Şi, spunând aceste cuvinte, luă paravanele din mâinile cumnatei sale pentru a le admira ea însăşi aşa cum se cuvenea.

Doamna Ferrars păru nespus de supărată şi, după ce se făcu şi mai băţoasă, rosti cu un glas tăios:

— Domnişoara Morton este fiica lordului Morton.

Şi Fanny arăta foarte supărată, iar soţul ei era înspăimântat la culme de îndrăzneala surorii lui. Lui Elinor, înflăcărarea lui Marianne îi făcu mai mult rău decât motivul care o produsese, însă privirile colonelului Brandon aţintite asupra lui Marianne arătau că el nu remarcase decât ceea ce era nobil în acea înflăcărare, inima afectuoasă care nu suporta să-şi vadă sora desconsiderată.

Indignarea lui Marianne nu se opri aici. Insolenţa rece cu care se purtase în general doamna Ferrars cu sora ei părea să prevestească, după părerea ei, greutăţi şi amărăciune pentru Elinor, iar inima ei rănită o făcea să se gândească cu groază la ele. Mânată de o puternică pornire de afecţiune, se duse după o clipă la scaunul surorii ei şi, cuprinzând-o cu braţul pe după gât şi lipindu-şi obrazul de al ei, spuse cu glas scăzut, dar pătimaş:

— Draga, scumpa mea Elinor, nu le băga în seamă. Nu le lăsa să te mâhnească.

Nu putu să spună mai mult; copleşită, îşi îngropa faţa în umărul lui Elinor şi izbucni în plâns. Lucrul acesta atrase atenţia tuturor şi aproape fiecare se îngrijoră. Fără să ştie ce face, colonelul Brandon se ridică şi se duse la ele. Doamna Jennings, cu un „Ah, sărăcuţa!” plin de simţire, îi dădu imediat sărurile ei, iar sir John se înfurie atât de tare pe autorul acestei suferinţe nervoase încât se mută de îndată lângă Lucy Steele şi-i povesti pe scurt, în şoaptă, întreaga poveste şocantă. In câteva minute, totuşi, Marianne îşi reveni suficient pentru a pune capăt agitaţiei şi îşi reluă locul, însă toată seara păstra amintirea celor întâmplate.

— Sărmana Marianne! Îi spuse cu glas scăzut fratele ei colonelului Brandon ce îndată ce reuşi să-i atragă atenţia. Sănătatea ei nu e atât de bună ca a surorii ei… E foarte nervoasă… Nu are constituţia lui Elinor… Şi trebuie să admitem că, pentru o tânără care a fost odată o frumuseţe, este foarte supărător să-şi fi pierdut farmecele personale. Poate n-ai să mă crezi, dar Marianne era extraordinar de frumoasă acum câteva luni; la fel de frumoasă ca Elinor. După cum vezi, toată frumuseţea s-a dus.