CAPITOLUL III

DOMNIŞOARELE DASHWOOD erau de mai bine de două luni la Londra şi nerăbdarea lui Marianne de a pleca sporea cu fiecare zi. Ofta după aerul, după libertatea şi liniştea de la ţară şi îşi închipuia că, dacă exista vreun loc care putea să-i aducă tihnă, acela era Barton. Elinor era şi ea tot atât de nerăbdătoare să plece şi dacă nu o făcea numaidecât era doar pentru că îşi dădea seama de dificultăţile unei călătorii atât de lungi, pe care Marianne nu voia să le recunoască. Totuşi, începu să se gândească serios la înfăptuirea ei şi deja îi menţionase dorinţa lor amabilei lor gazde, care i se opuse cu toată elocvenţa bunăvoinţei, când li se propuse un plan care, deşi le mai întârzia cu câteva săptămâni plecarea acasă, i se păru lui Elinor mult mai convenabil. Pe la sfârşitul lui martie, familia Palmer urma să plece la Cleveland pentru a sărbători Pastele, iar doamna Jennings fu invitată cu multă căldură de Charlotte să meargă cu ei, împreună cu prietenele ei. Invitaţia în sine nu fu suficientă pentru delicateţea lui Elinor, însă fu întărită cu politeţe sinceră de către însuşi domnul Palmer, fapt care, alături de schimbarea în bine a atitudinii lui faţă de ele de când aflase de nefericirea lui Marianne, o făcu să o accepte cu plăcere.

Totuşi, când o informă pe Marianne de ceea ce făcuse, reacţia acesteia nu fu prea bună.

— Cleveland! Exclamă ea, foarte agitată. Nu, nu pot să merg la Cleveland…

— Uiţi că aşezarea lui nu este… Că nu se află în vecinătatea lui…

— Dar este în Somersetshire. Nu pot să merg în Somersetshire… Acolo, unde abia aşteptam să mă duc… Nu, Elinor, nu te aştepta de la mine să merg acolo.

Elinor nu vru să se certe spunându-i că era vremea să-şi învingă astfel de sentimente, ci se strădui să i le alunge apelând la altele; prin urmare, îi arătă că şederea lor la Cleveland putea să grăbească întoarcerea la scumpa lor mamă, pe care dorea atât de mult s-o vadă. Distanţa de la Cleveland la Barton putea fi parcursă în cel mult o zi, iar servitorul mamei lor putea veni uşor acolo pentru a le însoţi la întoarcere. Şi cum nu aveau de ce să stea la Cleveland mai mult de-o săptămână, în mai puţin de trei săptămâni puteau fi acasă. În cele din urmă, dragostea sinceră a lui Marianne pentru mama ei reuşi să învingă răul închipuit.

Doamna Jennings era departe de a se fi săturat de invitatele ei, drept care insistă foarte mult ca ele să se întoarcă la Londra cu ea de la Cleveland. Elinor îi mulţumi pentru atenţie, însă spuse că nu puteau să-şi schimbe planul. Cum în curând primiră şi aprobarea mamei lor, puseră la punct toate amănuntele cu privire la întoarcere şi Marianne se mai linişti şi începu să numere orele care o mai despărţeau de Barton.

— Oh, domnule colonel, nu ştiu ce o să ne facem fără domnişoarele Dashwood! Fu primul lucru pe care i-l spuse doam na Jennings colonelului Brandon la prima lui vizită după sta bilirea plecării lor. Sunt foarte hotărâte să plece acasă, de la familia Palmer. Ce singuri o să fim când am să mă întorc acasă! O să stăm şi o să ne uităm unul la celălalt ca două pisici plictisite.

Poate că, prin această prezentare grăitoare a viitoarei plictiseli, doamna Jennings spera să-l provoace să facă acea ofertă care i-ar fi oferit lui însuşi o scăpare. Curând după aceea avu un motiv temeinic să creadă că reuşise căci, atunci când Elinor se duse la fereastră ca să măsoare dimensiunile unui tipar pe care voia să-l copieze pentru prietena ei, colonelul o urmă cu o privire plină de subînţeles şi stătu de vorbă cu ea câteva minute.

Doamnei Jennings nu-i scăpă nici efectul vorbelor lui asupra lui Elinor; însă, cum era o femeie prea respectabilă ca să tragă cu urechea – ca să nu audă, îşi mutase scaunul mai aproape de pianul la care cânta Marianne – observă doar că Elinor se schimbase la faţă şi că era agitată şi atentă la cele pe care i le spunea el. Avu o altă confirmare a speranţelor ei o când, în liniştea care se lăsă când Marianne trecu de la o partitură la alta, îi ajunseră la ureche câteva cuvinte rostite de colonel, cuvinte prin care părea să se scuze pentru starea proastă a casei. Asta puse capăt oricărei îndoieli. Se miră doar că el considera necesar să se scuze, însă presupuse că aşa cerea eticheta. Nu auzi răspunsul lui Elinor, dar, după mişcarea buzelor ei, ghici că ea nu considera asta o obiecţie majoră şi, în adâncul inimii, o lăudă că era atât de sinceră. Mai vorbiră câteva minute fără ca ea să mai prindă vreun sunet, când o altă pauză fericită în interpretarea lui Marianne îi aduse la ureche următoarele cuvinte rostite de glasul calm al colonelului:

— Mă tem că nu poate avea loc prea curând.

Uimită şi şocată de astfel de cuvinte atât de puţin potrivite unui îndrăgostit, fu cât pe cât să strige: „Doamne! Ce-ar putea s-o împiedice?”, dar se stăpâni şi îşi spuse în sinea ei: „Asta e foarte ciudat! Doar n-o vrea să aştepte până o îmbătrâni.”

Totuşi, această amânare din partea colonelului nu păru s-o supere câtuşi de puţin pe blânda lui interlocutoare căci, curând după aceea, când îşi întrerupseră discuţia şi porniră în direcţii diferite, doamna Jennings o auzi foarte clar pe Elinor spunând, cu un glas care arătă că simţea ce spunea:

— Vă rămân foarte îndatorată.

Doamna Jennings fu încântată de recunoştinţa ei şi doar se miră că, după ce auzise o astfel de frază, colonelul plecă, la scurt timp, fără să dea un răspuns şi cu cel mai desăvârşit sânge rece! N-ar fi crezut niciodată că vechiul ei prieten putea să fie un pretendent atât de indiferent.

În realitate, între ei avusese loc următoarea conversaţie:

— Am auzit de nedreptatea pe care prietenul dumitale, dom nul Ferrars, a suferit-o din partea familiei lui, spuse colonelul cu multă compătimire. Dacă am înţeles eu bine, a fost alungat definitiv din cauză că nu a vrut să rupă logodna cu o tânără foarte merituoasă. Am fost bine informat? Aşa e?

Elinor îi spuse că da.

— Este cumplită cruzimea de a despărţi sau de a încerca să desparţi doi tineri care ţin de multă vreme unul la altul! Spuse el cu aprindere. Doamna Ferrars nu ştie ce face, la ce-ar putea să-l împingă pe fiul ei. L-am întâlnit pe domnul Ferrars de câte va ori în Harley Street şi sunt foarte încântat de el. Nu e un tânăr cu care poţi să te împrieteneşti bine într-un timp scurt, dar l-am cunoscut destul ca să-i doresc numai bine, cu atât mai mult cu cât e prietenul dumitale. Din câte am înţeles, vrea să între în rândul preoţilor. Vrei să fii atât de bună să-i spui că parohia de la Delaford, în prezent vacantă, cum am fost informat într-o scrisoare primită azi, este a lui, dacă vrea să o accepte? Insă, în împrejurările nefericite în care se află acum, ar fi o prostie să mă îndoiesc că o acceptă; aş dori doar să fi fost mai valoroasă. Este un prezbiteriu mic; fostul preot, cred eu, n-a scos mai mult de două sute de lire pe an şi, deşi situaţia s-ar mai putea îmbunătăţi, mă tem că nu într-atât încât să-i permită un venit foarte confor tabil. Oricum, îmi va face mare plăcere să i-o ofer. Te rog să-Iasiguri de asta.

Dacă tăcutul colonel i-ar fi oferit cu adevărat mâna lui, uimirea lui Elinor n-ar fi fost mai mare decât în faţa acestei propuneri. Promovarea, pe care nu numai două zile în urmă o considerase de nesperat pentru Edward, îi permitea acum să se însoare. Şi tocmai ea trebuia să i-o aducă la cunoştinţă! Încercă să-l convingă pe colonel că persoana cea mai îndreptăţită s-o facă era el însuşi, însă colonelul insistă ca propunerea să fie transmisă de ea, aşa că Elinor nu se mai opuse. Edward, credea ea, era încă la Londra, şi îi auzise adresa de la domnişoara Steele. Prin urmare, putea să-şi asume sarcina de a-l informa chiar în acea zi. După ce se stabili asta, colonelul Brandon începu să vorbească despre plăcerea de a-şi asigura un vecin atât de respectabil şi agreabil, şi acela fu momentul când menţiona, cu regret, că locuinţa era mică şi banală, un rău pe care Elinor, după cum presupusese doamna Jennings, îl trată cu uşurinţă, cel puţin privitor la mărime.

— Nu cred că micimea casei e vreun inconvenient pentru ei, căci va fi pe măsura familiei şi venitului lor.

Prin aceste cuvinte, colonelul află cu surprindere că ea considera căsătoria domnului Ferrars drept consecinţă sigură a propunerii lui, întrucât el nu credea că era cu putinţă ca parohia Delaford să ofere un asemenea venit încât să facă pe cineva cu stilul lui de viaţă să se aventureze să se aşeze la casa lui, lucru pe care i-l şi spuse lui Elinor.

— Acest prezbiteriu mic e bun pentru domnul Ferrars numai ca holtei; nu-i dă posibilitatea să se căsătorească. Îmi pare rău să spun că protecţia mea se sfârşeşte cu asta. Dacă însă, prin vreo împrejurare neprevăzută, o să-mi stea în putere să-l ajut mai mult, am s-o fac cu mare plăcere. E adevărat că ce fac acum pen tru el pare o nimica toată, întrucât îl apropie prea puţin de ţelul lui principal, de singurul lucru care îl poate face fericit. Căsătoria lui este încă îndepărtată… Mă tem, cel puţin, că nu poate să aibă loc prea curând.

Aceasta era propoziţia care, greşit înţeleasă de doamna Jennings, îi jignise sentimentele delicate, şi pe bună dreptate. Pe de altă parte, după această relatare a celor petrecute în realitate între colonelul Brandon şi Elinor în timp ce stăteau la fereastră, recunoştinţa exprimată de aceasta din urmă când se despărţiseră putea trece foarte bine drept recunoştinţa stârnită de o ofertă de căsătorie.