CAPITOLUL IV

— El BINE, domnişoară Dashwood, spuse doamna Jennings zâmbind atotştiutor de îndată ce colonelul Brandon plecă, n-am să te întreb ce ţi-a spus colonelul, căci cu toate că, pe onoarea mea, am încercat să nu aud ce vorbiţi, n-am putut să nu prind destul cât să înţeleg ce voia. Şi te asigur că în viaţa mea n-am fost mai încântată şi îţi doresc din toată inima să fii fericită.

— Vă mulţumesc, doamnă, răspunse Elinor. Sunt într-adevăr fericită şi consider că bunătatea colonelului Brandon este fără de margini. Nu mulţi ar face ce a făcut el. Puţini oameni au o inimă atât de simţitoare. În viaţa mea n-am fost mai uimită.

— Doamne, draga mea, eşti foarte modestă! Eu nu sunt câtuşi de puţin uimită, căci deseori în ultimul timp m-am gândit că e foarte probabil să se întâmple.

— Aţi judecat cunoscând bunăvoinţa colonelului în general, însă nu aţi prevăzut că prilejul o să apară atât de curând.

— Prilejul! Repetă doamna Jennings. Oh, cât despre asta, o dată ce un bărbat s-a hotărât la aşa ceva, mai devreme sau mai târziu va găsi el cumva un prilej. Ei bine, draga mea, îţi doresc din nou să te bucuri de asta; şi, dacă a existat vreodată pe lume un cuplu fericit, cred că am să ştiu curând unde să-l caut.

— Presupun că intenţionaţi să vă duceţi la Delaford după ei, spuse Elinor cu un zâmbet uşor.

— Da, draga mea, chiar asta am să fac. Cât despre faptul că locuinţa este proastă, nu ştiu ce ar vrea colonelul, căci am văzut că are o casă bună.

— Spunea că trebuie reparată.

— Ei, şi a cui vină e? De ce n-o repară? Cine s-o repare, dacă nu el?

Fură întrerupte de servitorul care intră pentru a le anunţa că trăsura aştepta la uşă. Doamna Jennings se pregăti numaidecât de plecare şi spuse:

— Ei bine, draga mea, trebuie să plec înainte de a fi spus nici jumătate din ce am pe suflet. Dar vom putea să continuăm dis cuţia diseară, căci vom fi singure. Nu te invit să mergi cu mine, căci aş zice că ai mintea prea plină de cele întâmplate ca să mai ai chef de companie. Pe lângă asta, trebuie că de-abia aştepţi să-i povesteşti surorii dumitale totul.

Marianne ieşise din cameră înainte de începerea conversaţiei.

— Sigur, doamnă, am să-i povestesc lui Marianne dar, deo camdată, n-am să spun nimănui altcuiva.

— Oh! Prea bine, spuse doamna Jennings destul de deza măgită. Atunci, probabil că nu vrei să ştie nici Lucy, căci am de gând să mă duc azi tocmai până la Holborn.

— Nu, doamnă, nici măcar Lucy. Vă rog. O amânare de o zi nu e importantă şi, până ce nu-i voi fi scris domnului Ferrars, cred că n-ar trebui să mai spunem şi altcuiva. Am să-i scriu ime diat. Este important ca să nu piardă timpul deloc, căci desigur va avea multe de făcut cu privire la hirotonisirea lui.

Aceste vorbe o nedumeriră la început pe doamna Jennings. De ce trebuia să i se scrie atât de grabnic domnului Ferrars despre asta? Nu înţelesese. Totuşi, după câteva moment de gândire, îi veni o idee foarte fericită şi exclamă:

— Aha, înţeleg! Domnul Ferrars o să fie omul. Ei, cu atât mai bine pentru el. Ei da, atunci sigur că trebuie hirotonisit cât mai repede. Dar, draga mea, oare nu depăşeşte acest lucru obligaţiile tale? N-ar trebui să-i scrie colonelul însuşi? Sigur, el e persoana potrivită.

Elinor nu prea înţelese ce voise să spună doamna Jennings la început, dar nici nu consideră că merita să-i pună vreo întrebare în această privinţă, aşa că răspunse numai la ultimele cuvinte.

— Colonelul Brandon este un om atât de delicat, încât a dorit ca intenţiile lui să-i fie aduse la cunoştinţă domnului Ferrars de oricine în afară de el.

— Şi eşti nevoită s-o faci dumneata. Mă rog, ăsta-i un gen ciudat de delicateţe. Oricum, nu te mai deranjez, te las să scrii.

Dumneata îţi cunoşti cel mai bine interesele. La revedere, draga mea. N-am mai auzit ceva care să-mi facă atâta plăcere de când Charlotte a mea a rămas grea.

Doamna Jennings plecă, dar se întoarse după o clipă.

— Draga mea, tocmai mi-am adus aminte de sora lui Betty.

Mi-ar părea tare bine să-i găsesc o stăpână atât de bună. Dar nu ştiu dacă ar fi bună de cameristă. E o servitoare excelentă şi e foarte pricepută la cusut. Oricum, o să te gândeşti dumneata pe îndelete la asta.

— Sigur, doamnă, răspunse Elinor, nefiind prea atentă la ce spunea ea şi abia aşteptând să rămână singură.

Ce o preocupa acum era cum să înceapă, cum să se exprime în biletul către Edward. Situaţia deosebită dintre ei făcea o greutate din ceea ce pentru orice altă persoană ar fi fost cel mai uşor lucru din lume; îi era în egală măsură teamă să nu spună prea mult sau prea puţin, şi pierdu multă vreme chibzuind cu tocul în mână, aplecată asupra hârtiei, până când fu întreruptă de intrarea lui Edward însuşi.

Se întâlnise cu doamna Jennings la uşă, pe când venea să-şi lase cartea de vizită de rămas-bun, iar ea, după ce se scuzase că nu se întorcea, îl obligase să intre, spunându-i că domnişoara Dashwood era sus şi voia să vorbească cu el într-o problemă foarte importantă.

Intrarea lui neaşteptată o uimi şi o tulbură foarte tare pe Elinor. Şi el părea foarte tulburat şi se aşezară amândoi cât se poate de stânjeniţi. El nu mai ţinea minte dacă îşi ceruse scuze pentru faptul că intrase neaşteptat în cameră, dar, pentru a fi sigur, o rugă ceremonios să-l ierte, de îndată ce putu să spună ceva, apoi continuă:

— Mi-a spus doamna Jennings că doreşti să-mi vorbeşti, sau cel puţin aşa am înţeles de la ea, căci altfel nu te-aş fi deranjat astfel. Deşi, totodată, mi-ar fi părut extrem de rău să părăsesc Londra fără să vă văd pe dumneata şi pe sora dumitale, mai ales că va trece în mod sigur ceva timp… E puţin probabil să am plăcerea să vă revăd curând. Mâine plec la Oxford.

Adunându-se hotărâtă să scape cât mai repede cu putinţă de ceea ce o înspăimânta atât de mult, Elinor răspunse:

— Totuşi, n-ai fi plecat fără să fi primit din partea noastră toate urările, chiar dacă n-am fi putut să ţi le trimitem personal.

Doamna Jennings a avut mare dreptate în ce ţi-a spus. Trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă ceva important şi tocmai mă pregăteam s-o fac printr-o scrisoare. Mi s-a încredinţat o misiune cât se poate de plăcută. Colonelul Brandon, care a plecat doar de vreo zece minute, m-a rugat să te informez că, întrucât a aflat de dorinţa dumitale de a intra în rândul clerului, are plăcerea de a-ţi oferi parohia de la Delaford, care în prezent e vacantă, şi singura lui părere de rău este că nu e mai valoroasă. Dă-mi voie să te felicit că ai un prieten atât de respectabil şi de înţelept şi să mă alătur dorinţei lui ca parohia – care e la vreo două sute de lire pe an – Să fi fost mai considerabilă pentru ca să-ţi fi putut permite, nefiind doar un aranjament temporar, să-ţi vezi împlinite toate visele de fericire.

E greu de ştiut ce simţea Edward, căci nu era în stare să spună. Înfăţişarea lui trăda toată uimirea pe care nu putea să n-o stârnească o veste atât de neaşteptată, şi rosti doar două cuvinte:

— Colonelul Brandon!

— Da, continuă Elinor, prinzând mai mult curaj, mai ales că trecuse de ce fusese mai greu. Colonelul Brandon s-a gândit să-ţi ofere parohia, drept mărturie a îngrijorării lui pentru ce s-a întâmplat în ultima vreme… Pentru situaţia crudă în care te-a adus purtarea de neiertat a familiei dumitale. Sunt sigură că această îngrijorare este împărtăşită de toţi prietenii dumitale, printre care Marianne şi cu mine. Colonelul vrea să-ţi dea astfel şi o dovadă a stimei lui deosebite pentru caracterul dumitale şi a deplinei sale aprobări pentru felul cum te-ai comportat în împre jurarea prezentă.

— Colonelul Brandon îmi oferă o parohie! E cu putinţă?

— Lipsa de înţelegere a rudelor dumitale te face să te miri că găseşti prietenie în altă parte.

— Ba nu, răspunse Edward, revenindu-şi dintr-o dată. Nu mă miră deloc că o găsesc la dumneata, căci îmi dau prea bine seama că toate astea ţi le datorez dumitale, bunătăţii dumitale. Osimt. Aş exprima-o dacă aş putea dar, cum bine ştii, nu sunt un bun orator.

— Te înşeli foarte tare. Te asigur că ele se datorează în întregime meritelor dumitale şi înţelegerii colonelului Brandon.

Eu n-am avut nici un amestec în asta. Nici n-am ştiut, până nu i-am aflat intenţia, că parohia este vacantă şi nici nu mi-a trecut prin minte că ar avea de dăruit o parohie. Însă pot să afirm că i-a făcut mare plăcere să ţi-o ofere. Aşadar, îţi dau cuvântul meu că nu datorezi nimic intervenţiei mele.

După ce Elinor tăcu, Edward rămase pe gânduri câteva clipe iar apoi, cu mare efort, spuse:

— Colonelul Brandon pare un om de mare valoare şi foarte respectabil. Mereu am auzit vorbindu-se astfel despre el, iar fratele dumitale îl preţuieşte foarte mult. Este fără doar şi poate un om înţelept şi se poartă ca un adevărat gentleman.

— Într-adevăr, am convingerea că, atunci când îl vei cunoaşte mai bine, ai să constaţi că este întocmai cum ai auzit vorbindu-se despre el şi, întrucât veţi fi vecini (căci am înţeles că prezbiteriul este chiar lângă conac), este deosebit de important ca el să fie aşa cum a fost zugrăvit.

Edward nu răspunse, dar când ea întoarse capul îi aruncă o privire serioasă şi tristă, de parcă ar fi vrut să spună că ar fi dorit ca distanţa dintre casa parohială şi conac să fi fost mult mai mare.

— Din câte ştiu, colonelul Brandon locuieşte în St. James's Street, spuse el curând după aceea, ridicându-se de pe scaun.

Elinor îi spuse numărul casei.

— Atunci trebuie să mă grăbesc să-i aduc acele mulţumiri pe care nu vrei să mă laşi să ţi le ofer dumitale, să-l asigur că m-a făcut un om extrem de fericit.

„Când am să-l revăd, se gândi Elinor în timp ce uşa se închidea în urma lui, va fi soţul lui Lucy.”

Şi, la acest gând plăcut, se aşeză să reflecteze la faptele petrecute, să-şi amintească vorbele lui Edward şi să încerce să-i înţeleagă sentimentele şi, fireşte, să se gândească la propria nemulţumire.

Când doamna Jennings veni acasă, mintea ei era încă foarte preocupată de secretul important pe care îl deţinea, drept care reveni la el de îndată ce Elinor îşi făcu apariţia.

— Ei bine, draga mea, ţi l-am trimis sus pe tânăr. N-am făcut bine? Bănuiesc că n-ai întâmpinat greutăţi mari… Nu s-a codit prea mult să-ţi accepte propunerea, nu-i aşa?

— Nu, doamnă, era puţin probabil să refuze.

— Şi când o să fie gata? Căci se pare că totul depinde de asta.

— De fapt, ştiu atât de puţin despre formalităţile de genul ăsta, încât nu pot să fac nici o presupunere cu privire la timpul şi pregătirile necesare, dar îmi închipui că o să dureze două sau trei luni până va fi hirotonisit.

— Două sau trei luni! Exclamă doamna Jennings. Poate colonelul să mai aştepte două sau trei luni? Doamne, iartă-mă!

Eu, una, n-aş fi avut atâta răbdare. Şi cu toate că oricui i-ar face plăcere să-i facă un bine domnului Ferrars, chiar că nu cred că merită să aşteptaţi atâta timp după el. Sunt sigură că s-ar putea găsi altcineva la fel de bun: cineva care este deja hirotonisit.

— La ce vă gândiţi, dragă doamnă? Singurul scop al colonelului Brandon este să-i fie de folos domnului Ferrars.

— Domnul să te binecuvânteze, draga mea! Doar nu vrei să mă convingi că colonelul se însoară cu dumneata doar de dragul de a-i da zece guinee domnului Ferrars!

Aceste cuvinte puseră capăt neînţelegerii şi avu loc pe dată o explicaţie care le amuză pe moment pe amândouă.

— Da, da, prezbiteriul e mic, spuse doamna Jennings după primele izbucniri de uimire şi satisfacţie, şi mă tem că s-ar putea să aibă nevoie de reparaţii! Dar să auzi un om scuzându-se, după cum mi s-a părut, pentru o casă care, după ştiinţa mea, are cinci camere de zi la parter şi ar putea găzdui peste noapte cinci sprezece persoane – parcă aşa mi-a spus menajera – şi încă în faţa dumitale, care ai trăit în vila Barton! Mi s-a părut absolut ridicol! Dar, draga mea, trebuie să intervenim pe lângă colonel să facă ceva la casa parohială ca să fie confortabilă pentru ei, înainte ca Lucy să meargă acolo.

— Dar colonelul Brandon nu crede că venitul parohiei o să le permită să se căsătorească.

— Colonelul e un prostănac, draga mea; din cauză că el însuşi are două mii de lire pe an, crede că nimeni nu se poate însura cu mai puţin. Îţi dau cuvântul meu că, dacă mai trăiesc până atunci, am să fac o vizită la prezbiteriul Delaford înainte de Sf. Mihail, şi sigur n-am să mă duc dacă Lucy nu e acolo.

Elinor fu întru totul de părerea ei că era greu de crezut că ei vor mai amâna căsătoria.