CAPITOLUL V

DUPĂ CE EDWARD II MULŢUMI colonelului Brandon, se duse să-i împărtăşească lui Lucy fericirea lui şi când ajunse în Bartlett's Buildings era într-o asemenea stare de euforie încât, când doamna Jennings se duse a doua zi s-o felicite pe Lucy, aceasta o încredinţa că nu-l văzuse în viaţa ei pe Edward atât de bine dispus.

Ea, cel puţin, era foarte fericită şi, la fel ca doamna Jennings, îşi exprimă speranţa ca, înainte de venirea toamnei, să petreacă împreună zile plăcute în casa parohială de la Delaford, arătându-şi totodată deplina recunoştinţă pe care, ca şi Edward, o avea faţă de Elinor, şi vorbind cu multă căldură despre prietenia pe care aceasta le-o arătase amândurora. Cât despre colonelul Brandon, nu numai că era gata să-l venereze ca pe un sfânt, ci şi mai mult decât nerăbdătoare să-l trateze ca atare în toate treburile lumeşti. Dorea ca daniile lui către biserică să fie cât mai mari şi, în secret, era hotărâtă, când avea să se stabilească la Delaford, să se folosească de servitorii lui, de trăsura lui, de vacile şi de păsările lui cât mai mult cu putinţă.

Trecuse o săptămână de la venirea lui John Dashwood în Berkeley Street şi, cum de atunci nu mai primiseră nici o veste despre indispoziţia soţiei lui, Elinor consideră că era necesar să îi facă o vizită. Totuşi, nu o trăgea inima să îndeplinească această obligaţie şi nici nu se bucura de vreun sprijin sau încurajare din partea tovarăşilor ei.

Marianne nu numai că refuza categoric să meargă, ci şi stărui s-o împiedice pe sora ei să se ducă, iar doamna Jennings, deşi îi punea oricând la dispoziţie trăsura ei lui Elinor, o detesta atât de mult pe doamna John Dashwood încât nici curiozitatea de a vedea cum arăta după descoperirea din urmă, nici puternica dorinţă de a o jigni luându-i partea lui Edward nu-i putură învinge sila de a fi în compania ei. Ca urmare, Elinor plecă singură să facă o vizită pentru care nu avea nici cea mai mică tragere de inimă şi să înfrunte riscul să stea tete-â-tete cu o femeie pe care niciuna dintre celelalte două nu avea un motiv atât de mare să o deteste ca ea.

Află că doamna Dashwood nu primea pe nimeni dar, înainte ca trăsura să întoarcă, soţul ei ieşi întâmplător din casă. Îşi exprimă marea plăcere de a o întâlni pe Elinor, îi spuse că tocmai avea de gând să vină în Berkeley Street şi, asigurând-o că Fanny se va bucura foarte mult s-o vadă, o invită să intre.

Urcară în salon, însă acolo nu era nimeni.

— Fanny e în camera ei, presupun, spuse el. Am să mă duc numaidecât la ea, căci sunt sigur că nu va avea nici o obiecţie să te vadă. Nici vorbă de aşa ceva, crede-mă. Mai ales acum… Şi, oricum, tu şi Marianne aţi fost întotdeauna preferatele ei.

Marianne de ce n-a venit?

Elinor o scuză cum putu.

— Nu-mi pare rău că te văd singură, căci am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Parohia asta a colonelului Brandon… O fi ade vărat?… Chiar i-a oferit-o lui Edward? Am auzit ieri despre asta, din întâmplare, şi veneam la voi ca să aflu mai multe.

— Este absolut adevărat. Colonelul Brandon i-a dat lui Edward parohia Delaford.

— Nu, zău? Ei bine, asta mă surprinde peste măsură! Nici măcar nu sunt rude! Şi acum parohiile se iau foarte scump! Ce valoare are asta?

— Cam vreo două sute de lire pe an.

— Foarte frumos. Pe o parohie de valoarea asta – pre supunând că fostul paroh era bătrân şi bolnav şi o elibera curând

— Ar fi putut căpăta o mie patru sute de lire, aş zice. Şi cum se face că n-a aranjat problema înainte de moartea persoanei?

Acum chiar că e prea târziu s-o mai vândă, dar nu te-ai fi aştep tat la asta de la un om atât de chibzuit precum colonelul Brandon! Mă mir că e atât de nesocotit într-o problemă atât de banală, de firească! Dacă stau însă şi mă gândesc bine, îmi închipui că, probabil, situaţia este următoarea: Edward o să deţină parohia numai până când persoana căreia colonelul i-a vândut-o de fapt o să aibă vârsta când o să poată s-o ia. Da, da, aşa stau lucrurile, fii sigură.

Totuşi, Elinor îl contrazise categoric şi, spunându-i că ea personal îi transmisese lui Edward oferta colonelului Brandon şi, prin urmare, cunoştea foarte bine condiţiile în care fusese făcută, îl obligă să îi dea crezare.

— Este cu adevărat uimitor! Exclamă el după ce o asculta.

Care o fi fost motivul colonelului?

— Unul cât se poate de simplu – să-i fie de folos domnului Ferrars.

— Mă rog, mă rog, oricum o fi colonelul Brandon, Edward e un om foarte norocos. Te rog, totuşi, să nu-i pomeneşti lui Fanny nimic, căci, deşi i-am dat vestea şi o suportă nespus de bine, nu-i va face plăcere să audă vorbindu-se mult despre asta. Apoi, coborând glasul, adăugă: Doamna Ferrars nu ştie deocamdată nimic despre asta şi cred că cel mai bun lucru ar fi să-i ascundem realitatea cât mai mult timp cu putinţă. Mă tem că oricum o să audă de asta când o să aibă loc căsătoria.

— Dar de ce trebuie luate astfel de precauţii/Ţinând seamă de cum s-a purtat în ultima vreme, de ce ar afecta-o în vreun fel/Aterminat-o cu fiul ei, l-a alungat pentru totdeauna şi i-a făcut şi pe cei asupra cărora are vreo influenţă să-l alunge. De bună seamă că, după ce a făcut asta, nu e de închipuit că o să se necăjească sau o să se bucure pe seama lui, că o mai interesează ceva legat de el.

— Ah, Elinor, raţionamentul tău e foarte bun, dar se bazează pe necunoaşterea firii omului. Când va avea loc nefericita căsă torie a lui Edward, fii sigură că mama lui va suferi la fel de mult ca şi când nu l-ar fi dezmoştenit; prin urmare, orice împrejurare care poate grăbi acel eveniment îngrozitor trebuie să-i fie ascun să cât mai mult cu putinţă. Doamna Ferrars nu poate să uite că Edward este fiul ei.

— Mă uimeşti. Aş fi zis că acest amănunt i-a ieşit din minte până acum.

— O nedreptăţeşti foarte tare. Doamna Ferrars este una din tre cele mai afectuoase mame din lume.

Elinor nu mai spuse nimic. După o scurtă pauză, domnul Dashwood spuse:

— Acum ne gândim să-l căsătorim pe Robert cu domnişoara Morton.

Zâmbind în faţa tonului grav şi foarte important al fratelui ei, Elinor răspunse:

— Presupun că domnişoara n-are nici o preferinţă în proble ma asta.

— Preferinţă! Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că, după cum ai vorbit, s-ar părea că domnişoarei Morton îi este indiferent dacă se căsătoreşte cu Edward sau cu Robert.

— Categoric, nu e nici o diferenţă, căci acum Robert va fi considerat fiul cel mare şi, oricum, amândoi sunt nişte tineri foarte plăcuţi. N-aş putea spune care dintre ei e mai bun.

Elinor nu mai spuse nimic şi o vreme tăcu şi John Dashwood. In cele din urmă, acesta spuse, luând-o cu blândeţe de mână şi vorbindu-i în şoaptă.

— Pot să te asigur de un lucru, draga mea soră, şi am să o fac pentru că sigur o să te bucure. Am motive serioase să cred, pen tru că dacă n-aş şti din sursa cea mai autorizată n-aş sufla o vorbă, că doamna Ferrars n-ar fi fost nici pe jumătate supărată din pricina unei anumite legături – înţelegi în ce vreau să spun

— Pe cât este din pricina celei în cauză. Nu că doamna Ferrars mi-ar fi spus asta, ci fiica ei, care a auzit-o de la ea. Mi-a făcut mare plăcere să aflu că doamna Ferrars priveşte lucrurile într-o aşa lumină. Totuşi, cum nu mai poate fi vorba de aşa ceva, nu merită să ne mai gândim sau să discutăm despre asta, dar am ţinut să îţi spun pentru că ştiam că te va bucura. Nu că ai avea vrem motiv să regreţi, draga mea Elinor; nu mă îndoiesc că îţi merge bine, la fel de bine sau poate chiar mai bine, dacă ţinem seama de toate. Colonelul Brandon a mai fost în ultima vreme pe la tine?

Elinor auzise destule lucruri care, în loc să-i mângâie vanitatea şi să-i sporească încrederea în sine, s-o enerveze şi s-o preocupe; prin urmare, fu recunoscătoare că intrarea în salon a domnului Robert Ferrars o scuti de a da un răspuns şi de pericolul de a mai auzi şi altceva de la fratele ei. După un taifas de câteva clipe, John Dashwood îşi aduse aminte că Fanny nu fusese încă informată că sora lui era acolo şi părăsi camera pentru a pleca în căutarea ei. Elinor avu astfel prilejul să-l cunoască mai bine pe Robert care, prin veselia lui nepăsătoare, prin mulţumirea de sine pe care o manifesta în timp ce se bucura atât de nedrept de iubirea şi generozitatea mamei sale, în dauna fratelui său izgonit, nu făcu decât să confirme părerea nefavorabilă pe care şi-o formase despre el.

Nu trecuseră două minute de când erau singuri, că Robert şi începu să vorbească despre Edward, căci şi el auzise de parohie, şi îi puse o mulţime de întrebări. Elinor repetă ce îi spusese şi lui John, impresionându-l pe cumnatul lui, însă în alt fel. Acesta râse cu poftă. Ideea că Edward avea să fie preot şi că avea să trăiască într-o căsuţă parohială îl amuză peste măsură şi nimic nu i se părea mai caraghios decât să şi-l imagineze pe Edward în veşminte albe, citind rugăciuni şi anunţând căsătoria dintre John Smith şi Mary Brown.

În timp ce aştepta în tăcere şi cu o gravitate de neclintit sfârşitul acestor cuvinte, Elinor nu se putu abţine să-l fixeze cu o privire care exprima întregul dispreţ stârnit de ele. Deşi privirea nu avu nici un efect asupra lui, ei îi uşura sufletul de ceea ce simţea. El deveni serios, nu în urma vreunui reproş de-al ei, ci prin propria-i judecată.

— Am tratat-o noi ca pe-o glumă dar, pe cinstea mea, este o afacere extrem de serioasă. Bietul Edward! E distrus pe vecie. Mi-e tare milă de el, căci are o inimă de aur şi e foarte bine intenţionat. Nu-l judeca după puţinul pe care îl cunoşti despre el, domnişoară Dashwood. Sărmanul Edward! Manierele lui nu sunt dintre cele mai fericite, fără îndoială, dar nu ne naştem toţi cu aceleaşi talente, cu aceleaşi calităţi. Bietul băiat! Să-l vezi într-un cerc de străini. E foarte jalnic dar, pe cinstea mea, are o inimă tare bună. Şi declar că n-am fost în viaţa mea mai uluit ca atunci când au izbucnit toate astea. Nu mi-a venit să cred. Mama a fost prima care mi-a dat vestea şi, simţindu-mă dator să acţionez cu hotărâre, i-am spus imediat: „Dragă doamnă, nu ştiu ce ai de gând să faci în această împrejurare, însă în ce mă priveşte, mărturisesc că, dacă Edward se căsătoreşte cu această femeie, nu vreau să-l mai văd.” Aşa i-am spus. Eram neînchipuit de supărat. Sărmanul Edward! Şi-a făcut-o singur – s-a izolat pentru totdeauna de societatea elegantă dar, aşa cum i-am spus pe loc mamei mele, asta nu mă miră câtuşi de puţin. Era oricând de aşteptat de la stilul de educaţie pe care l-a primit.

— Aţi văzut-o vreodată pe domnişoara în cauză?

— Da, o dată, pe când stătea în această casă. Am trecut pe aici vreo zece minute, dar a fost destul ca să-mi fac o părere. Osimplă provincială stângace, lipsită de rafinament şi eleganţă şi nici măcar frumoasă. Mi-o aduc aminte perfect. Este exact genul de fată capabilă să-i sucească minţile bietului Edward. De îndată ce mama mi-a relatat situaţia, m-am oferit de îndată să stau per sonal de vorbă cu el şi să-l conving să renunţe la acea căsătorie.

Am constatat, însă, că era prea târziu să mai pot face ceva căci, din nefericire, am aflat totul când ruptura avusese loc deja. Dacă aş fi fost informat cu câteva ceasuri mai devreme, mai mult ca sigur aş fi putut face ceva. I-aş fi prezentat situaţia într-o lumină foarte grăitoare. „Dragă băiete, i-aş fi spus, gândeşte-te ce faci.

Eşti pe cale să închei o căsătorie cât se poate de ruşinoasă, pe care familia ta o dezaprobă în mod unanim.” Pe scurt, nu pot să cred că n-aş fi găsit un mijloc ca să-l conving. Acum, însă, e prea târziu. Trebuie să fie mort de foame, să ştii, asta e sigur, absolut mort de foame.

Tocmai stabilise cu mult calm acest lucru, când intrarea lui Fanny în salon puse capăt subiectului. Deşi ea nu vorbea niciodată despre el în afara familiei, Elinor îşi dădu seama de influenţa lui asupra spiritului ei din expresia stânjenită cu care îşi făcuse apariţia şi din încercarea de a se purta cât mai prietenos cu ea. Doamna John Dashwood merse chiar până-ntr-acolo încât se arătă întristată când află că Elinor şi sora sa aveau să plece curând din Londra, întrucât ar fi dorit să le vadă mai des, o strădanie în care soţul ei, care o însoţise în cameră şi îi sorbea cu nesaţ vorbele, părea să distingă numai afecţiune şi bunăvoinţă.