CAPITOLUL IX

DUPĂ PLECAREA LUI WlLLOUGHBY, Elinor rămase o vreme prea apăsată de o mulţime de gânduri diferite, dar toate triste, ca măcar să-şi aducă aminte de sora ei.

Willoughby, pe care cu o jumătate de oră în urmă îl urase, considerându-l cel mai nemernic dintre oameni, îi stârnea, în ciuda defectelor lui, o oarecare compătimire pentru suferinţa pricinuită de ele, suferinţă care acum o făcea să privească cu un sentiment de duioşie şi regret despărţirea lui definitivă de familia ei. Îşi dădea seama că influenţa lui asupra minţii ei era sporită de împrejurări care nu s-ar fi cuvenit să afecteze judecata, de acel farmec personal neobişnuit, de acel fel de a fi sincer şi afectuos, care nu erau un merit, şi de acea dragoste încă arzătoare pentru Marianne, care nu era nici măcar inocentă. Însă ştia că avea să mai treacă mult până când influenţa lui să scadă.

Când se întoarse în cele din urmă la Marianne, aceasta era pe cale de a se trezi, refăcută, cum sperase ea, de somnul lung şi binefăcător. Elinor avea inima grea. Trecutul, prezentul, viitorul, vizita lui Willoughby, faptul că Marianne era în afara oricărei primejdii şi apropiata sosire a mamei sale îi dădeau o stare de agitaţie care îi alungă orice urmă de oboseală, făcând-o doar să se teamă că s-ar putea trăda în faţa surorii ei. Insă teama nu avu timp să pună cu desăvârşire stăpânire pe ea căci, la mai puţin o jumătate de oră de la plecarea lui Willoughby, zgomotul unei căleşti o făcu să coboare iarăşi scările. Dornică să o cruţe pe mama ei de orice clipă în plus de nelinişte chinuitoare, se repezi în vestibul şi ajunse la uşa din faţă tocmai la timp pentru a o primi şi sprijini în timp ce intra.

Doamna Dashwood, pe care spaima, pe măsură ce se apropiau de casă, aproape o convinsese că Marianne nu mai era în viaţă, nu mai avu glas să întrebe de ea şi nici să-i spună o vorbă lui Elinor; dar aceasta, fără mai aştepte salutări sau întrebări, îi dădu pe loc vestea cea bună, iar mama ei, primind-o cu. Obişnuita ei înflăcărare, fu într-o clipă tot atât de copleşită de fericire pe cât fusese mai înainte de spaimă. Intră în salon sprijinită de fiica ei şi de prietenul lor, iar acolo, vărsând lacrimi de bucurie şi tot neputând să rostească o vorbă, o îmbrăţişa iar şi iar pe Elinor, întorcându-se din când în când să strângă mâna colonelului Brandon, aruncându-i priviri pline de recunoştinţă, convinsă în sinea ei că el îi împărtăşea fericirea. El i-o împărtăşea, într-o tăcere şi mai adâncă decât a ei.

De îndată ce îşi reveni, prima dorinţă a doamnei Dashwood fu să o vadă pe Marianne; peste două minute era alături de iubita ei copilă, care ajunsese să-i fie mai dragă ca oricând din cauza absenţei, nefericirii şi pericolului. Încântarea lui Elinor când văzu emoţia fiecăreia prilejuită de revedere nu fu umbrită decât de teama că lui Marianne avea să-i piară somnul; însă doamna Dashwood putea să fie calmă, putea să fie chiar prudentă când era în joc viaţa unui copil. Marianne, mulţumită să ştie că mama ei era lângă ea şi conştientă că era prea slăbită pentru conversaţie, se supuse de bunăvoie la tăcerea şi liniştea prescrise de toate îngrijitoarele din jurul ei. Doamna Dashwood insistă să o vegheze toată noaptea, iar Elinor, la rugăminţile mamei ei, se duse la culcare. Însă era prea agitată ca să se poată odihni. Willoughby, „sărmanul Willoughby”, aşa cum îşi permitea acum să-i spună, îi revenea neîncetat în minte; nu trebuia decât să-l audă dezvinovăţindu-se, pentru ca acum să se acuze şi să-şi dea dreptate, pe rând, pentru că îl judecase atât de aspru. Insă promisiunea de a-i relata totul surorii ei era dureroasă. Ii era groază de efectul pe care putea să-l aibă asupra lui Marianne; se îndoia că, după o astfel de explicaţie, ea ar mai fi putut să fie fericită cu altul şi, preţ de o clipă, îşi dori ca Willoughby să fi rămas văduv. Apoi, aducându-şi aminte de colonelul Brandon, îşi reproşa acest gând, dându-şi seama că răsplata surorii ei se cuvenea mult mai mult suferinţelor şi statorniciei lui decât riva lului său, şi îşi dori orice altceva în afară de moartea doamnei Willoughby. „

Pe zi ce trecea, Marianne se simţea tot mai bine, iar veselia doamnei. Dashwood dovedea că era una dintre cele mai fericite fiinţe din lume, după cum se şi declara necontenit. Elinor nu putea să audă declaraţia, nici să fie martoră la dovezile ei, fără să se întrebe uneori dacă mama ei şi-l mai amintea măcar pe Edward. Insă doamna Dashwood, încrezându-se în felul moderat în care îşi descrisese Elinor dezamăgirea în scrisoarea pe care i-o trimisese, se lăsa pradă bucuriei ei şi nu se mai gândea la altceva. Marianne îi era redată dintr-un pericol spre care o împinsese şi ea, aşa cum începea să-şi dea seama, încurajând nefericitul ataşament faţă de Willoughby; iar vindecarea îi aducea un nou prilej de bucurie, pe care i-l împărtăşi lui Elinor de îndată ce se ivi prilejul să stea de vorbă între patru ochi.

— In sfârşit, suntem singure. Draga mea Elinor, nu cunoşti încă toată fericirea mea. Colonelul Brandon o iubeşte pe Marianne. Mi-a spus-o chiar el.

Simţindu-se pe rând încântată şi îndurerată, surprinsă şi nesurprinsă, fiica ei o ascultă în tăcere.

— Nu semeni deloc cu mine, dragă Elinor, altfel m-aş fi mirat văzându-te acum atât de liniştită. Dacă aş fi urmărit vreun posi bil avantaj pentru familia mea, m-aş fi gândit la căsătoria colonelului Brandon cu una dintre voi ca fiind lucrul cel mai de dorit. Şi cred că, dintre voi două, Marianne va fi cea mai fericită cu el.

Elinor se simţi înclinată s-o întrebe ce motiv avea să creadă asta, pentru că, dacă ar fi fost să ţină seamă de nepotrivirea de vârstă, de fire şi de sentimente, nu putea să aibă niciunul; însă mama lor se lăsa întotdeauna dusă de imaginaţie aşa că, în loc s-o mai întrebe ceva, zâmbi.

— Ieri, în timp ce călătoream, colonelul Brandon şi-a deschis inima în faţa mea. S-a întâmplat pe neaşteptate. După cum îţi închipui, eu nu puteam să vorbesc despre altceva decât despre copila mea, iar el nu îşi putea ascunde nefericirea. Mi-am dat seama că suferea la fel de mult ca mine. Apoi, dintr-o dată, dând frâu liber unor sentimente pe care nu le mai putea ascunde, mi-a adus la cunoştinţă dragostea lui statornică, serioasă şi sinceră pentru Marianne. S-a îndrăgostit de ea, dragă Elinor, de cum a văzut-o.

Aici, Elinor recunoscu nu limbajul şi declaraţiile colonelului Brandon, ci înfloriturile fireşti ale imaginaţiei mamei ei, care înfrumuseţa totul după cum îi plăcea.

— Afecţiunea lui pentru ea, depăşind cu mult tot ce ar fi putut să simtă sau să pretindă că simte Willoughby, fiind atât de caldă, de sinceră şi de statornică, nu l-a părăsit nici când a aflat de nefericitele sentimente ale lui Marianne pentru acel tânăr netrebnic şi, fără egoism, fără speranţă încurajatoare, ar fi putut s-o vadă fericită cu altul. Ce spirit nobil! Ce sinceritate! In pri vinţa lui, nimeni nu se poate înşela.

— Caracterul minunat al colonelului Brandon este recunos cut, spuse Elinor.

— Ştiu că este, spuse cu seriozitate mama ei, astfel, după o aşa avertizare, aş fi fost ultima care să încurajeze asemenea afecţiune, sau chiar să se bucure de ea. Dar faptul că a venit după mine, arătând atâta prietenie, este suficient pentru a dove di că este unul dintre cei mai valoroşi oameni din lume.

— Dar caracterul lui nu stă numai într-un singur act de bunătate, la care l-ar fi îndemnat afecţiunea pentru Marianne.

Doamna Jennings şi familia Middleton îl cunosc bine de multă vreme şi îl iubesc şi îl respectă; chiar şi eu pot să spun că îl cunosc foarte bine, deşi nu de multă vreme, şi îl preţuiesc atât de mult încât, dacă Marianne poate să fie fericită cu el, sunt gata, întocmai ca tine, să consider înrudirea noastră cu el cea mai mare binecuvântare din lume. Ce răspuns i-ai dat? I-ai lăsat vreo speranţă?

— Oh, draga mea, atunci nu puteam să vorbesc de speranţă.

Marianne putea să fie pe moarte în acea clipă. Dar el nu a cerut speranţă sau încurajare. A fost o mărturisire involuntară, o dorinţă irezistibilă de a linişti o prietenă, nu o cerere către un părinte. Totuşi, după un timp, i-am spus într-adevăr că, dacă Marianne va trăi, după cum nădăjduiam, cea mai mare fericire a mea va fi să-i ajut să se căsătorească; iar de când am ajuns, de când am văzut că primejdia a trecut, i-am repetat-o cu mai multă tărie, l-am încurajat cât am putut. I-am spus că timpul o să rezolve totul. Inima lui Marianne nu o să tânjească pe vecie după un om ca Willoughby. Meritele lui au să câştige repede dragostea lui Marianne.

— Totuşi, dacă e să judecăm după starea de spirit a colonelu lui, încă nu l-ai făcut să fie la fel de optimist ca tine.

— Nu, el crede că afecţiunea lui Marianne e înrădăcinată prea adânc ca să sufere vreo schimbare într-un timp scurt şi, chiar presupunând că inima ei ar fi iarăşi liberă, are prea puţină încredere în el ca să spere că, dată fiind diferenţa de vârstă şi de fire, ar putea s-o facă vreodată să se ataşeze de el. Dar se înşală.

E mai în vârstă decât ea doar atât cât acest lucru să însemne un avantaj, şi sunt foarte convinsă că firea lui este tocmai potrivită pentru a o face fericită pe sora ta. De asemenea, înfăţişarea şi manierele sunt în avantajul lui. Nu sunt chiar atât de părtini toare ca să spun că e mai frumos decât Willoughby dar, totodată, chipul lui are ceva mult mai plăcut. Ochii lui Willoughby au avut întotdeauna ceva care nu îmi plăcea, dacă mai ţii minte.

Elinor nu ţinea minte, dar fără să aştepte vreo încuviinţare din partea ei mama sa continuă:

— Iar manierele colonelului nu numai că îmi plac mai mult decât mi-au plăcut vreodată cele ale lui Willoughby, ci vor fi în măsură şi s-o facă pe Marianne să se ataşeze mai trainic de el.

Bunătatea lui, atenţia sinceră faţă de ceilalţi oameni, simplitatea lui bărbătească se potrivesc mai bine adevăratei ei firi decât vioiciunea deseori artificială şi inoportună a celuilalt. Eu, una, sunt foarte sigură că, dacă Willoughby s-ar fi dovedit cu adevărat un om de treabă, cum nu s-a dovedit, Marianne n-ar fi fost atât de fericită cu el cum va fi cu colonelul Brandon.

Se opri. Fiica ei nu era deloc de acord cu ea, dar cum nu-şi exprimă cu glas tare dezaprobarea, nu produse nici o supărare.

— Chiar dacă am să rămân la Barton, Delaford va fi la mică distanţă de mine, continuă doamna Dashwood, şi, după toate probabilităţile, căci am auzit că e un sat mare, s-ar găsi o căsuţă pe-aproape, care să fie tot atât de convenabilă ca actuala noastră locuinţă.

Sărmana Elinor! Încă un plan de a o duce la Delaford. Insă ea avea o fire încăpăţânată.

— Şi când te gândeşti şi cât e de bogat! Când ajungi la vârsta mea, ţii seama şi de asta… Şi, cu toate că nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu precis ce avere are, sunt sigură că trebuie să fie frumoasă.

Aici fură întrerupte de intrare unei a treia persoane şi Elinor se retrase pentru a se gândi în linişte la toate, pentru a-i dori succes prietenului ei, simţind totuşi o strângere de inimă pentru Willoughby.