CAPITOLUL VIII

DÂNDU-SE ÎNAPOI cu groază la vederea lui, Elinor ascultă de primul imbold al inimii ei care o îndemna să părăsească pe loc încăperea şi puse mâna pe clanţă, dar se opri, întrucât el înainta repede şi, cu un glas care mai degrabă poruncea decât ruga, spuse:

— Domnişoară Dashwood, te implor să stai o jumătate de oră… Zece minute.

— Nu, domnule, replică ea cu fermitate, n-am să stau.

Dumneata nu poţi să ai treabă cu mine. Presupun că servitorii au uitat să te informeze că domnul Palmer nu este acasă.

— Chiar şi să-mi fi spus că domnul Palmer şi toate rudele lui s-au dus la naiba, tot nu m-aş fi întors de la uşă! Strigă el cu vehemenţă. Cu dumneata şi numai cu dumneata am treabă.

— Cu mine! Exclamă ea în culmea uimirii. Ei bine, domnule, spune repede ce ai de spus şi, dacă poţi, fii mai puţin violent.

— Ia loc, şi vom câştiga amândoi timp.

Ea ezită; nu ştia ce să facă. Colonelul Brandon putea să apară oricând şi să dea de el acolo. Dar promisese să-l asculte şi voia să audă ce avea de spus nu numai pentru că îşi dăduse cuvântul, ci şi pentru că îi stârnise curiozitatea. Prin urmare, după o clipă în care îşi adună gândurile, ajungând la concluzia că era prudent să se grăbească, se îndreptă fără o vorbă spre un scaun şi se aşeză. Willoughby luă loc lângă ea şi, un timp, niciunul nu spuse nimic.

— Te rog să te grăbeşti, domnule, spuse nerăbdătoare Elinor.

El stătea cufundat în gânduri şi păru să n-o audă.

— Sora dumitale este în afară de orice pericol, spuse el dintr-o dată. Am auzit asta de la servitor. Slavă Domnului! Dar e ade vărat?… Chiar e adevărat?

Elinor nu vru să răspundă. El repetă întrebarea, cu şi mai multă nerăbdare.

— Pentru Dumnezeu, spune-mi, este sau nu în afară de orice pericol?

— Noi sperăm că este.

El se ridică şi începu să se plimbe prin cameră.

— Să fi ştiut măcar cu o jumătate de oră în urmă… Dar întrucât mă aflu aici… Ce înseamnă asta? Se întoarse la locul lui cu o vioiciune forţată. Măcar o dată, domnişoară Dashwood, probabil va fi şi ultima, să ne veselim împreună. Sunt vesel…

Spune-mi sincer, mă crezi ticălos sau prost? Întrebă el îmbujorându-se şi mai tare.

Elinor se uită la el uimită. Începea să creadă că băuse; ciudăţenia acestei vizite şi a purtării lui nu părea să aibă altă explicaţie. Cu această impresie, se ridică imediat, spunând:

— Domnule Willoughby, te sfătuiesc să te întorci de îndată la Combe. Nu am răgaz să mai rămân cu dumneata. Orice treabă ai avea cu mine, e mai bine să te aduni şi să-mi explici mâine.

— Te înţeleg, spuse el cu un zâmbet expresiv şi un glas abso lut calm. Da, sunt foarte beat. O carafă de porto la friptura rece de vacă de la Marlborough a fost de ajuns să mă dea peste cap.

— La Marlborough! Exclamă Elinor, înţelegând tot mai puţin unde voia să ajungă el.

— Da. Am părăsit Londra azi-dimineaţă la opt şi de atunci am irosit doar zece minute din călătorie, cu o gustare la Marlborough.

Faptul că se ţinea bine pe picioare şi avea ochii limpezi o convinse pe Elinor că, oricare ar fi fost nebunia de neiertat care îl aducea la Cleveland, nu fusese mânat acolo de beţie şi, după o clipă de reculegere, spuse:

— Domnule Willonughby, ar trebui să-ţi dai seama că, după toate câte s-au întâmplat, venirea dumitale aici şi insistenţa de a-mi vorbi necesită o scuză cu totul deosebită. Ce înseamnă această purtare?

— Vreau să te fac, dacă pot, să mă urăşti mai puţin decât mă urăşti acum, răspunse el serios şi cu forţă. Vreau să ofer un fel de explicaţie, un fel de scuză pentru cele întâmplate, să-mi deschid inima în faţa dumitale şi, convingându-te că, deşi am fost întot deauna un zevzec, n-am fost mereu un nemernic, să obţin iertare de la Ma… De la sora dumitale.

— Acesta este adevăratul motiv al venirii dumitale?

— Pe sufletul meu că da, răspunse el cu o înflăcărare care îi aminti lui Elinor de fostul Willoughby şi, împotriva voinţei sale, îl consideră sincer.

— Dacă asta e tot, poţi să fii mulţumit deja, căci Marianne te-a iertat de mult.

— M-a iertat! Exclamă el, pe acelaşi ton serios. Atunci, m-a iertat înainte de a fi fost cuvenit s-o facă. Dar o să mă ierte iarăşi, şi pe temeiuri mai rezonabile. Vrei să mă asculţi?

Elinor încuviinţă dând din cap. După o pauză de gândire, el spuse:

— Nu ştiu cum ţi-ai explicat dumneata purtarea mea faţă de sora dumitale sau ce motiv diabolic mi-ai atribuit. Poate o să-ţi fie greu să-ţi faci o părere mai bună despre mine, dar merită să încerc, şi ai să auzi totul. Când m-am împrietenit cu familia dumitale, n-am avut altă intenţie decât să-mi petrec timpul în mod plăcut cât eram obligat să rămân în Devonshire, mai plăcut decât până atunci. Persoana încântătoare a surorii dumitale şi felul ei de a fi interesant nu puteau decât să îmi placă; iar purtarea ei faţă de mine încă de la început a fost de aşa natură încât inima mea nu a rămas nesimţitoare. Insă trebuie să măr turisesc că, la început, n-a făcut decât să îmi măgulească orgo liul. Prea puţin interesat de fericirea ei, gândindu-mă numai la propriul meu amuzament, m-am străduit prin tot ce mi-a stat în putere să mă fac plăcut în ochii ei, fără vreo intenţie de a-i întoarce afecţiunea.

Aruncându-i o privire mânioasă şi plină de dispreţ, domnişoara Dashwood îl opri, spunând:

— Din cele ce îmi spui, domnule Willoughby, nu prea merită să te mai ascult. Un asemenea început nu mai poate fi urmat de altceva. Nu mă îndurera obligându-mă să ascult mai mult.

— Insist să auzi tot, răspunse el. Averea mea nu a fost nici o dată mare şi întotdeauna am fost un cheltuitor, întotdeauna am avut obiceiul de a mă însoţi cu oameni cu un venit mai mare decât al meu. De când am devenit major, sau chiar dinainte, datoriile mele au crescut an de an. Şi, cu toate că moartea bătrânei mele verişoare, doamna Smith, urma să mă elibereze de ele, acest eveniment era nesigur şi poate îndepărtat, astfel că, de câtăva vreme, mă hotărâsem să-mi restabilesc situaţia căsătorindu-mă cu o femeie cu avere. Prin urmare, nici nu mă gân deam să mă ataşez de sora dumitale şi, cu o meschinărie, un ego ism şi o cruzime pe care nici un dispreţ, nici o indignare, nici chiar ale dumitale, domnişoară Dashwood, nu le poate con damna îndeajuns, m-am comportat în felul acesta, încercând să-i cuceresc dragostea fără gândul de a i-o întoarce. Un singur lucru pot să spun în apărarea mea: chiar şi în acea stare îngrozitoare de vanitate egoistă, nu ştiam mărimea suferinţei pe care o produceam, pentru că atunci nu ştiam ce înseamnă să iubeşti. Dar am ştiut vreodată? Acest lucru poate fi pus la îndoială, căci, dacă aş fi iubit cu adevărat, mi-aş mai fi sacrificat sentimentele din vanitate şi avariţie, sau, şi mai mult, le-aş mai fi sacrificat pe ale ei? Dar am făcut-o. Pentru a evita o oarecare sărăcie, pe care afecţiunea şi societatea ei ar fi lipsit-o de toate neplăcerile, am pierdut tot ce ar fi putut face din ea o binecuvântare, alegând belşugul.

— Aşadar, te-ai simţit într-o vreme ataşat de ea? Întrebă Elinor, puţin mai îmblânzită.

— Cum puteam să fiu orb la acele farmece, cum puteam să rezist la atâta tandreţe? Da, m-am pomenit încetul cu încetul ataşat sincer de ea, şi cele mai fericite ceasuri din viaţa mea au fost cele petrecute alături de ea, când consideram că intenţiile mele erau strict onorabile şi sentimentele mele fără prihană.

Totuşi, chiar şi atunci, când eram pe deplin hotărât să-i cer mâna, mi-am permis să amân de la o zi la alta momentul, din lipsa de dorinţă de a încheia o logodnă cât timp situaţia mea era foarte încurcată. Nimic nu scuză neghiobia purtării mele. Timpul a dovedit că am fost un nătărău viclean, dându-mi un prilej şi mai mare de a deveni demn de dispreţ şi nenorocit pe vecie.

Oricum, în cele din urmă, m-am hotărât ca, de îndată ce o găseam singură, să-i explic atenţia cu care o tratasem mereu şi s-o asigur de sinceritatea afecţiunii mele. Însă, între timp, în decurs de câteva ore, s-a petrecut ceva… A avut loc o întâmplare nefericită care mi-a distrus hotărârea şi, o dată cu ea, toată liniştea. S-a făcut o descoperire… Doamna Smith a fost infor mată într-un fel sau altul, probabil de vreo rudă îndepărtată care avea tot interesul să mă lipsească de favoarea ei, despre o poveste amoroasă, o legătură… Dar nu e nevoie să spun mai mult, căci probabil ai auzit de mult întreaga poveste.

Aici, se uită la ea întrebător, cu faţa şi mai aprinsă.

— Am auzit tot, răspunse Elinor, roşind la rândul ei şi hotărându-se să nu-i mai fie milă de el. Şi trebuie să mărturisesc că nu ştiu cum îţi vei explica vinovăţia în acea poveste îngrozi toare.

— Nu uita de la cine ai primit relatarea! Strigă Willoughby.

Putea să fie nepărtinitoare? Recunosc că s-ar fi cuvenit să respect situaţia şi caracterul domnişoarei în cauză. Nu vreau să mă justific, dar totodată nu te pot lăsa să îţi închipui că nu am nimic de spus… Că, din pricină că a avut de suferit, era fără de pată şi că, din cauză că eu am fost libertin, ea trebuie să fi fost o sfântă. Dacă violenţa pasiunilor ei, slăbiciunea minţii ei… Dar nu vreau să mă apăr. Afecţiunea ei pentru mine merita un trata ment mai bun şi deseori mă gândesc, făcându-mi reproşuri, la tandreţea ei, care, pentru scurtă vreme, a avut puterea de a mă face să răspund la fel. Îmi doresc din toată inima să nu-i fi răspuns. Dar nu i-am făcut rău numai ei, am făcut rău şi altei persoane a cărei afecţiune pentru mine (oare pot s-o spun?) nu era mai mică decât a ei şi a cărei minte era, oh, infinit supe rioară!

— Oricât îmi este de neplăcut să discut un astfel de subiect, trebuie să spun că indiferenţa dumitale faţă de acea fată neferi cită nu e o scuză pentru cruzimea cu care ai neglijat-o. Nici o slăbiciune a ei, nici o lipsă înnăscută a minţii ei nu îţi scuză cru zimea nesăbuită. In timp ce te distrai în Devonshire punând la cale planuri noi, veşnic vesel, veşnic fericit, trebuie să fi ştiut că ea se zbătea într-o sărăcie cumplită.

— Pe sufletul meu, n-am ştiut! Replică el cu aprindere. Nu mi-am amintit că omisesem să-i dau adresa mea. Şi, dacă avea puţină minte, ştia cum s-o afle.

— Ei bine, domnule, ce a spus doamna Smith?

— M-a acuzat numaidecât de destrăbălare, şi e lesne de închipuit în ce încurcătură mă aflam. Puritatea ei, concepţiile ei rigide, necunoaşterea lumii, toate erau împotriva mea. Nu puteam să îmi neg fapta şi am încercat în zadar să-i micşorez gravitatea. Pe scurt, totul s-a încheiat printr-o ruptură definitivă.

Mă puteam salva într-un singur fel. În înalta ei moralitate, biata femeie s-a oferit să uite cele întâmplate dacă mă căsătoream cu Eliza. Dar nu puteam să fac asta, aşa că pur şi simplu m-a izgonit din casa şi din inima ei. Noaptea care a urmat acestei întâmplări mi-am petrecut-o meditând la ce trebuia să fac pe viitor. Lupta a fost mare, dar s-a sfârşit prea curând. Afecţiunea mea pentru Marianne, convingerea că şi ea mă iubea n-au fost de ajuns pentru a înlătura groaza mea de sărăcie, pentru a învinge ideile greşite cu privire la necesitatea bogăţiei, spre care eram înclinat din fire şi pe care le încuraja societatea oamenilor avuţi cu care mă înconjurasem. Aveam motive să cred că actuala mea soţie voia să se căsătorească cu mine, dacă mă hotărâm să-i cer mâna, şi m-am convins că asta era singura cale înţeleaptă. Totuşi, înainte de a pleca din Devonshire, a trebuit să fac faţă unei situaţii foarte dificile. Chiar în acea zi, fusesem invitat să iau masa cu familia dumitale şi aveam nevoie de o scuză pentru a nu da curs invitaţiei. M-am gândit îndelung dacă să mă scuz în scris sau prin viu grai. Simţeam că ar fi fost îngrozitor s-o văd pe Marianne şi chiar mă îndoiam că puteam s-o revăd şi să rămân, totuşi, la hotărârea mea în această privinţă. Totuşi, mi-am subevaluat setea de avuţie, căci m-am dus, am văzut-o, mi-am dat seama cât era de nefericită şi am părăsit-o aşa nefericită, sperând să n-o mai revăd.

— Dar de ce ai mai trecut pe la noi, domnule Willoughby?

Un simplu bilet te-ar fi scos din încurcătură. De ce a trebuit să vii?

— Pentru mândria mea. Nu puteam să părăsesc ţinutul într-un fel care putea să vă facă să bănuiţi ceea ce se întâmplase în realitate între mine şi doamna Smith, aşa că, în drum spre Honiton, m-am hotărât să trec pe la vilă. Însă priveliştea pe care mi-a oferit-o scumpa dumitale soră a fost înspăimântătoare şi – ce a fost mai rău – am găsit-o singură. N-am să uit niciodată mâhnirea ei, dezamăgirea ei, adâncul ei regret când i-am spus că eram nevoit să părăsesc dintr-o dată comitatul Devonshire, şi mai ales marea ei încredere în mine! Oh, Doamne! Ce ticălos cu inima de piatră am fost!

Câteva clipe tăcură amândoi. Elinor vorbi prima.

— I-ai spus că ai să te întorci curând?

— Nu mai ştiu ce i-am spus, răspunse el surescitat. Nici nu mă pot gândi la scena aceea. Mi-e cu neputinţă! Şi pe urmă a venit scumpa dumitale mamă să mă îndurereze şi mai mult cu bunătatea şi încrederea ei în mine. Doamne, ce chin a fost! Nici n-ai idee, domnişoară Dashwood, ce mângâiere e pentru mine să privesc în urmă la propria-mi nefericire. Sunt dator faţă de mine să mă răzbun în felul ăsta pentru nechibzuinţa prostească şi ticăloasă a inimii mele, datorită căreia toate suferinţele mele trecute îmi pricinuiesc acum numai încântare. Ei bine, am plecat, am lăsat tot ce îmi era mai drag pentru a mă duce la cei cărora le eram, în cel mai bun caz, indiferent.

— Ei bine, domnule, asta e tot? Întrebă Elinor care, cu toate că îl compătimea, abia aştepta să-l vadă plecat.

— Tot? Ai uitat ce s-a întâmplat la Londra? Scrisoarea aceea ticăloasă? Nu ţi-a arătat-o?

— Ba da, am văzut întreaga corespondenţă.

— Când am primit primul bilet de la ea (şi l-am primit ime diat, pentru că am fost tot timpul în Londra), n-am cuvinte să spun ce-am simţit. Fiecare rând, fiecare cuvânt erau un pumnal înfipt în inima mea şi, ca să mă exprim tot printr-o metaforă, venirea lui Marianne la Londra a fost o lovitură de trăsnet!

Trăsnete şi pumnale!

Inima lui Elinor se înmuie din nou. Cu toate acestea, consideră de datoria ei să-l oprească să spună astfel de lucruri în prezenţa ei.

— Nu se cade, domnule Willoughby. Nu uita că eşti căsătorit.

Spune-mi doar ceea ce conştiinţa dumitale socoteşte că e nece sar să aud.

— Biletul lui Marianne mi-a trezit remuşcări îngrozitoare, căci îmi spunea că îi eram la fel de drag ca înainte, că, în ciuda multor săptămâni de despărţire, sentimentele ei nu se schim baseră şi că avea aceeaşi încredere deplină în statornicia mea.

Spun că mi-a trezit remuşcări, pentru că, de când eram la Londra, treburile şi desfrâurile mi le mai domoliseră întrucâtva; devenisem un ticălos înrăit, închipuindu-mă indiferent faţă de ea şi preferând să cred că şi eu îi devenisem indiferent; mă gân deam la tot ce fusese între noi ca la o poveste neserioasă şi încer cam să-mi înăbuş regretele spunându-mi adesea că mi-ar fi făcut plăcere să aflu că s-a măritat. Insă biletul de la ea m-a făcut să mă cunosc mai bine. Mi-am dat seama că îmi era mai dragă decât oricare altă femeie din lume şi că mă purtam cu ea în mod infam. Insă totul era stabilit între domnişoara Grey şi mine. Nu mai puteam da înapoi. Tot ce puteam să fac era să vă evit pe amândouă. Nu i-am răspuns lui Marianne, încercând s-o fac în felul ăsta să nu mă mai caute şi, o vreme, am fost hotărât să nu mai trec prin Berkeley Street. Până la urmă, însă, gândindu-mă că era mai înţelept să iau aerul detaşat al unei cunoştinţe obişnuite, mi-am lăsat cartea de vizită într-o dimineaţă, după ce v-am văzut plecând de acasă.

— Ai aşteptat să ne vezi plecând!

— Chiar aşa. Te-ar uimi să ştii de câte ori v-am urmărit şi cât de des am fost pe punctul de a vă întâlni. Numai atenţia mea permanentă şi hotărârea nestrămutată de a nu mă lăsa văzut de voi au făcut să nu ne întâlnim atâta vreme. I-am evitat din răs puteri pe soţii Middleton şi pe toţi cei care se puteau dovedi a fi cunoştinţe comune. Neştiind, totuşi, că erau în Londra, am dat peste sir John în prima zi a sosirii lui, parcă şi la o zi după ce fu sesem acasă la doamna Jennings, iar el m-a invitat să vin în seara aceea la balul care avea loc acasă la el. In dimineaţa următoare am primit un alt bilet de la Marianne – tot afectuos, sincer, neprefăcut, încrezător, adică tot ce putea să mă fac să-mi detest purtarea. N-am putut să răspund. Am încercat, dar n-am putut să leg o propoziţie. Insă, din ziua aceea, nu cred că a existat clipă în care să nu mă gândesc la ea. Dacă poţi să mă compătimeşti, domnişoară Dashwood, compătimeşte-mă pentru situaţia mea de atunci. Cu mintea şi inima dăruite surorii dumitale, trebuia să fac pe iubitul fericit în faţa altei femei! Acele trei sau patru săp tămâni au fost cele mai grele. Ei bine, în cele din urmă, după cum nu mai e nevoie să-ţi spun, aţi dat peste mine… Şi ce figură frumoasă am mai făcut! Ce seară de chin a fost!… Marianne, fru moasă ca un înger, pe de o parte şi strigându-mă pe nume atât de dulce!… Oh, Doamne… Întinzând mâna spre mine, cerându-mi o explicaţie, cu ochii ei fermecători aţintiţi pe faţa mea cu o căl dură atât de grăitoare! Iar de cealaltă parte Sophia, geloasă ca diavolul, uitându-se la… Ei bine, nu mai are importanţă; acum s-a terminat… Ce seară! Am fugit de voi cât de repede am putut, dar nu înainte să fi văzut faţa dulce a lui Marianne albă ca varul… Asta a fost ultima imagine a ei cu care am rămas. N-am să uit niciodată! A fost o privelişte cumplită! Totuşi, când m-am gândit că e pe moarte, pentru mine a fost un fel de consolare să-mi închipui că ştiu exact cum o să le apară celor care o văd pentru ultima dată în lumea asta. Tot drumul am avut-o în faţa ochilor mei, cu aceeaşi privire şi aceeaşi paloare ca în seara aceea.

Urmă o scurtă pauză în care amândoi căzură pe gânduri. Willoughby îşi reveni primul şi spuse:

— Ei bine, mă grăbesc să plec. Sora dumitale este sigur mai bine, este sigur în afară de orice pericol?

— Am fost asigurate de asta.

— Şi biata dumitale mamă, care o iubeşte ca pe ochii din cap pe Marianne!

— Dar, domnule Willoughby, despre scrisoarea dumitale nu ai nimic de spus?

— Ba da, ba da, mai ales despre ea. Chiar în dimineaţa urmă toare, sora dumitale mi-a scris din nou, ştii asta. Ai văzut ce mi-a spus. Luam micul dejun la familia Ellison şi scrisoarea ei mi-a fost adusă acolo împreună cu altele. Sophia a dat cu ochii de ea înaintea mea şi eleganţa hârtiei şi a scrisului i-au stârnit numaidecât bănuielile. Auzise ea ceva vag despre o legătură a mea cu o domnişoară din Devonshire, iar ce se petrecuse sub ochii ei în seara precedentă o făcuse să-şi dea seama cine era domnişoara şi s-o facă mai geloasă ca oricând. De aceea, luând un aer jucăuş, deschise îndată scrisoarea şi îi citi conţinutul. Îşi primi răsplata din plin pentru neruşinarea ei. I-aş fi putu supor ta nefericirea, dar patima ei… Răutatea… Astea trebuiau neapărat domolite. Pe scurt, ce părere ai de stilul soţiei mele de a scrie scrisori? Un stil delicat, blajin, cu adevărat feminin, nu-i aşa?

— Soţia dumitale! Scrisoarea era scrisă cu scrisul dumitale.

— Da, dar eu n-am făcut decât să copiez docil nişte propoziţii sub care mi-a fost ruşine să-mi trec numele. Originalul a fost opera ei. Dar ce puteam să fac? Eram logodiţi, totul era aranjat, ziua nunţii stabilită… Dar vorbesc ca un prost. Totul aranjat, ziua stabilită! Adevărul e că aveam nevoie de banii ei şi, în situaţia în care eram, trebuia să fac orice pentru a evita o ruptură. Şi, la urma urmelor, ce importanţă mai avea pentru reputaţia mea în ochii lui Marianne şi ai celor din jurul ei felul în care era formulat răspunsul? Treaba mea era să mă declar un ticălos şi nu conta dacă o făceam cu eleganţă sau cu mojicie. „Oricum şi-au format o părere proastă despre mine, mi-am zis, şi nu voi mai putea niciodată să le frecventez, mă consideră lipsit de principii, aşa că scrisoarea nu va schimba nimic.” Am fost obligat să-i returnez cele trei bilete pe care mi le trimisese – din nefericire erau toate în portofelul meu, altfel aş fi negat că le mai aveam şi le-aş fi păstrat cu sfinţenie. La fel şi şuviţa de pâr… Şuviţa scumpă, totul, toate amintirile mi-au fost smulse cu răutate de femeia aceasta.

— Nu faci bine, domnule Willoughby, spuse Elinor cu glasul plin de compătimire. N-ar trebui să vorbeşti aşa nici despre doamna Willoughby, nici despre sora mea. Singur ţi-ai ales soar ta. Nimeni nu te-a silit. Ii datorezi soţiei dumitale cel puţin respect şi politeţe. Probabil că ţine la dumneata, altfel nu te-ar fi luat de bărbat. Vorbind despre ea cu atât dispreţ şi atâta lipsă de amabilitate, nu-i aduci nici o consolare lui Marianne şi nici nu cred că îţi uşurezi conştiinţa.

— Să nu-mi vorbeşti de soţia mea, spuse el cu un oftat greu.

Nu merită compasiunea dumitale. Ştia că nu ţineam deloc la ea când ne-am căsătorit… Ei bine, ne-am căsătorit şi am venit Combe Magna să fim fericiţi şi după aceea ne-am întors la Londra să ne distrăm. Nici acum nu ţi-e milă de mine, domnişoară Dashwood? Am spus toate astea degeaba? Nu sunt mai puţin vinovat, fie şi un pic, în ochii dumitale decât eram înainte? Intenţiile mele n-au fost întotdeauna rele. Am reuşit să-mi înlătur măcar o parte din vinovăţie?

— Da, sigur, ai înlăturat ceva… Puţin… Te-ai dovedit mai puţin vinovat decât te-am crezut. Ai dovedit că ai o inimă mai puţin ticăloasă, mult mai puţin ticăloasă. Dar nu prea ştiu…

Nefericirea pe care ai pricinuit-o… Nu ştiu ce ar fi putut s-o facă şi mai mare.

— Vrei să-i repeţi surorii dumitale, când se face bine, ce ţi-am povestit/Lasă-mă să fiu mai puţin vinovat şi în ochii ei.

Mi-ai spus că m-a iertat deja. Lasă-mă să-mi închipui că, dacă o să ştie mai bine ce este în inima mea şi care sunt sentimentele mele de acum, iertarea ei va fi mai spontană, mai firească, mai nobilă. Povesteşte-i despre nefericirea şi căinţa mea, spune-i că inima mea nu i-a fost niciodată nestatornică şi că, în clipa asta, mi-e mai dragă ca oricând.

— Ii voi spune tot ce este necesar pentru a-ţi explica purtarea. Dar nu mi-ai spus încă ce motiv te-a făcut să vii aici şi nici cum ai auzit de boala ei.

— Aseară, în foaierul teatrului Drury Lane, am dat de sir John Middleton şi, pentru prima dată după două luni, mi-a vor bit. Constatasem, fără mirare sau resentiment, că de când mă căsătorisem nu voia să mă mai cunoască. Totuşi, acum, bun la suflet, cinstit şi naiv cum este, plin de indignare împotriva mea şi îngrijorat de starea surorii dumitale, n-a putut rezista ispitei de a-mi spune ceea ce ştia că ar trebui să mă mâhnească profund, deşi probabil că se îndoia că vorbele lui vor avea vreun efect asupra mea. De aceea, mi-a spus pe şleau că Marianne Dashwood este pe moarte la Cleveland, din cauza unei infecţii foarte grave… Că o scrisoare pe care o primise în acea dimineaţă de la doamna Jennings declara că era în pericol iminent… Că soţii Palmer plecaseră de spaimă şi aşa mai departe. Vestea asta m-a lovit prea tare ca să pot să mai trec drept nesimţitor, chiar şi în ochii unui om atât de puţin perspicace ca sir John. Inima i s-a înmuiat când m-a văzut suferind şi mi-a strâns chiar şi mâna în timp ce îmi amintea de o veche promisiune de a-mi da un pui de ogar. Nici nu-ţi poţi închipui ce am simţit când am auzit că sora dumitale era pe moarte, şi mai ales gândindu-mă că avea să moară socotindu-mă cel mai mare ticălos din lume, dispreţuindu-mă şi urându-mă în ultimele clipe ale vieţii ei! A fost îngro zitor! M-am hotărât repede, şi azi-dimineaţă la opt eram în caleaşca. Acum ştii tot.

Elinor nu răspunse. Se gândi în tăcere la răul ireparabil pe care o independenţă prea devreme câştigată, ale cărei consecinţe fireşti fusese predispoziţia la trândăvie şi desfrâu şi setea de lux, îl făcuse minţii, caracterului şi fericirii unui bărbat care, pe lângă faptul că era atrăgător şi talentat, era şi cinstit din fire, sensibil şi afectuos. Lumea îl făcuse risipitor şi orgolios. Risipa şi vanitatea îl făcuseră egoist şi îi împietriseră inima. Fiecare înclinaţie greşită care îl condusese la rău îl condusese şi la pedeapsă. Dragostea de care se rupsese împotriva onoarei, sentimentelor şi dorinţei de fericire îi stăpânea acum, când nu-i mai era permis, fiecare gând; iar căsătoria care îi adusese nefericire surorii ei se dovedea a fi pentru el o sursă de nefericire la fel de grea.

După câteva minute, Willoughby se smulse din gândurile lui şi, pregătindu-se de plecare, spuse:

— Nu are rost să mai rămân. Trebuie să plec.

— Te întorci la Londra?

— Nu, la Combe Magna. Am treabă acolo. La Londra mă duc peste o zi sau două. La revedere.

Întinse mâna. Elinor nu putu să refuze să i-o dea pe a ei. Willoughby i-o strânse cu afecţiune.

— Sper că acum ai o părere ceva mai bună despre mine, spuse el lăsându-i mâna şi rezemându-se de poliţa căminului, de parcă uitase că pleca.

Elinor îl asigură că aşa era, că îl ierta şi îi era milă de el şi îi ură numai bine, adăugând cu blândeţe câteva sfaturi cu privire la cum să se comporte pentru a fi fericit. Insă răspunsul lui nu fu prea încurajator.

— Cât despre asta, spuse el, trebuie să-mi duc crucea.

Fericirea în căsnicie iese din discuţie. Dacă aş putea spera că dumneata şi familia dumitale simţiţi un interes pentru soarta mea şi pentru faptele mele, cel puţin aş avea pentru ce să trăiesc.

Marianne e sigur pierdută pentru mine pe vecie. Dacă, printr-o întâmplare fericită, aş fi iarăşi liber…

Elinor îl opri cu un reproş.

— Bine, spuse el, încă o dată, la revedere. Acum am să plec şi am să trăiesc cu groaza unui eveniment.

— La ce te referi?

— La căsătoria surorii dumitale.

— Te înşeli foarte tare. Nu poate să fie pierdută pentru dum neata mai mult decât este acum.

— Dar o va câştiga altcineva. Iar dacă acel cineva va fi per soana pe care o preţuiesc cel mai puţin dintre, toate… Dar nu mai spun nimic ca să nu pierd bunăvoinţa dumitale plină de compă timire. La revedere, şi Dumnezeu să te binecuvânteze!

Şi, cu aceste cuvinte, ieşi aproape în fugă din cameră.