CAPITOLUL X

BOALA LUI MARIANNE dură prea puţin ca ea să nu se însănătoşească repede, iar tinereţea şi vigoarea îi îngăduiră să se restabilească fără complicaţii şi, la patru zile de la sosirea doamnei Dashwood, să se mute în budoarul doamnei Palmer unde, la cererea ei anume, colonelul Brandon fu invitat să o viziteze, întrucât ea voia să-i mulţumească pentru că îi adusese mama.

Emoţia lui când intră în încăpere şi văzu cât de mult se schimbase şi când luă mâna pe care ea i-o întinse imediat izvora, după cum presupuse Elinor, din ceva mai mult decât afecţiunea lui pentru Marianne sau din faptul că ştia că era cunoscută de ceilalţi. Privirea tristă cu care se uita la Marianne şi faptul că se schimbă la faţă o făcură pe Elinor să creadă că sora ei îi amintea, prin asemănarea ei cu Eliza, de multe scene nefericite din trecut.

Doamna Dashwood, nu mai puţin atentă la ce se petrecea decât fiica ei, dar cu mintea influenţată cu totul altfel, văzu în purtarea colonelului numai ceea ce izvora din cele mai simple şi mai evidente sentimente, iar în gesturile şi cuvintele lui Marianne mai mult decât dovada recunoştinţei.

La capătul a încă două sau trei zile, întrucât Marianne era cu fiecare zi mai întremată, doamna Dashwood începu să vorbească de plecarea la Barton. De hotărârea ei depindeau măsurile pe care trebuiau să le ia prietenii săi; doamna Jennings nu putea părăsi Cleveland atât timp cât familia Dashwood era acolo, iar colonelul Brandon fu convins de toată lumea să considere şederea lui acolo la fel de hotărâtă, dacă nu şi la fel de indispensabilă. In schimb, doamna Dashwood acceptă să se folosească de caleaşca lui la întoarcere, pentru ca fiica ei bolnavă să călătorească mai confortabil, iar colonelul se oferi cu plăcere să treacă peste câteva săptămâni pe la vilă şi cu ocazia acelei vizite să-şi ia înapoi caleaşca.

Sosi şi ziua despărţirii. După ce îşi luă rămas-bun pe îndelete de la doamna Jennings, un rămas-bun plin de recunoştinţă şi respect care izvorau din adâncul inimii, şi după ce îşi luă la revedere cu prietenie de la colonelul Brandon, Marianne fu ajutată de el cu multă grijă să urce în caleaşca. Apoi urcară doamna Dashwood şi Elinor, iar ceilalţi rămaseră să vorbească despre călătorie şi plictiseală, până când doamna Jennings fu chemată la trăsura ei şi-şi găsi în bârfa cu camerista ei alinare pentru pierderea tinerelor ei tovarăşe, iar curând după aceea colonelul Brandon luă drumul spre Delarofd.

Familia Dashwood făcu două zile pe drum, iar Marianne le suportă bine pe amândouă, fără să dea semne de mare oboseală. Cele două însoţitoare îşi dădură toată silinţa s-o facă să se simtă bine şi fură răsplătite de sănătatea ei trupească şi de cugetul ei senin.

Când se apropiară de Barton, însă, şi dădură cu ochii de peisaje în care fiecare ogor şi fiecare copac îi amintea lui Marianne de ceva deosebit şi dureros, aceasta deveni tăcută şi gânditoare şi, întorcând-şi faţa de la ele, rămase uitându-se cu jind pe fereastră. Insă Elinor nici nu se miră, nici nu o învinui; şi, când o ajută să coboare din caleaşca, văzu că plângea, iar această emoţie i se păru foarte firească şi menită să stârnească mila, după cum faptul că încerca să-şi ascundă lacrimile era spre lauda ei. În întreaga ei comportare de după aceea, Elinor remarcă hotărârea de a se stăpâni. De îndată ce intrară în camera lor de zi, Marianne se uită în jur cu o privire dârză, de parcă era hotărâtă să se obişnuiască imediat cu vederea obiectelor care puteau fi legate de amintirea lui Willoughby. Vorbi puţin, dar toate cuvintele rostite se străduiau să arate veselie şi, deşi uneori îi mai scăpa câte un oftat, acesta era imediat urmat de un zâmbet. După cină, ţinu să-şi încerce pianul. Se duse la el, dar primele note care îi căzură sub ochi fură cele ale unei opere pe care i-o procurase Willoughby şi pe a cărei copertă era numele lui. Clătină din cap, puse partitura deoparte şi, după ce îşi trecu un minut degetele pe clape, se plânse că îi erau slăbite şi închise la loc instrumentul, declarând cu fermitate că, pe viitor, avea să exerseze.

Ziua următoare nu produse nici o modificare a acestor simp-tome fericite. Dimpotrivă, cu mintea şi trupul întărite în egală măsură de odihnă, arăta mai însufleţită, vorbind cu plăcere şi nerăbdare despre întoarcerea lui Margaret, care în lipsa doamnei Dashwood fusese luată de familia Carey, spunând că întregirea familiei ei dragi, îndeletnicirile comune şi societatea plină de veselie erau singura fericire demnă de invidiat.

— Când vremea se va aşeza şi îmi voi fi recăpătat puterile, spuse ea, o să facem plimbări lungi în fiecare zi. O să ne ducem până la nişte ogoare ale lui sir John de la Barton Cross şi Abbeyland, o să vizităm des ruinele fostei mănăstiri şi o să încercăm să dăm de urma fundaţiilor. Sunt sigură că o să fim fericite. Ştiu că vom petrece vara vesele. N-am să mă scol niciodată mai târziu de şase şi am să-mi împart timpul între muzică şi lectură. Mi-am pus în gând să încep să studiez serios. Biblioteca noastră mi-e prea cunoscută, dar la Barton Park sunt o mulţime de cărţi ce merită citite, şi apoi aş putea împrumuta altele, mai moderne, de la colonelul Brandon. Citind chiar şi numai şase ore pe zi, într-un an voi dobândi o educaţie mult mai aleasă decât cea pe care o am acum.

Elinor îşi lăuda sora pentru acest plan nobil, deşi în sinea ei zâmbi văzând la lucru aceeaşi fantezie arzătoare care o condusese la indolenţă şi melancolie. Zâmbetul i se transformă în supliciu când îşi aduse aminte că nu îşi îndeplinise încă promisiunea pe care i-o făcuse lui Willoughby. Teama de a nu o tulbura pe Marianne o făcu să aştepte până când sănătatea surorii ei avea să fie mai sigură. Insă hotărârea aceasta fu luată doar pentru a fi încălcată.

Abia la trei zile de când Marianne se întorsese acasă vremea se făcu destul de frumoasă pentru a-i permite unei convalescente să se aventureze în aer liber; aşa că, într-o dimineaţă blândă, sprijinindu-se de braţul lui Elinor, Marianne porni la plimbare pe aleea din faţa casei.

Cele două surori mergeau încet, aşa cum o cerea sănătatea şubredă a lui Marianne, şi înaintaseră doar cât să poată avea în faţa ochilor întreaga privelişte a dealului din spatele casei când, oprindu-se, Marianne îşi întoarse privirea spre el şi spuse calmă:

— Acolo, exact acolo, arătă ea cu mâna, pe movila aceea am căzut… Şi acolo l-am văzut prima dată pe Willoughby.

Glasul i se stinse, dar la un moment dat îi reveni, şi adăugă:

— Sunt mulţumită să constat că pot să mă uit la acel loc cu aşa puţină durere! Să mai discutăm oare despre acest subiect, Elinor? Întrebă ea şovăitor. Sau nu e bine? Sper că acum pot să vorbesc despre el aşa cum se cuvine.

Elinor o îndemnă cu duioşie să-şi deschidă inima.

— Cât despre regret, spuse Marianne, în ceea ce îl priveşte pe el, am terminat cu asta. Nu vreau să-ţi vorbesc despre senti mentele pe care le-am avut pentru el, ci despre cele pe care le am acum. In momentul de faţă, dacă aş putea fi sigură că nu a jucat întotdeauna teatru, că nu m-a înşelat mereu, dar mai ales că niciodată nu a fost atât de ticălos cum mi l-am închipuit une ori, după ce am aflat povestea acelei nefericite fete…

Se opri. Elinor se bucură de cuvintele ei şi spuse:

— Crezi că, dacă ai pulea fi sigură de asta, ai fi liniştită.

— Da. Pacea minţii mele este de două ori implicată în asta; căci nu numai că e îngrozitor să bănuieşti de astfel de planuri o persoană care a însemnat ce a însemnat el pentru mine, dar cum apar eu în faţa mea? Într-o situaţie ca a mea, la ce altceva putea să mă expună o afecţiune ruşinoasă şi de nestăpânit, dacă nu…

Bâinor o întrerupse:

— Bine, dar atunci cum ţi-ai explica purtarea lui?

— Atunci l-aş socoti – oh, şi cu câtă bucurie!

— L-aş socoti doar frivol, foarte, foarte frivol.

Elinor nu mai spuse nimic. În sinea ei încerca să se hotărască dacă era mai bine să-şi înceapă povestirea direct sau s-o amâne până Marianne ar fi fost mai rezistentă. Un timp, merseră în tăcere. În cele din urmă, Marianne spuse cu un oftat.

— Nu-i doresc prea mult bine, din moment ce aş vrea ca gân durile lui tainice să nu fie mai puţin plăcute decât ale mele. Va suferi destul din pricina lor.

— Îţi compari purtarea cu a lui?

— Nu, o compar cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie. O compar cu a ta.

— Dar situaţiile noastre nu seamănă deloc.

— Ba au semănat mai mult decât purtarea noastră. Draga mea Elinor, nu apăra din bunătate ceea ce ştiu bine că judecata ta condamnă. Boala mi-a dat prilejul să reflectez. Cu mult înainte de a-mi fi revenit îndeajuns ca să pot vorbi, am fost per fect capabilă să reflectez. M-am gândit la cele petrecute şi am constat în comportarea mea de la începutul relaţiei noastre cu el un şir de imprudenţe faţă de mine însămi şi o lipsă de bunătate faţă de voi. Mi-am dat seama că simţămintele mele mi-au adus suferinţă şi că lipsa mea de tărie în faţa lor era să mă bage în mor mânt. Dacă aş fi murit, ar fi fost o sinucidere. Nu am ştiut de pericolul în care mă aflam până nu a fost înlăturat, dar cu astfel de sentimente pe care mi le-au provocat aceste reflecţii mă mir că mi-am revenit, mă mir că însăşi dorinţa înflăcărată de a trăi pentru a avea timp să-mi răscumpăr greşelile în faţa lui Dumnezeu şi a voastră, a tuturor, nu m-a ucis pe loc. Dacă muream, în ce cumplită suferinţă te-aş fi lăsat pe tine, sora mea, prietena mea, infirmiera mea! Tu, care ai fost martora egoismu lui meu din ultima vreme, care ai cunoscut tot zbuciumul inimii mele! Cum aş fi trăit în amintirea ta?… Şi mama! Cum s-o consolezi? Nu am cuvinte care să exprime cât mă detest. Ori de câte ori mă uitam în urmă, mi se părea că le-am făcut rău tuturor. N-am răsplătit nesfârşita bunătate a doamnei Jennings decât cu dispreţ şi nerecunoştinţa. Am fost insolentă şi nedreaptă cu familiile Middleton şi Palmer şi cu surorile Steele; aveam inima de gheaţă, nu le recunoşteam meritele, şi până şi atenţiile lor mă iritau. Lui John, ba chiar şi lui Fanny le-am oferit mai puţin decât le datoram, chiar dacă nu meritau prea mult. Dar şi pe rine, care eşti mai presus de toţi, mai presus chiar decât mama, te-am nedreptăţit. Şi numai eu ştiam ce era în inima ta şi cât sufereai. Şi cum m-a influenţat asta? Nu a stârnit nici o compătimire care să fi fost de folos. Iţi aveam exemplul în faţa ochilor. Dar la ce mi-a slujit? N-am făcut nici un efort, la care mă obligau datoria sau prietenia, să las durerea să sălăşluiască numai în sufletul meu, şi te-am lăsat să fii nefericită din pricina mea, tocmai pe tine, pentru care susţineam că am o afecţiune nemărginită.

Aici încetă şuvoiul de reproşuri pe care şi le făcea, iar Elinor, nerăbdătoare să o liniştească, deşi prea cinstită ca s-o măgulească, îi aduse pe dată laudele şi susţinerea pe care sinceritatea şi căinţa lui Marianne le meritau din plin. Aceasta îi strânse mâna şi spus:

— Eşti foarte bună. Viitorul va arăta că nu mint. Ţi-am spus planul meu şi, dacă mă voi ţine de el, am să-mi stăpânesc sentimentele şi am să-mi schimb firea în bine. De acum înainte n-am să trăiesc decât pentru familia mea. N-am să mai doresc niciodată să mă îndepărtez de voi sau de căminul meu, iar dacă va trebui vreodată să apar în societate, am să o fac numai ca să vă arăt că sunt mai smerită, că inima mea e mai bună şi că pot să fac faţă cum se cuvine, cu amabilitate şi răbdare, îndatoririlor mondene. Cât despre Willoughby, cred că nu are rost să pretind că am să-l uit curând sau că am să-l uit vreodată. Nici o schimbare a împrejurărilor sau a părerilor nu poate să înlăture amintirea lui. Dar ea va fi ţinută în frâu de religie, de raţiune şi de îndeletniciri permanente. Se opri şi adăugă cu glas coborât: Dacă aş putea şti ce e în inima lui, totul ar fi mai uşor.

La aceste cuvinte, Elinor se pomeni povestindu-i totul.

Reuşi să-i relateze faptele cu pricepere, speră ea; o pregăti cu precauţie pe nerăbdătoarea ascultătoare, îi expuse simplu şi cinstit principalele aspecte pe care îşi întemeiase Willoughby scuzele, îi recunoscu căinţa şi nu atenua decât declaraţiile lui că o iuţ>ea şi acum pe Marianne. Marianne nu spuse o vorbă. Tremură, cu privirea aţintită în pământ, şi buzele i se albiră şi mai mult decât le lăsase boala. O mie de întrebări îi izvorau din inimă, dar nu îndrăzni să rostească niciuna. Sorbea cu nesaţ, cu răsuflarea întretăiată de emoţie fiecare silabă. Mâna ei i-o strângea tare pe cea a surorii ei, şi lacrimile îi acopereau obrajii.

Temându-se că o obosise, Elinor o conduse spre casă şi, până să ajungă la uşa vilei, dându-şi seama cât de curioasă era, deşi nu-i pusese nici o întrebare, nu-i vorbi decât despre Willoughby şi despre conversaţia lor, relatându-i în amănunt fiecare detaliu al înfăţişării şi vorbelor lui. De cum intrară în casă, Marianne o părăsi şi se retrase în camera ei, nu înainte de a o săruta cu recunoştinţă şi a rosti cu greu printre lacrimi următoarele câteva cuvinte:

— Spune-i şi mamei.

Neîncercând să tulbure o singurătate atât de pe drept căutată, şi hotărâtă să reia subiectul dacă Marianne nu o făcea, Elinor intră în salon pentru a duce la îndeplinire porunca primită la despărţire.