CAPITOLUL VI

O ALTA VIZITĂ SCURTA în Harley Street, în cursul căreia primi felicitările fratelui ei pentru că urmau să ajungă atât de aproape de Barton fără nici o cheltuială, ca apoi, la o zi sau două, să fie urmate la Cleveland de colonelul Brandon, încheie relaţiile dintre frate şi surori la Londra; şi o invitaţie vagă din partea lui Fanny să vină la Norland dacă avea să le fie vreodată în drum, lucru foarte puţin probabil, şi o asigurare mai călduroasă, dar mai puţin făţişă, din partea lui John pentru Elinor, că avea s-o viziteze la Delaford, fură semnele care prevesteau o întâlnire la ţară.

Pe Elinor o amuza să vadă că toţi prietenii ei păreau hotărâţi s-o trimită la Delaford, tocmai locul în care dorea cel mai puţin să se ducă sau să stea; căci nu numai fratele ei şi doamna Jennings îl considerau viitorul ei cămin, ci chiar şi Lucy care, când se despărţiră, îi făcu o invitaţie insistentă s-o viziteze acolo.

În primele zile din aprilie, într-o dimineaţă, cele două grupuri din Hanover Square şi Berkeley Street porniră din casele lor pentru a se întâlni la o oră stabilită pe drum. Pentru confortul lui Charlotte şi al copilului ei, urmau să facă mai bine de două zile pe drum, iar domnul Palmer şi colonelul Brandon, care aveau să călătorească mai repede, ajungeau la Cleveland la scurt timp după ele.

Deşi orele de linişte în Londra fuseseră puţine şi era nerăbdătoare să părăsească oraşul, Marianne nu putu să-şi ia rămas-bun fără durere de la casa în care trăise ultimele clipe de speranţă şi încredere în Willoughby; şi nici să părăsească, fără să verse lacrimi, oraşul în care rămânea Willoughby, ocupat cu noi obligaţii şi noi proiecte la care ea nu era părtaşă.

Satisfacţia lui Elinor în clipa plecării fu mai puternică. Ea nu avea un asemenea subiect asupra căruia gândurile ei să zăbovească, nu lăsa în urmă pe nimeni de care să regrete fie şi-o clipă că se despărţea; era bucuroasă că scăpase de persecuţia prieteniei lui Lucy, era recunoscătoare că îşi lua sora de acolo fără să-l fi văzut pe Willoughby de la căsătoria acestuia şi aştepta cu nerăbdare şi speranţă ca liniştea câtorva luni la Barton să-i redea lui Marianne pacea sufletească şi s-o consolideze pe a ei.

Călătoria decurse în siguranţă. A doua zi ajunseseră în îndrăgitul sau interzisul comitat Somerset, căci astfel apărea el, pe rând, în gândurile lui Marianne, iar în dimineaţa celei de a treia zile ajunseră la Cleveland.

Cleveland era o casă spaţioasă, nouă, aşezată pe o pajişte înclinată. Nu avea parc, dar terenurile din jur erau destul de largi şi, ca oricare alt loc de aceeaşi importanţă, aveau întinderi cu tufe şi boschete şi, nu departe, o alee de plimbare în pădure; un drum cu pietriş mărunt, şerpuind în jurul unei plantaţii, ducea în faţa casei; pajiştea era presărată toată cu copaci, iar casa era străjuită de brazi, de frasini şi de salcâmi, care alcătuiau laolaltă o perdea deasă în care, din loc în loc, se înălţau plopii de Lombardia, iar dincolo de ea erau dependinţele.

Marianne intră în casă cu inima plină de emoţie, ştiindu-se la numai optzeci de mile de Barton şi la mai puţin de treizeci de Combe Magna, şi nu stătu nici zece minute între pereţii ei şi o părăsi din nou, în timp ce toţi ceilalţi se agitau în jurul lui Charlotte şi al copilului. Furişându-se printre tufele şerpuitoare care tocmai începuseră să înverzească, ajunse pe o culme înde părtată unde, din templul grecesc de acolo, privirile ei rătăciră peste o întindere vastă ce se deschidea spre sud-est, ca apoi să se oprească pe şirul de coline înalte din zare, de pe care, îşi închipui ea, s-ar fi putut vedea Combe Magna. Această privelişte o făcu să se bucure că era la Cleveland şi, în timp ce se întorcea spre casă pe un alt drum, hotărî să-şi petreacă aproape fiecare ceas din zilele cât mai stătea acolo în astfel de hoinăreli solitare, bucurându-se de libertate în sânul naturii.,.,., Ajunse la timp pentru a li se alătura celorlalţi într-o excursie prin imediata vecinătate a casei. Restul zilei îl pe trecură în mod plăcut, plimbându-se prin grădina de zarzavat, admirând florile de pe zidurile ei şi ascultându-l pe grădinar plângându-se de mană, zăbovind prin seră, unde pierderea plantelor sale preferate, din cauza expunerii total nechibzuite la ger, stârni râsul lui Charlotte, vizitând ograda de păsări, unde nemulţumirile îngrijitoarei, stârnite de găinile care ciuguleau pe unde apucau sau de moartea unor pui abia ieşiţi din găoace, îi prilejuiră Iui Charlotte noi surse de veselie.

Dimineaţa era frumoasă şi senină şi, când îşi făcuse planul de a sta mai mult afară pe timpul şederii la Cleveland, Marianne nu pusese la socoteală vreo schimbare a vremii. De aceea, nu mică îi fu mirarea când o ploaie deasă o împiedică să iasă din casă.

Grupul lor era mic şi orele se scurgeau în linişte. Doamna Palmer îşi făcea de lucru cu copilul ei, iar doamna Jennings cosea la carpetă; vorbiră despre prietenii pe care îi lăsaseră la Londra, discutară obligaţiile mondene ale lui lady Middleton şi se întrebară dacă domnul Palmer şi colonelul Brandon aveau să treacă de Reading în seara aceea. Oricât de puţin o interesau pe Elinor acele subiecte, participă şi ea la discuţii, iar Marianne, care în orice casă găsea întotdeauna drumul spre bibliotecă, îşi procură curând o carte.

Doamna Palmer îşi dădu toată silinţa să le facă să se simtă bine venite în casa ei, fiind permanent veselă şi prietenoasă. Sinceritatea şi cordialitatea ei compensau lipsa de eleganţă şi de stăpânire de sine care o făceau deseori să nu se conformeze regulilor cerute de etichetă. Bunătatea chipului ei şi frumuseţea lui erau de-a dreptul cuceritoare. Aiureala ei, deşi evidentă, nu era respingătoare, pentru că nu dovedea nici o urmă de înfumurare. Elinor putea să-i ierte totul, în afară de râs.

Cei doi domni sosiră a doua zi în jurul prânzului, lărgind în mod plăcut grupul şi adăugând o variaţie bine venită conversaţiei, care scăzuse considerabil în lunga dimineaţă de ploaie necontenită.

Elinor îl întâlnise foarte rar pe domnul Palmer şi, în puţinele daţi când îl văzuse, el se purtase atât de inconsecvent cu ea şi cu sora ei, încât nu ştia la ce să se aştepte de la el în mijlocul familiei lui. Constată, totuşi, că se comporta ca un domn cu toţi musafirii lui şi era doar uneori nepoliticos cu soţia şi soacra lui; văzu că poate fi o companie plăcută şi singurul lucru care îl împiedica să fie aşa mereu era faptul că se considera tot atât de superior oamenilor în general pe cât se considera faţă de doamna Jennings şi de Charlotte. Cât despre restul caracterului său şi obiceiuri, nu se deosebeau prin nimic de cele ale altor bărbaţi de aceeaşi vârstă. Mânca frumos şi nu era punctual; ţinea la copilul lui, deşi se prefăcea că nu-i dădea atenţie; îşi pierdea dimineaţa la biliard, în loc să se ocupe de afaceri. Una peste alta, îl plăcea mai mult decât se aşteptase şi în adâncul inimii ei nu regreta că nu putea să-l placă mai mult; nu putea să regrete, când îi compara grija pentru propriile plăceri, egoismul şi îngâmfarea cu firea generoasă a lui Edward, cu gusturile lui simple şi sentimentele de nesiguranţă de sine.

Despre Edward, sau cel puţin despre o parte din preocupările lui, primi informaţii de la colonelul Brandon, care fusese de curând în Dorsetshire şi care, considerând-o deopotrivă prietenă dezinteresată a domnului Ferrers şi confidenta lui, îi vorbi mult despre casa parohială de la Delaford, îi descrise neajunsurile acesteia şi îi spuse ce intenţiona să facă pentru a le înlătura. Comportamentul lui în această privinţă, ca şi în toate celelalte, faţă de ea, plăcerea sinceră de a o întâlni după o absenţă de numai zece zile, dorinţa lui de a sta de vorbă oricând cu ea şi respectul pe care îl arăta părerilor ei puteau fi prea bine dovada acelui ataşament de care era convinsă doamna Jennings şi poate ar fi fost de ajuns să o facă şi pe ea însăşi să-l bănuiască, dacă n-ar fi fost încredinţată că Marianne îl interesa, de fapt. Elinor era convinsă că spiritul ei de observaţie era mai fin decât cel al doamnei Jennings. Se lua numai după purtarea lui; şi, în timp ce îngrijorarea şi solicitudinea lui faţă de Marianne, care, având dureri de cap şi de gât, simţea apropierea unei răceli grave, trecură total neobservate de doamna Jennings din cauză că nu fură exprimate în cuvinte, ea putu să descopere în ele sentimentele vii şi panica exagerată ale unui îndrăgostit.

În a treia şi a patra după-amiază a şederii lor acolo, două plimbări încântătoare pe tot cuprinsul proprietăţii, până cele mai îndepărtate colţuri, unde natura era mai sălbatică, copacii mai bătrâni şi iarba mai mare şi mai umedă, făcură ca, din cauza marii imprudenţe de a rămâne în pantofii şi ciorapii uzi, Marianne să se aleagă cu o răceală atât de puternică încât, deşi la început nu-i dădu importanţă, până la urmă fu observată de toţi ceilalţi şi ea însăşi fu nevoită s-o bage în seamă. Sfaturile începură să curgă din toate părţile şi, ca de obicei, le respinse pe toate. Era încredinţată că febra şi toropeala, tuşea şi durerea de gât aveau să treacă după o noapte de odihnă. Când se duse la culcare, Elinor reuşi cu greu să o convingă să încerce unul sau două leacuri simple.