CAPITOLUL VII

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE Marianne se sculă la ora ei obişnuită; la toate întrebările răspunse că se simţea mai bine şi încercă s-o dovedească dedându-se îndeletnicirilor obişnuite, însă o zi petrecută stând şi tremurând lângă foc, ţinând în mână o carte pe care nu o putu citi sau zăcând istovită pe canapea nu lăsă să se întrevadă vreo îmbunătăţire a stării ei şi când, în cele din urmă, se duse la culcare, colonelul Brandon nu putu să nu se mire de calmul surorii ei care, în ciuda împotrivirilor lui Marianne, nu se dezlipise de ea toată ziua şi o îngrijise, dar care, fiind convinsă, ca şi sora ei, de eficacitatea sigură a somnului, nu era cu adevărat alarmată.

Insă această speranţă împărtăşită de amândouă fu spulberată de o noapte foarte agitată, cu febră; iar atunci când Marianne, după ce insistă să se scoale, mărturisi că nu putea să stea în picioare şi se întoarse de bunăvoie în pat, Elinor se grăbi să ţină cont de sfatul doamna Jennings şi trimise după doctorul domnului Palmer.

Acesta veni, o examina pe pacientă şi, deşi o încuraja pe domnişoara Dashwood să se aştepte ca sănătatea surorii ei să se refacă în câteva zile, lăsă totuşi să-i scape cuvântul „infecţie”, speriind-o pe loc pe doamna Palmer din pricina copilaşului. Doamna Jennings, care încă de la început îşi exprimase părerea că boala lui Marianne era mai gravă decât îşi închipuia Elinor, insistă asupra necesităţii ca Charâotte să plece numaidecât cu copilul. Domnul Palmer, deşi trata ca prostească neliniştea lor, nu se putu împotrivi spaimei şi pisălogelii soţiei sale. Se hotărî, aşadar, ca ea să plece şi, la vreo oră după sosirea doctorului Harris, porni împreună cu copilul şi doica spre casa unei rude apropiate a domnului Palmer, care trăia la câteva mile de Cleveland, unde soţul ei promise, la rugăminţile ei fierbinţi, să i se alăture într-o zi sau două. Doamna Palmer ţinu foarte mult să fie însoţită de mama ei, însă doamna Jennings, cu o bunătate care o făcu pe Elinor s-o iubească cu adevărat, declară că era ferm hotărâtă să nu se clintească de la Cleveland cât timp Marianne era bolnavă şi să se străduiască, prin îngrijirea ei atentă, să ţină locul mamei de lângă care o luase. Elinor constată astfel că doamna Jennings era în orice împrejurare un ajutor de nădejde, gata să împartă cu ea oboseala şi deseori de mare folos prin experienţa ei mai mare.

Slăbită şi deprimată din pricina bolii, biata Marianne nu mai spera să se facă bine până a doua zi, când ar fi trebuit să-şi înceapă călătoria spre casă, însoţite de un servitor al doamnei Jennings, şi asta o făcu să se simtă şi mai rău. Puţinele cuvinte pe care le rosti exprimau toate profundul ei regret pentru această întârziere inevitabilă, cu toate că Elinor încercă să-i ridice moralul şi s-o facă să creadă, la fel cum credea şi ea atunci, că întârzierea avea să fie foarte scurtă.

Ziua următoare nu aduse nici o schimbare în starea pacientei, sau una foarte mică. Nu simţea sigur mai bine, dar nici mai râu. Grupul lor se micşoră şi mai mult, căci domnul Palmer, deşi nu-l trăgea deloc inima să plece, atât din omenie şi bunăvoinţă, cât şi din dorinţa de a nu părea că se teme de soţia lui, fu convins în cele din urmă de colonelul Brandon să-şi ţină promisiunea de a o urma. Şi, în timp ce el se pregătea de plecare, colonelul Brandon însuşi începu să spună că trebuia să plece şi el. De această dată, însă, buna doamnă Jennings interveni foarte hotărât spunându-i că şederea lui la Cleveland îi era necesară, că avea nevoie de el pentru a juca pichet seara, când Elinor era sus cu sora ei, şi aşa mai departe, îndemnându-l atât de stăruitor să rămână, încât el, care nu-şi dorea altceva decât să accepte, nici nu se mai osteni să obiecteze, mai ales că rugăminţile bătrânei doamnei fură călduros susţinute de domnul Palmer, care părea să se simtă mai liniştit ştiind că lăsa în urmă o persoană atât de capabilă s-o ajute sau s-o sfătuiască pe domnişoara Dashwood în caz de urgenţă.

Fireşte că toate aceste aranjamente îi fură ascunse lui Marianne. Ea nu ştia că, din cauza ei, stăpânii de la Cleveland plecaseră de acolo la vreo şapte zile de la sosirea lor. N-o miră că nu o vedea deloc pe doamna Palmer şi, cum nici nu o preocupa persoana ei, nu pomeni de ea.

Trecură două zile de la plecarea domnului Palmer şi starea sănătăţii ei continuă să fie aceeaşi, cu mici variaţii. Domnul Harris, care venea zilnic să o vadă, vorbea încă de o însănătoşire rapidă, iar Elinor era la fel de optimistă. Dar aşteptările celorlalţi nu era nicidecum tot atât de vesele. Doamna Jennings ajunsese încă de la început la concluzia că Marianne nu avea să se mai facă bine, iar colonelul Brandon, al cărui rol era să asculte prezicerile doamnei Jennings, nu avea tăria sufletească de a se opune influenţei acestora. Încerca să se convingă că temerile lui nu aveau nici un temei, şi ele păreau într-adevăr absurde când stătea de vorbă cu doctorul; dar în numeroasele ceasuri când rămânea singur era chinuit de gânduri sumbre şi nu putea să-şi alunge din minte convingerea că nu avea s-o mai vadă pe Marianne.

Totuşi, în dimineaţa celei de a treia zile, presimţirile negre ale amândurora fură alungate aproape cu totul, căci atunci când sosi domnul Harris acesta declară că pacienta se simţea mult mai bine. Elinor, ale cărei speranţe erau astfel confirmate, fu plină de veselie şi se bucură că în scrisorile către mama ei se luase după propria-i judecată şi nu după cea a prietenei sale şi tratase cu uşurinţă indispoziţia care le reţinea la Cleveland; ba mersese până-ntr-acolo încât precizase ziua în care Marianne avea să fie în stare să călătorească.

Dar ziua nu se termină la fel de bine cum începuse. Spre seară, lui Marianne i se făcu iarăşi rău, devenind mai slăbită şi mai agitată decât înainte. Încă optimistă, sora ei fu dispusă să pună schimbarea doar pe seama faptului că stătuse în picioare cât i se făcuse patul. Şi, după ce îi administra cu grijă doctoriile prescrise, o văzu cu satisfacţie adormind în cele din urmă, nădăjduind că somnul avea să aibă cele mai benefice efecte şi hotărân-du-se să o vegheze tot timpul. Doamna Jennings, care nu ştia de schimbarea survenită în starea pacientei, se dusese la culcare mai devreme ca de obicei, iar camerista ei, care era una dintre principalele infirmiere, se odihnea în camera menajerei, aşa că Elinor rămase singură cu sora ei.

Somnul acesteia deveni tot mai agitat şi Elinor, care o veghea cu o atenţie neostoită, văzând-o cum se răsucea de pe o parte pe alta şi scotea gemete de durere, începuse să gândească că n-ar fi fost rău s-o trezească din acel somn frământat când Marianne, deşteptată brusc de un zgomot din casă, se ridică repede în capul oaselor şi, delirând de febră, strigă:

— Mama vine?

— Încă nu, răspunse cealaltă, ascunzându-şi groaza şi aju tând-o să se culce la loc, dar sper că va fi curând aici. Ştii că de aici până la Barton e cale lungă.

— Dar nu trebuie să facă ocol prin Londra! Strigă Marianne la fel de surescitată. N-am s-o văd niciodată dacă vine prin Londra.

Elinor înţelese alarmată că aiura şi, în timp ce încerca s-o liniştească, îi luă pulsul. Era mai slab şi mai iute ca oricând. Şi, întrucât Marianne continua să vorbească fără noimă despre mama ei, se sperie atât de tare, încât se hotărî să trimită de îndată după domnul Harris şi să expedieze un mesager la Barton după mama ei. De cum stabili ce avea de făcut, se gândi să se consulte cu colonelul Brandon în legătură cu cel mai nimerit mijloc de a-şi anunţa mama şi, sunând-o pe cameristă să-i ţină locul lângă sora ei, se grăbi să coboare în salon, unde ştia că putea fi găsit chiar şi la o oră mult mai târzie.

Nu era timp pentru ezitări. Îi împărtăşi pe dată temerile şi ezitările ei. Colonelul nu avu nici curajul, nici încrederea să-i alunge temerile, şi le ascultă cu o deznădejde mută; însă ezitările ei fură pe loc înlăturate, căci se oferi să se ducă el s-o aducă pe doamna Dashwood. Elinor îi mulţumi în cuvinte puţine, dar pline de recunoştinţă şi, în timp ce colonelul plecă să trimită repede servitorul după domnul Harris şi să poruncească să i se pregătească de îndată caii, Elinor îi scrise câteva rânduri mamei sale.

Era aproape miezul nopţii când Elinor se întoarse în camera unde se afla sora ei ca să-l aştepte pe doctor şi să o vegheze până dimineaţă. Orele treceau una după alta, aducându-i lui Marianne o suferinţă care nu o lăsa să doarmă, făcând s-o aiureze, iar lui Elinor o îngrijorare fără margini, care ţinu până la sosirea domnului Harris, nu înainte de ora cinci. Părerea lui îi compensa, totuşi, oarecum întârzierea, căci, deşi recunoscu o schimbare în rău la pacienta sa, îşi exprimă credinţa că nu putea fi vorba de o primejdie adevărată şi propuse un alt tratament, încrederea lui i se transmise, într-o mai mică măsură, şi lui Elinor. El promise să treacă iarăşi pe acolo peste trei sau patru ore şi le lăsă atât pe pacientă cât şi pe neliniştita ei însoţitoare mai calme decât le găsise.

Dimineaţă, doamna Jennings află cu multă îngrijorare de cele întâmplate şi le reproşa că nu fusese chemată în ajutor. Temerile pe care le avusese până atunci şi care acum îi erau confirmate atât de categoric de cele întâmplate o făcură să nu mai pună la îndoială tristul deznodământ şi, cu toate că încerca să o îmbărbăteze pe Elinor, convingerea bătrânei doamne cu privire la primejdia în care se afla Marianne nu îi îngăduia să-i ofere lui Elinor mângâierea speranţei. Inima ei era cu adevărat îndurerată. Moartea timpurie a unei fete atât de tinere şi fermecătoare ca Marianne ar fi impresionat şi o persoană mai puţin interesată de binele ei. Insă doamna Jennings avea şi alte motive să o compătimească. Marianne îi fusese tovarăşă timp de trei luni şi încă se mai afla în grija ei, şi toată lumea ştia ce greu fusese lovită tânăra de soartă şi cât de nefericită era. Mai era martoră şi la suferinţa surorii ei, la care ţinea în mod deosebit; cât despre mama lor, când doamna se gândea că probabil Marianne era pentru ea ce era Charlotte pentru sine, compătimirea faţă de suferinţa ei era cât se poate de sinceră.

Domnul Harris fu punctual când veni să-şi examineze pacienta însă, din păcate, îşi văzu înşelate speranţele pe care şi le făcuse în vizita precedentă. Leacurile pe care i le prescrisese dăduseră greş; temperatura nu scăzuse, iar Marianne, mai liniştită, zăcea într-o toropeală grea. Elinor, care înţelese într-o clipă temerile doctorului, propuse să se ceară şi sfatul altcuiva, însă domnul Harris nu consideră necesar acest lucru. Voia să încerce un tratament nou, de al cărui succes era aproape la fel de sigur ca şi de al precedentului, aşa că îşi încheie vizita cu asigurări încurajatoare, care ajunseră la urechea domnişoarei Dashwood, dar nu intrară în inima sa. Era calmă, în afară de clipele când se gândea la mamei ei, dar aproape fără speranţă, şi rămase în această stare până la amiază, abia dezlipindu-se de patul surorii ei, cu gândurile rătăcind de la o imagine a durerii la alta, de la un prieten în suferinţă la altul; cel mai mult o apăsa conversaţia doamnei Jennings, care nu se ferea să atribuie gravitatea şi pericolul acestei crize numeroaselor săptămâni de indispoziţie provocată de dezamăgirea lui Marianne. Elinor îşi dădea seama de justeţea ideii şi lucrul acesta era o nouă sursă de suferinţă pentru gândurile ei.

Totuşi, pe la amiază, începu să-şi închipuie că vedea o uşoară îmbunătăţire în starea surorii ei; aşteptă, urmări, îi luă pulsul iar şi iar şi, în cele din urmă, stăpânită de o agitaţie mai greu de ascuns sub calmul exterior decât toată nefericirea ei precedentă, se aventură să-şi comunice speranţele. Deşi forţată să recunoască o revigorare temporară, doamna Jennings încercă s-o împiedice pe prietena ei să-şi facă iluzii că va fi de durată, iar Elinor, evitând orice prilej de dezamăgire, îşi spuse şi ea că nu trebuie să nădăjduiască. Era însă prea târziu. Speranţa pusese deja stăpânire pe ea şi, nerăbdătoare şi agitată, se aplecă asupra surorii ei să urmărească… Nici ea nu prea ştia ce. Trecu o jumătate de oră şi simptomul continuă să o bucure, ba mai apărură şi altele. Respiraţia lui Marianne, pielea şi buzele ei dădeau semne de ameliorare şi privirea pe care sora ei o aţintise asupra sa era lucidă, deşi somnambulă. Aşteptă cu înfrigurare sosirea domnului Harris, la patru, şi asigurările şi felicitările lui pentru însănătoşirea surorii ei îi dădură încredere, îi aduseră consolare şi lacrimi de bucurie.

Marianne era mult mai bine în toate privinţele şi el declară că era în afara oricărui pericol. Doamna Jennings, mulţumită de adeverirea parţială a temerilor ei din ultimul timp, îşi permise să se încreadă în judecata lui şi recunoscu cu bucurie neprefăcută probabilitatea recuperării în întregime.

Elinor nu se putea veseli. Bucuria ei era de cu totul altă natură. Gândul că Marianne revenise la viaţă, la sănătate, la cei apropiaţi şi la mama care o iubea la nebunie îi umplea inima de linişte şi profundă recunoştinţă, dar nu provocă demonstraţii exterioare de bucurie, nici cuvinte sau zâmbete. În pieptul lui Elinor domnea o mulţumire tăcută şi puternică.

Râmase toată după-amiaza alături de sora ei, liniştindu-i temerile, satisfăcându-i toate dorinţele, oferindu-i ajutor în toate privinţele şi urmărindu-i fiecare răsuflare. Când, pe la şase, o văzu cufundându-se într-un somn liniştit şi neîntrerupt şi, după toate aparenţele, confortabil, toate îndoielile ei se risipiră.

Se apropia ceasul în care colonelul Brandon trebuia să se întoarcă de la Barton. Elinor spera ca, pe la zece, mama ei să scape de îngrozitoarea încordare pe care trebuia s-o fi simţit în drum spre Cleveland. Iar colonelul nu era nici el mai puţin nefericit!

La şapte, lăsându-o pe Marianne tot adormită, coborî în salon să ia ceaiul cu doamna Jennings. Dimineaţă nu mâncase mare lucru de îngrijorare, iar la prânz, de bucurie; aşa că gustarea de acum era foarte bine venită. După ce băură ceaiul, doamna Jennings încercă să o convingă să se odihnească puţin până sosea mama ei, lăsând-o pe ea la căpătâiul lui Marianne; însă Elinor nu se simţea obosită, nu putea să doarmă şi nu voia să plece de lângă sora ei decât cât era absolut necesar, aşa că doamna Jennings o însoţi în camera bolnavei pentru a se convinge că totul era bine, apoi o lăsă acolo şi se retrase în camera ei ca să scrie nişte scrisori.

Noaptea fu rece şi furtunoasă. Vântul mugea şi ploaia bătea în ferestre, dar, fericită, Elinor nu dădu importanţă vremii de afară.

Orologiul bătu ora opt. Dacă ar fi fost zece, Elinor ar fi fost convinsă în acea clipă că aude o caleaşca apropiindu-se de casă; şi totuşi, impresia că auzea fu atât de puternică încât, cu toate că era aproape imposibil ca ei să fi ajuns deja, se duse în camera de toaletă de alături şi deschise un oblon pentru a se convinge că nu i se păruse. Văzu de îndată felinarele pâlpâitoare ale unei căleşti şi, la lumina lor slabă, avu impresia că distinge patru cai, lucru care explica neaşteptata rapiditate cu care sosise mama sa, împinsă de îngrijorare. Nicicând nu-i fuse mai greu lui Elinor să fie calmă ca în clipa aceea. Gândindu-se la sentimentele pe care trebuia să le fi avut mama ei în timp ce caleaşca era pe punctul de a opri la uşă şi la ce trebuia să-i spună, îi era cu neputinţă să fie calmă. Tot ce îi rămăsese de făcut era să se grăbească. După ce o lăsă pe camerista doamnei Jennings cu sora ei, alergă pe scări în jos. Zarva din vestibul o asigură că musafirii intraseră deja în casă. Se repezi spre salon… Intră… Şi îl văzu numai pe Willoughby.