CAPITOLUL XI

DOAMNA DASHWOOD ascultă înduioşată justificările fostului ei favorit. Se bucură că putea fi absolvit de o parte din vinovăţie, îi păru rău pentru el şi îi dori fericire. Dar sentimentele din trecut nu puteau fi înviate. Nimic nu i-l putea reda lui Marianne cu o reputaţie nepătată şi o credinţă nezdruncinată. Nimic nu putea să şteargă suferinţele pe care i le pricinuise lui Marianne, nici să înlăture vinovăţia purtării lui faţă de Eliza. Prin urmare, nimic nu putea s-o facă pe doamna Dashwood să-l mai stimeze ca înainte, sau să dăuneze intereselor colonelului Brandon.

Dacă, la fel ca fiica ei, doamna Dashwood ar fi auzit povestea lui Willoughby chiar de la el, probabil că l-ar fi compătimit mai mult. Dar Elinor nu avu nici puterea, nici dorinţa de a trezi asemenea sentimente în inima ei printr-o relatare atât de amănunţită precum s-ar fi cuvenit. Judecând mai bine, devenise mai prudentă în legătură cu meritele lui Willoughby, aşa că nu făcu decât să prezinte realitatea aşa cum era şi să spună deschis faptele care se datorau cu adevărat caracterului lui, fără ca vreo înfrumuseţare izvorâtă din duioşie să conducă fantezia pe un drum greşit.

În aceeaşi seară, pe când se aflau toate trei împreună, Marianne începu să vorbească despre el de bunăvoie, însă obrajii îmbujoraţi şi glasul nesigur dovedeau că nu o făcea fără efort.

— Aş vrea să vă asigur pe amândouă că văd totul aşa cum doriţi voi s-o fac. Ce mi-a povestit Elinor azi-dimineaţă a fost o mare uşurare pentru mine… Am auzit ce doream să aud… Glasul i se stinse dar, după câteva clipe, îşi reveni şi adăugă mai calmă decât până atunci: Acum sunt pe deplin mulţumită şi nu doresc nici o schimbare. După ce am aflat toate astea, şi mai devreme sau mai târziu tot le aflam, n-aş mai putea fi fericită cu el. N-aş mai avea nici încredere, nici stimă pentru el.

— Ştiu! Ştiu! Exclamă doamna Dashwood. Fericită cu un bărbat cu obiceiuri libertine! Cu unul care a distrus liniştea celui mai drag prieten al nostru, cel mai bun om! Nu, Marianne a mea n-are inima să fie fericită cu un astfel de bărbat!

Marianne oftă şi repetă:

— Nu doresc nici o schimbare.

Elinor spuse:

— Priveşti problema întocmai cum trebuie privită de o minte înţeleaptă şi aş zice că îţi dai seama, la fel de bine ca mine, că ai motive suficiente să fii convinsă că mariajul tău ţi-ar fi adus multe necazuri şi dezamăgiri, în care ai fi fost slab sprijinită de afecţiunea lui mult mai puţin sigură. Chiar el recunoaşte că e cheltuitor şi că nimic nu îi este mai străin decât cumpătarea.

Pretenţiile lui la o viaţă luxoasă, pe de o parte, şi lipsa ta de experienţă, pe de altă parte, într-o căsnicie întemeiată pe un venit mic, n-ar fi dus decât la supărări. Ştiu că sentimentul onoarei şi al cinstei te-ar fi făcut să încerci să fii cât se poate de chibzuită, dar, chiar dacă te-ai fi supus la lipsuri, cum ai fi putut să împiedici ruina care a început înainte de căsătoria voastră? N-ar trebui oare să ne temem că, în loc să convingi un om atât de egoist să consimtă să ducă o viaţă chibzuită, n-ai fi reuşit decât să-l faci să regrete căsătoria?

Buzele lui Marianne tremurară şi repetară cuvântul „Egoist?” pe un ton ce spunea: „Chiar îl crezi egoist?”

— Toată purtarea lui de la început şi până la sfârşit s-a bazat pe egoism, spuse Elinor. Egoismul l-a făcut să se joace cu senti mentele tale, apoi, când a început să simtă ceva pentru tine, l-a făcut să-şi amâne mărturisirea şi să plece din Barton. Plăcerea şi confortul personal au fost principala lui preocupare.

— E foarte adevărat, fericirea mea nu l-a interesat niciodată.

— Acum regretă ce a făcut, continuă Elinor. Şi de ce regretă?

Pentru că vede că ceea ce a făcut nu e spre binele lui. Nu l-a făcut fericit. Situaţia lui de acum nu mai e încurcată, aşa că nu se gândeşte decât că s-a însurat cu o femeie cu o fire mai puţin bună decât a ta. Dar asta înseamnă că, dacă s-ar fi căsătorit cu tine, ar fi fost fericit? Nemulţumirile ar fi fost altele. Ar fi suferit din pricina lipsurilor băneşti pe care acum, că nu le mai cunoaşte, le consideră un nimic. Ar fi avut o soţie de care nu s-ar fi putut plânge, dar ar fi fost covârşit de lipsuri şi probabil că foarte curând ar fi jinduit la nenumăratele avantaje ale unei moşii fără datorii şi ale unui venit bun.

— Nu mă îndoiesc că aşa este şi că n-am nimic de regretat…

În afară de propria-mi nesăbuinţă.

— Spune mai bine că nu regreţi decât imprudenţa mamei tale, copila mea, spuse doamna Dashwood. Ea este singura răspunzătoare.

Marianne nu o lăsă să continue, iar Elinor, mulţumită că amândouă vedeau că au greşit, dar nedorind ca această remuşcare să o întristeze pe sora ei, spuse repede:

— Eu cred că din toată povestea asta se poate trage o con cluzie – şi anume că toate greutăţile lui Willoughby au fost prici nuite de comportarea sa faţă de Eliza Williams. Acea ticăloşie a fost originea tuturor nemulţumirilor lui trecute şi prezente.

Marianne încuviinţă cu mare simţire această remarcă, iar mama ei avu prilejul să enumere suferinţele şi meritele colonelului Brandon, cu căldura dictată atât de prietenie cât şi de interese, însă fiica ei nu părea să audă mare lucru din cele spuse de ea.

În zilele următoare, Elinor observă că Marianne nu se mai întrema ca până atunci, însă cum hotărârea ei părea neclintită şi cum încerca să fie veselă şi degajată, Elinor era încredinţată că timpul avea să-şi facă efectul asupra sănătăţii ei.

Se întoarse şi Margaret şi astfel întreaga familie era întregită şi îşi văzură în linişte de treburile lor, şi dacă nu îşi îndeplineau îndeletnicirile cu tot atâta râvnă ca atunci când se stabiliseră la Barton, măcar plănuiau să le continue cu mai mult zel în viitor.

Elinor devenise nerăbdătoare să mai afle câte ceva despre Edward. Nu mai ştia nimic despre el de când plecase din Londra. Din cauza bolii lui Marianne, între Elinor şi fratele ei avusese loc un schimb de scrisori. In prima scrisoare de la John, găsise această frază: „Nu ştiu nimic despre nefericitul nostru Edward şi nici nu pot să fac cercetări cu privire la acest subiect interzis, dar trag concluzia că e tot la Oxford.” Aceasta fu singura informaţie despre el, în celelalte scrisori numele neflind nici măcar pomenit. Totuşi, nu îi fu dat să rămână neştiutoare despre faptele lui.

Într-o dimineaţă, servitorul lor fu trimis cu nişte treburi la Exeter. Şi, pe cLnd servea la masă, după ce răspunse la întrebările stăpânei sale cu privire la însărcinarea lui, dădu de bunăvoie următoarea informaţie:

— Bănuiesc că ştiţi, doamnă, că domnul Ferrars s-a căsătorit.

Marianne tresări îngrozitor, se uită la Elinor şi o văzu pălind şi, căzând pe spate în scaun, făcu o criză de nervi. Doamna Dashwood, se uită instinctiv în aceeaşi direcţie şi, după înfăţişarea lui Elinor, fu şocată să constate cât de mult suferea în realitate. O clipă mai târziu, speriată în aceeaşi măsură de starea lui Marianne, nu mai ştiu cărei copile să-i dea mai multă atenţie.

Servitorul, care nu observă decât că domnişoara Marianne nu se simţea bine, avu destul minte să cheme o slujnică care, ajutată de doamna Dashwood, o duse aproape pe sus în cealaltă cameră. Până atunci, Marianne era deja mai bine, iar mama ei, lăsând-o în grija lui Margaret şi a slujnicei, se întoarse la Elinor care, deşi tot tulburată, îşi recăpătase stăpânirea de sine şi glasul şi era pe cale să-l întrebe pe Thomas de unde aflase acea informaţie, când (doamna Dashwood îşi luă asupra sa toată osteneala.

— Cine ţi-a spus că domnul Ferrars s-a căsătorit, Thomas/

— L-am văzut eu însumi pe domnul Ferrars azi-dimineaţă în Exeter, doamnă, şi pe doamna lui, domnişoara Steele, cum ar veni. Când am trecut pe lângă trăsură, am ridicat întâmplător ochii şi aşa am văzut numaidecât că era domnişoara Steele cea mică. Mi-am scos pălăria, şi ea m-a recunoscut şi a strigat la mine, şi m-a întrebat de dumneavoastră, doamnă, şi de domnişoare, mai ales de domnişoara Marianne, şi mi-a spus să vă transmit complimentele ei şi ale domnului Ferrars, şi că le pare tare rău că nu au timp să vină să vă vadă, căci se grăbeau mai departe, dar că, totuşi, la întoarcere, o să treacă sigur să vă vadă.

— Dar ţi-a spus că s-a măritat, Thomas?

— Da, doamnă. A zâmbit şi a spus că şi-a schimbat numele de când a fost prin părţile astea. Ea a fost mereu o domnişoară vorbăreaţă şi foarte politicoasă. Aşa că i-am urat şi eu fericire.

— Domnul Ferrars era în trăsură cu ea?

— Da, doamnă. L-am văzut chiar când se lăsa pe spate, dar nu a ridicat privirea. Dânsul n-a fost niciodată un domn prea vorbăreţ.

— Mai era cineva în trăsură?

— Nu, doamnă, numai ei doi.

— Ştii de unde veneau?

— Veneau direct de la Londra, doamnă, după cum mi-a spus domnişoara Lucy… Doamna Ferrars.

— Şi mergeau mai departe spre vest?

— Da, doamnă, dar nu or să zăbovească mult. Or să se întoarcă repede, şi atunci sigur or să treacă pe aici.

La auzul acestor cuvinte, doamna Dashwood se uită la fiica ei; dar Elinor avea destulă minte ca să nu le aştepte vizita. O recunoştea întru totul pe Lucy în mesaj, dar era foarte încredinţată că Edward nu avea să se apropie niciodată de ele. Spuse totuşi, cu glasul coborât, că probabil se duceau la Plymouth, la domnul Pratt.

Thomas părea că nu mai ştia şi altceva. Elinor arăta de parcă ar fi vrut să audă mai mult.

— I-ai văzut plecând, înainte să vii încoace?

— Nu, doamnă; caii tocmai ieşeau, iar eu nu puteam să mai zăbovesc.

— Doamna Ferrars arăta bine?

— Da, doamnă, mi-a spus că se simte foarte bine.

Doamna Dashwood nu mai găsi nici o întrebare, iar Thomas fu expediat cu faţa de masă. Marianne trimisese deja vorbă că nu mai vrea să mănânce. Pofta de mâncare a lui Elinor şi a doamnei Dashwood pierise, iar Margaret se gândi că e foarte norocoasă căci, deşi surorile ei avuseseră nenumărate supărări care le făcuseră să neglijeze mesele, ea, una, nu trebuise niciodată să se lipsească de hrană.

După ce sosiră desertul şi vinul, doamna Dashwood şi Elinor rămaseră multă vreme cufundate în gânduri, fără să vorbească. Doamna Dashwood se temea să spună ceva şi nu îndrăznea să ofere consolare. Descoperea acum că greşise încrezându-se în seninătatea lui Elinor şi îşi dădu seama pe drept că fata ei cea mare îi prezentase lucrurile într-o lumină mai blândă, pentru a nu-i spori nefericirea pricinuită de suferinţa lui Marianne. Fusese păcălită de grija fetei sale faţă de ea. Se temea că, din cauza impresiei greşite că ataşamentul pe care îl observase foarte limpede în trecut era mai mic decât credea ea, fusese nedreaptă, lipsită de atenţie, ba chiar rea cu Elinor a ei, că mâhnirea lui Marianne, din cauză că fusese mai răspicat exprimată, sub ochii ei, îi absorbise prea mult tandreţea şi o făcuse să uite că poate şi Elinor suferea aproape la fel de mult, cu mai puţină autocompă-timire şi cu mai multă tărie.