CAPITOLUL XII

ELINOR DESCOPERI ACUM diferenţa dintre aşteptarea unui eveniment neplăcut şi certitudinea în sine. Văzu că, împotriva voinţei sale, păstrase întotdeauna în inima ei speranţa că, atâta timp cât Edward nu era încă însurat, se mai putea întâmpla ceva care să împiedice căsătoria lui cu Lucy, că putea să se ivească vreo hotărâre se-a lui, vreo intervenţie a prietenilor, sau vreun mariaj mai avantajos pentru domnişoara Steele, lucru care le-ar fi adus tuturor fericire. Însă acum era însurat, şi în inima ei se condamna că se lăsase amăgită de asemenea iluzii care făceau ca vestea pe care o primise acum să-i aducă şi multă suferinţă.

La început, se miră puţină că el se însurase atât de repede, înainte să fie hirotonisit şi, prin urmare, înainte să fi intrat în posesia parohiei. Dar curând îşi spuse că era foarte probabil ca Lucy, în graba ei egoistă de a pune mâna pe el, să nu mai fi ţinut seama de riscul pe care îl putea aducea o amânare. Se căsătoriseră la Londra şi acum se grăbeau spre casa unchiului ei. Oare ce simţise Edward ştiindu-se la doar patru mile de Barton, văzându-l pe servitorul mamei ei şi auzind mesajul lui Lucy?

În curând, aveau să se stabilească la Delaford, locul care începuse să o intereseze atât de mult, pe care ar fi vrut să îl cunoască, dar îşi impunea să îl evite. Cu ochii minţii, îi şi văzu acolo: Lucy, rânduindu-le pe toate, îmbinând economiile cu dorinţa de a părea bogată şi ruşinându-se că unii ar putea să-şi închipuie fie şi numai jumătate din trucurile la care era nevoită să recurgă; linguşindu-i pe colonelul Brandon, pe doamna Jennings şi pe toţi prietenii avuţi. Pe Edward nu îl vedea însă desluşit: nu îi era pe plac să-l vadă nici fericit, nici nefericit, aşa că îşi alungă chipul său din minte.

Elinor se mângâie cu gândul că vreuna dintre cunoştinţele lor avea să le scrie curând pentru a le anunţa evenimentul, dând şi alte amănunte, însă zilele treceau fără să primească nici o scrisoare. Deşi nu era convinsă că vreunul dintre prietenii ei era cu adevărat de condamnat, ea le găsi vină la toţi. Toţi erau nepăsători sau leneşi.

— Când îi scrii colonelului Brandon, mamă? O întrebă Elinor într-o zi pe mama ei, nerăbdătoare să afle mai multe amănunte.

— I-am scris săptămâna trecută, draga mea, şi mă aştept mai degrabă să-l văd decât să primesc veşti de la el. L-am rugat insis tent să vină la noi şi nu m-ar mira să-l văd intrând în casă azi sau mâine sau în orice zi.

Cu asta câştiga ceva pe care să-l aştepte cu nerăbdare. Colonelul Brandon trebuia să aibă nişte informaţii.

Nici nu hotărî bine asta, că silueta unui bărbat călare o făcu să-şi îndrepte privirea spre fereastră. Călăreţul se opri la poarta casei lor. Era un domn, era însuşi colonelul Brandon. Acum avea să audă mai multe şi, la gândul ăsta, o apucă tremuratul. Dar… Nu era colonelul Brandon… Nu avea nici aerul lui… Nici înălţimea lui. Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi spus că era Edward. Se uită din nou. El tocmai descălecase… Nu se putea înşela, era Edward. Se îndepărtă de fereastră şi se aşeză., yine de la domnul Pratt anume că ne vadă. Am să fiu calmă, stăpână pe mine.” într-o clipă văzu că şi celelalte îşi dăduseră seama de greşeală. O văzu pe mama ei şi pe Marianne schimbându-se la faţă… Le văzu uitându-se la ea şi şoptindu-şi câteva fraze una celeilalte. Ar fi dat orice să poată vorbi… Să le facă să înţeleagă. Spera ca ele să nu îl trateze cu răceală sau dispreţ; dar nu putu să rostească un cuvânt şi fu nevoită să lase totul în seama discreţiei lor. Nimeni nu spuse o vorbă. Aşteptară în tăcere apariţia vizitatorului lor. Ii auziră paşii pe pietrişul aleii; o clipă mai târziu era pe coridor, iar în următoarea, în faţa lor.

Nici chiar lui Elinor înfăţişarea lui nu i se păru prea fericită. Era palid şi tulburat, de parcă îi era teamă de cum avea să fie primit şi ştia că nu merita o primire mai amabilă. Dar doamna Dashwood, conformându-se, după cum credea ea, dorinţelor fiicei ei, îl întâmpină cu un aer forţat de încântare, îi întinse mâna şi îi ură fericire.

El se înroşi şi bălmăji un răspuns neinteligibil. Buzele lui Elinor se mişcară o dată cu ale mamei ei şi îşi dori să fi dat şi ea mâna cu el. Dar era prea târziu şi, cu o înfăţişare care se dorea sinceră, se aşeză la loc şi vorbi despre vreme.

Marianne se retrăsese cât mai mult, pentru a-şi ascunde amărăciunea. Margaret, înţelegând o parte din situaţie, dar nu tot, se aşeză cât mai departe de el şi păstră o tăcere strictă.

După ce Elinor încetă să se bucure de vremea uscată, se lăsă o tăcere/Stingherită. Ii puse capăt doamna Dashwood, care se simţi obligată să-şi exprime speranţa că el o lăsase pe doamna Ferrars foarte bine. Grăbit, el răspunse afirmativ.

Urmă altă pauză.

Elinor, hotărându-se să facă un efort, spuse:

— Doamna Ferrars este la Longstaple?

— La Longstaple? Întrebă Edward cu un aer uimit. Nu.

Mama e Ia Londra.

— Mă refeream la doamna Edward Ferrars, spuse Elinor, luând de pe masă lucrul de mână.

Nu îndrăzni să ridice privirea, dar atât doamna Dashwood, cât şi Marianne, şi-o aţintiră asupra lui. Edward roşi, păru încurcat şi, după o scurtă ezitare, spuse:

— Poate te referi la… Fratele meu… Te referi la doamna Robert Ferrars.

— Doamna Robert Ferrars! Repetară Marianne şi mama ei, cu cea mai mare uimire.

Cu toate că Elinor nu putu să scoată nici un cuvânt, iar ochii ei îl fixau cu aceeaşi mirare nerăbdătoare, Edward se ridică de pe scaun şi se duse la fereastră, parcă neştiind ce să facă; luă de pe pervaz nişte foarfece şi, stricându-le tocul, pe care îl tăie bucăţele, spuse cu un glas grăbit:

— Poate nu ştiţi… Poate nu aţi auzit că fratele meu s-a căsă torit de curând cu… Cu cea mai mică… Cu domnişoara Lucy Steele.

Vorbele lui fură repetate, cu o uimire de nedescris de toate, în afară de Elinor, care rămase cu capul aplecat asupra lucrului, într-o stare de agitaţie care o făcea să nu mai ştie unde se afla.

— Da, spuse el, s-au căsătorit săptămâna trecută, iar acum sunt Ia Dawlish.

Elinor nu mai putu să stea. Ieşi aproape în fugă din cameră şi, de îndată ce uşa se închise, izbucni în lacrimi de bucurie care, la început, păreau că n-au să mai oprească niciodată. Edward, care până atunci se uitase oriunde, numai la Elinor nu, o văzu ieşind din cameră şi probabil îşi dădu seama de emoţia ei, căci imediat după aceea căzu într-o reverie pe care nici o remarcă, nici o întrebare şi nici cuvintele pline de afecţiune nu o putură întrerupe. In cele din urmă, fără să spună ceva, părăsi încăperea şi porni spre sat, lăsându-le pe celelalte în culmea uimirii, neştiind ce să creadă despre această întorsătură neaşteptată şi minunată a situaţiei.