Sfinxul

Se aude un clopot solemn. Tremollo la orchestră. Toți rămân în extaz. Din tavan coboară încet-încet un schelet uman. Tunete. Fulgere. Orchestra cântă în surdină o arie funebră. Toți cad în genunchi. Scheletul se lasă încet pe pământ, stă un moment în mijlocul furtunii și al consternării generale, apoi tot încet te ridică-n sus. Extazul dispare. Furtuna încetează. Orchestra tace.

BURSUC (făcându-și cruce): Pronunțatu-s-a Sfinxul?

MODERATUL: Da, adică… știi… cu moderațiune…

PITICUL: Eu n-am înțeles nimic…

POPESCU: Vezi dacă nu ești avocat!

BURSUC: Parcă zise: a-ha! (afirmativ.)

PITICUL: Mie-mi păru că zise: (negativ.)

MODERATUL: Ba, spun drept, eu cred c-a zis… (îndoios.)

BURSUC: Asemenea chestii grele nu se pot descurca decât în secții.

VOCI: În secții! În secții!

MODERATUL: Tratativele vor urma la bufet! 

(Ies.)