CAPITOLUL II.

Aflăm cum fulgerător se înfiripă o mare şi mistuitoare dragoste, ce va întâmpina greutăţi şi al cărei sfârşit nu poate fi bănuit încă.

Într-adevăr, îndată ce sosiră la Curtea de Argeş, după ce oştenii se înfăţişară lui Basarab vodă, cel dintâi lucru făcut de acesta fu să-i cerceteze îndeaproape pe tătarii prinşi cu tâlhăria în pădure. Aducându-i legaţi şi sub puternică pază înaintea sa, Basarab vodă le grăi:

— Dacă ţineţi la viaţa voastră, spuneţi-mi de ce aţi pătruns în ţară, câţi ca voi au mai făcut aceasta şi pe unde se află acum?

Tătarii îşi plecară capetele, fără să rostească un cuvânt. Voievodul vorbi mai departe liniştit:

— Pentru încălcarea hotarelor şi răpirea făptuită vi se cade moartea. Dar vă puteţi scăpa viaţa, dacă-mi spuneţi ce v-am cerut, până nu va fi prea târziu!

Nici de astă dată nu se auzi nici o vorbă. Atunci Basarab ridică dreapta şi rosti apăsat:

— Călăul să-şi facă datoria!

Oştenii de pază îi împinseră pe tătari spre ieşire, când aceştia strigară cu toţi deodată:

— Vorbim, măria-ta!

La fel de liniştit ca şi până acum, Basarab grăi:

— Să spună maimarele vostru!

— Luminăţia ta, începu cel mai bătrân dintre tătari, este drept că au intrat în Ţara Românească dintr-ai noştri acum puţini în iscoadă; dar, la hotare, stau strânse oşti care vor să intre deodată prin mai multe părţi, după obicei, ca să jefuiască!

— Aha, făcu vodă, muşcându-şi mustaţa. Să cătăm deci a le întâmpina şi a le da învăţătura cuvenită, aşa cum am mai dat-o cândva şi altora, care s-au cuminţit apoi. Şi dincotro li-e pornitul?

— Dinspre gurile Dunării, doamne!

— Să-i ducă la păstrare sub straşnică pază, hotărî Basarab asupra prinşilor.

Îndată după scoaterea tătarilor din sală, vodă vorbi oştenilor săi de nădejde:

— Iubiţii şi bunii mei prieteni de oaste, învăţătura mea de la viaţă şi simţul meu îmi spun că nu poate fi prea mare pricină de îngrijorare. Le vom ieşi totuşi tătarilor înainte pe drumuri care să meargă spre Mare. Deci grijiţi să se dea sfară-n ţară, ca oamenii să fie pregătiţi de luptă. Căci mai bine să se îngrijoreze şi nimica să nu se întâmple, decât să fie primejdie fără de pregătire.

Pentru întâia oară în viaţa lui, banul Mărăcine aştepta cu mare şi abia stăpânită nerăbdare să se sfârşească sfatul cu vodă. Mergea acum pe uliţele cetăţii aşa de repede, încât parcă fugea. Voia să ajungă cât mai curând la biserica papistaşă Sân Nicoară, unde slujea fostul său învăţător întru limba frâncească, părintele Antonius. Dar de data aceasta nu atâta pentru faţa sfinţiei sale, cât pentru oaspeţii pe care-i adăpostise în acea seară călduţa şi senină de noiembrie cuviosul abate. Sosit în faţa porţii grele de stejar, ţintuită în fier pe de margini, banul stătu câteva clipite, ca să-şi astâmpere bătăile prea repezi ale inimii, îşi umezi buzele uscate şi bătu uşurel cu ciocanul ce atârna nepăsător la graba şi neliniştea sa. Părintele Ambrozius, chelarul bisericii, îl recunoscu şi-l pofti cu adâncă plecăciune înăuntru. Când banul deschise uşa încăperii în care ştia că-l găseşte pe părintele Antonius, acesta se afla la masă cu cei cinci oaspeţi.

— Bucuroşi de alţi oaspeţi, părinte Antonius? Îl întrebă banul în româneşte.

— Te aşteptam toţi cu multă nerăbdare, răspunse Antonius tot în limba ţării; dar, mai mult decât toţi, preaiubita noastră fiică sufletească Maria de Valois.

Fata, auzindu-şi numele, bănui ce s-a spus şi se îmbujora toată; dar şi în obrajii banului se suiră flăcări. Şi Maria îndrăzni:

— Până când voi avea prilejul să învăţ această frumoasă limbă românească, vă rog să vorbiţi aşa, ca să pot pricepe şi eu ce spuneţi.

— Iertare, domniţă, rosti de astă dată în limba frâncească banul, e vina mea că am început vorba în româneşte.

— Bane, continuă Antonius, fii bun, rogu-te, şi aşază-te în capul mesei, care, după cum vezi, îşi are scaunul gol şi te aşteaptă. Banul Mărăcine se aşeză mulţumit şi îmbrăţişă cu o repede privire întreaga încăpere luminată de sfeşnice mari de argint şi lumânări de ceară. Apoi îşi opri ochii asupra fetei care-i plecă pe ai ei clipind des, fără să ştie ce să spună. Dar îi veni într-ajutor abatele Antonius, umplându-i o cupă cu vin rubiniu şi grăind:

— Bane, cinsteşte-ne vinul, carele nu ştiu dacă-l întrece pe al domniei-tale, dar cred că este la fel de bun şi – făcu el cu adânci înţelesuri – îmbietor la vorbă!

Mărăcine prinse cupa de argint, o ridică înspre Maria de Valois şi spuse cu glas cald, învăluitor:

— În sănătatea domniţei Maria şi a tovarăşilor săi de călătorie!

La un semn al părintelui, tuspatru bărbaţii se ridicară şi veniră să ciocnească cu banul. Iar acesta, la rândul său, se îndreptă cu pocalul în mână spre fată. Dar Maria îşi lăsă cupa pe masă şi, ridicându-se în picioare, ieşi întru întâmpinarea banului, care, cu pocalul întins, se găsea în mare încurcătură, căci nu ştia ce să facă.

— De ce ai lăsat cupa, domniţă Maria? Oare să înţeleg că nu doreşti să ciocneşti cu mine?

Pe obrazul fetei înfloriră două gropiţe într-un surâs plin de farmec:

— Nu, bane! Şi luându-i cupa din mână şi o duse la buze, sorbind şi apoi o întinse din nou lui Mărăcine, care, cuprins de o neaşteptată fericire, o dădu repede peste cap dintr-o dată, în râsetele binevoitoare ale celor de la masă.

— Adânc grăitoare fapta Mariei! Ţinu să-şi spună părerea abatele. Asemenea ritualuri se îndeplinesc numai în anumite împrejurări binecuvântate.

De data aceasta însă, Mărăcine îi dădu răspunsul grabnic:

— Dar şi această împrejurare este blagoslovită, cinstite părinte Antonius.

— Întocmai aceleaşi vorbe voiam să le spun şi eu! Adăugă zâmbind Maria.

Dar abatele băgase de seamă că banul Mărăcine este frământat de nelinişte.

— Bane, simt că nu eşti la largul durnitale, cum se spune. Ce s-a întâmplat?

— Părinte, s-ar putea ca mâine dis-de-dimineaţă să plec din Curtea de Argeş.

Un murmur de tristeţe şi dezamăgire se auzi în încăperea liniştită şi ochii Mariei se umeziră de mâhnire. Banul spuse mai departe:

— Şi am a-ţi face, cinstite părinte, o mare şi călduroasă rugăminte: cât voi lipsi eu, te rog din suflet să le fii cinstită gazdă acestor aleşi şi preaiubiţi oaspeţi, să nu ducă lipsă de nimic şi la a mea întoarcere, voi face toate cele de cuviinţă.

— Se va îndeplini totul după voia dumitale, bane, răspunse Antonius.

— Şi-acum, grăi banul, vă rog îngăduiţi-mi să stau de vorbă între patru ochi cu domniţa Maria! Şi întinse mâna, prinzind-o pe a fetei care şi pornise spre el cu blândeţe, toată numai un zâmbet, ca şi cum l-ar fi cunoscut şi îndrăgit de ani de zile.

De data aceasta, bătrânul vodă Basarab, pentru întâia oara în domnia sa, nu mai plecă la război. Anii mulţi şi grei ce trecuseră peste capul său albit, precum şi metehnele ce-i rămăseseră în urma rănilor primita în luptele de demult îl împiedicau.

— Dar merg feciorii mei, avându-i în frunte pe Nicolae-Alexandru vodă şi pe banul Vlad Mărăcine! Grăi Basarab râzând.

— Toţi la un loc nu facem cât Basarab vodă singur, când era în zaua măriei-sale! Îi luă vorba din gură banul Mărăcine.

— Nici pomul bătrân nu mai dă spre sfârşitul vieţii sale roade ca în tinereţe. Vorba din bătrâni: „Viaţa omului, ca şi a pomului”. Eu ce am avut să vă spun, feţii mei, v-am spus. Tătarii sunt viteji şi vicleni, să ştiţi. Şi cum v-o mai lumina Dumnezeu.

Toamna acelui an părea o vară prelungită în neştire. Vremea caldă şi prietenoasă nu cerea încă straie grele şi oştenii se mişcau în toată voia. Copacii îşi păstraseră bogăţia de frunze, numai că verdele pălise sau ruginise, iar vântul parcă aştepta o poruncă ce întârzia să sosească, spre a porni să-şi abată grozava tărie printre crengi şi să alunge foile veştede, care întocmai unor păsări desprinse din basme nu ştiau să zboare decât de sus în jos spre pământ. În drumul lor, oştile româneşti nu întâmpinară nici picior de tătar. De abia în Dobrogea, spre miazănoapte, aproape de începutul gurilor Dunării aflară ştiri despre aceşti cotropitori puşi pe omoruri şi prădăciuni. Călăraşii înaintau uşor în pas domol ca de recunoaştere.

— Avurăm parte de vreme bună până acum, începu banul Vlad Mărăcine vorba.

La care măria-sa Nicolae-Alexandru răspunse:

— De ar mai tine aşa încă pe cât a fost de când am pornit la drum, ar fi bine. Dar cred că de-acum încolo începe greul.

— Tătarii şi-au lăsat semnele trecerii. Sate pârjolite, puţuri spurcate cu mortăciuni şi otravă… Şi pustiul în urma lor, grăi mai departe banul.

Iar voievodul îi răspunse, înăbuşindu-şi un oftat:

— O nelinişte, ce m-a cuprins şi parcă-mi apasă sufletul, vrea să-mi dea de veste că nu peste multă vreme ne vom ciocni cu ei. Deci să fim cu mare luare-aminte la cel mai mic semn, la cel mai neînsemnat zgomot.

Şi, ridicând dreapta, opri convoiul şi spuse:

— Voi, cei zece călăraşi din dreapta, faceţi calea-n-toarsă, daţi ocol satelor şi pădurilor din împrejurimi şi veniţi să ne spuneţi ce aţi găsit, iar noi vom merge în acelaşi pas domol, aşa că ne puteţi uşor ajunge din urmă.

Dar iată că hăt, departe, în fundul drumului pe care mergeau, se ivi ceva ca un nor negru ce înainta fără prea mare grabă. Oştenii români se opriră din nou şi Nicolae-Alexandru vodă grăi cu nedumerire:

— Ce-ar putea să fie acel nor care se mişcă într-acoace, bane? Tătarii cumva?!

— N-aş crede, măria-ta, răspunse Mărăcine, după ce scrută zarea cu privirea sa ageră. Prea vin încet. Şi apoi ce se vede, nu pare a fi pe cai. Tătarii nu vin decât călare şi nu descălecă decât la mare impas!

— Aşa-i! Atunci?

— Eu zic să fim gata de luptă totuşi şi să pornim în goană către norul care se vede. Că până ajungem în apropiere s-o desluşi ce este şi atunci om vedea ce avem de făcut.

Şi, după sfatul banului Mărăcine, porniră în trap cu săbiile scoase. Dar, apropiindu-se, care nu fu mirarea lor să vadă că norul se destramă în pâlcuri de români în cămaşă şi în izmene cu coase, securi, seceri şi toporişti, cu părul vâlvoi şi aprinşi la faţă de o aprigă mânie.

— Încotro, oameni buni? Întrebă voievodul.

— După tătari, boierule! Răspunse acela ce părea căpetenia lor.

— Ca şi noi! Acu' e vorba: unde sunt tătarii? La răsărit, încotro mergem noi, sau la apus, unde aţi pornit voi?

— S-au revărsat puhoi peste tot, boierule, da' stau ascunşi şi ies la jaf când le vine bine, mai mult noaptea. Da' noi am aflat că sunt în mare mulţime taman în locurile dinspre care veniţi domniile-voastre.

— De-i aşa, să ne aşteptăm oamenii trimişi în iscoadă. Descălecaţi, copiii mei, dar fiţi gata cu pala în mână!

Abia spre seară se întoarseră cei zece călăreţi, având unul mai mult cu ei.

— Ce-i cu omul acesta, după straie român, dar după înfăţişare tătar? Întrebă Nicolae-Alexandru vodă cu uimire.

— Măria-ta, au fost trei, dar cu ăilalţi doi, neînţelegându-ne, i-am trimis pe ceea lume şi l-am păstrat pe acesta, care-i mai de Doamne-ajută ceva! Tustrei erau îmbrăcaţi cu straie româneşti, crezând că au să ne înşele. Dar chipul lor i-a trădat

— Ce aţi aflat de la ei?

— Numai de la ăsta, măria-ta! I-am făgăduit viaţa şi ne-a spus tot după ce i-am tăiat pe ăilalţi în faţa sa. L-am luat cu noi, că de nu s-or adeveri cele spuse de el, îl trimitem pe loc să le ţină de urât celor doi!

— Şi ce-a spus?

— Că tătarii se află strânşi toţi în tabără dincoace de gurile Dunării, lângă Tulcea. Sunt puşi pe jaf şi ce strâng trimit peste hotare. Acu' va să se lase în ţinuturile de lângă Dunărea Veche, după cum spune prinsul nostru, ca să prade ce a mai rămas de prădat.

— Şi-acum unde se află vrăjmaşii?

— Ne duce el într-acolo, măria-ta!

— Să pornim dară, că destul ne-am odihnit!

Oastea română se adăposti în spatele unor movile de piatră, acoperite de tufe şi arbori pitici. În faţă se întindea câmpia până în depărtări, arsă de soarele toamnei încă în putere. Dar pe ea, afară de doi-trei salcâmi răzleţi, nimic. Deodată liniştea ce stăpânea ţinutul, care părea pustiu, se sparse de tropotul îndepărtat al unor cai iuţi, de credeai că cineva bate darabana pe pământ cu o mie de degete odată. Şi banul Mărăcine, cuprins de un fior ce făcuse să-i zvâcnească mai repede inima-i vitează, dornică de lupte, strigă:

— Vin tătarii!

— Vină sănătoşi! Îi răspunse vodă Nicolae-Alexandru îmbucurat, că ştiu că n-or să mai plece la fel. Apoi întorcându-se către ostaşi le strigă: Fiţi gata, copii! Scutul şi spada; numai ochi; caii cu pintenii-n burtă şi nu uitaţi ce v-am spus! De asta atârnă izbânda noastră. Doamne ajută!

Şi abia isprăvi vodă, că oştenii români văzură în zare un nouraş ce venea de astă dată vijelios spre movile, mărindu-se uimitor, pe măsură ce înainta. Iar la câteva sute de paşi îi văzură pe tătari gonind pe caii lor mărunţi şi iuţi şi-i auziră răcnind îndemnuri de luptă.

— Bane, abia mai avu timp să strige Nicolae-Alexandru, domnia-ta iei aripa stângă, iar eu pe cea dreaptă! Fiţi gata, copii, caii încordaţi! Iată-i, hai-daaaţi…!

Şi când tătarii se găsiră la numai treizeci de paşi, de i-ar fi prăbuşit în ciocnire pe cei aflaţi în calea lor, brusc oastea română se despică în două şi ceata tătarilor se lovi cumplit, spărgându-se de movilele stâncoase într-un vaier înfiorător. Caii căzură unii peste alţii, frângându-şi picioarele subţiri şi prinzându-i pe călăreţi sub ei. Şi atunci românii, cu strigăte de biruinţă, se năpustiră asupra lor, trecându-i prin ascuţişul săbiilor ce nu aveau odihnă.

— Pe ei, copii! Se auziră românii. Unul să nu scape! Să nu mai cuteze a călca pământul românesc!

Dar şi tătarii erau sprinteni şi plini de îndrăzneală. Cei scăpaţi, neatinşi din învălmăşeala cailor, săriră cu agerime, se strânseră cu o nemaipomenită iuţeală unul lângă altul, cu iataganul în mână, şi dându-se toţi ca unul deodată la câţiva paşi înapoi, cu urlete îngrozitoare de mânie, săriră pe români. Şi atunci se văzu în această ciocnire cu tătarii ceva ce nici românii şi nici duşmanii acestora nu mai văzuseră.

Ca din senin, parcă ţâşnind din pământ, se ivi o arătare mătăhăloasă, un uriaş cu părul vâlvoi şi cu ochii holbaţi de furie, purtând cu amândouă mâinile pe deasupra capului o măciucă pe măsura lui, pe care, învârtind-o cu o iuţeală uimitoare, intră în mijlocul tătarilor ca într-o apă, spărgându-le ceata şi culcându-i la pământ în câteva clipite ca seceraţi.

— Uraaa, Măciucă, trage-i, Măciucă!

Duşmanii rămaşi în picioare o rupseră la fugă, îngroziţi ca de o minune. Dar cu Măciucă nu era de glumit. Pe cât de mare la trup, pe atât de sprinten era la fugă. Din câţiva paşi îi ajunse şi-i doborî şi pe cei rămaşi, care nu se mai ridicară de la pământ în vecii vecilor. Câţiva tătari scăpară pe caii lor repezi şi o rupseră la fugă înapoi cu spaimă în oase pentru toată viaţa, având ce să-i povestească hanului după această nemaipomenită luptă cu românii.

Dar iată că zilele s-au înşiruit mai multe decât se aşteptau războinicii. Luptele mărunte de harţă ce au urmat şi alungarea peste hotar a cotropitorilor le-a răpit multă vreme. Şi când au cătat încrustările pe răboj, au băgat de seamă că se află în preajma Crăciunului. Dacă nu dădeau zor cu întoarcerea, sfânta sărbătoare i-ar fi putut prinde pe drum. Iar când oştile intrară în cetatea de scaun, le întâmpinară colindătorii care umpleau uliţele cu larma lor veselă. Zăpada se aşternuse din gros. Tot mai ningea încă, bogat, cu fulgi mari cât floarea de cais; şi se stârnise taman acum un pui de viscol ce o spulbera în faţa cailor, care începură să strănute zgomotos. Banul Mărăcine mergea pe calul său negru ca smoala, ţintat cu stea albă în frunte, cu botul şi urechile albe şi cu dreptul din faţă pintenog. Era mai nerăbdător ca niciodată să ajungă la vodă, ca apoi să se repeadă la biserica Sân Nicoară. Se afla în stânga lui Nicolae-Alexandru vodă, care călărea un roib cu părul luciu, de ai fi zis că-i dat cu cine ştie ce unsori rare. Avea măria-sa chef de vorbă şi nu-şi putea lămuri de ce banul este atât de tăcut în această seară, când toată suflarea trebuia să fie veselă şi pusă pe petrecere, mai cu seamă că luptele se sfârşiseră cu bine.

— Bane, mi-a plăcut mai mult ca niciodată Măciucă al domniei-tale.

— Şi mie, măria-ta, încuviinţă banul. A voit să ne arate ce poate şi ce nu ne-a putut arăta la Posada!

— Şi de n-aş şti că-l socoteşti ca pe un frate bun, mai că ţi l-aş cere pentru curtea mea!

Aci Mărăcine tresări din toropeală;

— Măria-ta, zise el, ar fi ca şi când mi-ai lua mâna dreaptă.

Vodă Nicolae-Alexandru râse subţire:

— Asta-i, bane, ca şi când mi-ai spune că Răduţu, fratele de lapte al domniei-tale, ţi-e stânga!

— Mai aşa, mărite stăpâne! Râse de astă dată şl banul.

— Of, bine că am ajuns acasă! Iată, straja ne aşteaptă cu porţile deschise.

Nicolae-Alexandru vodă, înălţându-se drept în scări, strigă cu voce tunătoare:

— Bine v-am găsit, flăcăi!

— Să trăieşti, măria-ta! Ţâşni din zeci de glasuri urarea oştenilor.

Dar, ca la o poruncă neauzită, oastea nou sosită îşi îndreptă privirile spre palatul domnesc. Vodă Basarab bătrânul îi privea din pridvor cu bunătate părintească şi-i aştepta cu nerăbdarea lui dintotdeauna. Şi atunci toţi, ca la aceeaşi poruncă, izbucniră într-o urare caldă, ce le venea din adâncul sufletului pentru bărbatul care le ridicase ţara la cinstea de care se bucura acum:

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta!

Sosit în mare grabă la biserica Sân Nicoară, banul Mărăcine nu mai trebui să-şi piardă vremea bătând în poartă şi aşteptând să i se deschidă. Porţile erau date de perete şi biserica deschisă pentru slujba de seară. Din tindă, Vlad aruncă o privire în sfântul lăcaş, crezând că o va vedea pe aceea pe care sufletul său o dorea cu atâta putere în acele clipe, dar biserica era goală.

„Aşadar, toţi se află încă în casa părintelui Antonius”, cugetă banul şi, din câţiva paşi, fu la uşă, ciocăni şi o deschise fără să mai aştepte a fi poftit de nimeni.

În încăpere însă nu se aflau decât abatele şi părintele Ambrozius Chelarul.

— Plecăciune, cuvioşi părinţi! Îngână banul. Şi bine v-am găsit

— Bine-ai venit, bane, îi răspunse Antonius după vreme îndelungată foarte.

— Războiul ştii când începe, părinte, dar când sfârşeşte niciodată. Dar unde-s oaspeţii sfinţiei-tale?

Antonius dădu din cap cu amărăriune, oftă şi spuse în şoaptă, de parcă ar fi rostit o mare taină:

— Cred că au sosit de mult în Francia!

Banul rămase ca trăsnit. De abia putu să rostească cu glasul răguşit şi sugrumat de supărare:

— Cum aşa? Când au plecat? Şi de ce au plecat?

— O, fata n-are nici o vină! Dacă ar fi fost după ea, te-ar fi aşteptat până-n veac! Dar, după ce au trecut trei săptămâni de la plecarea domniei-tale, fratele ei a dat semne de nerăbdare şi a spus întocmai ce spuseşi odinioară domnia-ta, bane: „La război ştii când porneşti, dar când te întorci niciodată. Luptele acestea cu tătarii pot dura şi un an. Ai noştri ne aşteaptă îngrijoraţi, iar noi zăcem pe aici, fără de nici un rost!” Aşa a vorbit Charles de Valois, iar ceilalţi i-au ţinut hangul. Fata s-a împotrivit din răsputeri sărmana; ea ar fi voit să rămână singură aici şi să te aştepte. Dar ei au luat-o cu de-a sila.

— Ah, părinte, părinte, se căină banul rănit în suflet, cu de-a sila trebuia s-o ţii sfinţia-ta şi să mi-o păstrezi, aşa precum te-am rugat din inimă când ţi-am încredinţat-o.

— Eşti nedrept cu ea, o judeci cu mare greşeală, bane, să ştii! Fata nu putea face nimic.

— De ce?

— Pentru că cei patru însoţitori ai ei, dându-şi seama că Maria are gânduri de fugă, au legat-o şi au ţinut-o închisă în casă până în ziua plecării!

— Ah, de l-aş avea în mână pe acest Charles de Valois, l-aş strivi ca pe un şarpe veninos ce este!

— Linişteşte-te, bane! Bea, te rog, această licoare gălbuie. Aşa, şi gândeşte-te că în viaţă ne aşteaptă multe împrejurări bune sau rele, la care nici n-am visat vreodată; iar ele sosesc atunci când ne aşteptăm mai puţin! Dar acestea vin pe rând: când rele, când bune! Eu sunt încredinţat că nu se poate, după această grea încercare prin care a trecut şi trece încă sufletul domniei-tale, să nu se ivească şi împrejurarea cea bună care să-ţi îmbucureze inima, făcându-te să uiţi toată amara supărare de astăzi.