CAPITOLUL III.

În care lucrurile par a se îmbunătăţi întrucâtva născând nădejdi în sufletul banului Mărăcine.

P rimăvara anului 1346 părea că se înstăpânise de-a binelea în Ţara Românească. Luna lui Mărţişor venise cu zile zbârlite nu numai cât ţinuseră babele, dar chiar şi spre sfârşitul ei.

Dar Prier, care era la mijlocul primăverii, se arătase cu soare puternic şi totuşi dulce; pomii, dezgoliţi până mai ieri, primiseră deodată podoabă albă, ca prin farmec, peste noapte, de parcă s-ar fi scuturat deasupra lor tot omătul unei ierni darnice peste fire. Berzele se aşezaseră temeinic la casele din anii trecuţi, ca şi rândunelele, care-şi făceau acum de lucru pe la cuiburi, astupând cu dibăcie crăpăturile sau durându-şi alte adăposturi noi în cea mai mare grabă. Liniştea domnea pretutindeni în Ţara Oltului, şi oamenii harnici începuseră să se pregătească de muncile ce-i aşteptau: pe ogoare şi în grădini, în livezi şi în păduri. În dimineaţa aceea călduţă cu cer senin, fără un fir de nouraş şi fără o adiere, banul Mărăcine coborî cu paşi rari scara înaltei sale cule din Craiova şi se duse de-a dreptul în grădina din spatele casei. Ochii i se bucurau adânc de priveliştea ce i se înfăţişa: cireşii parcă erau nişte mirese uriaşe de basm ce şedeau şăgalnic într-un picior, oprite astfel parcă într-o horă mare de un vrăjitor poznaş. Iar zumzetul albinelor, pornite din revărsatul zorilor în colindă, îi sfârâiau adormitor pe la urechi, îmbiindu-l la visare. Se opri sub cel mai bătrân cireş sădit chiar de el, acolo, în anii copilăriei, şi respirând cu nesaţ mireasma suavă a florilor cugetă: „Doamne, câtă frumuseţe e în această lume… Şi cum trecem pe lângă ea, de multe ori fără a o lua în seamă! Şi la fiecare curgere de vreme din an găseşti alte şi alte frumuseţi şi bogăţii, şi toate sunt în continuă schimbare, doar frumuseţea e veşnică, nepieritoare!” Dar din toropeala ce părea să-l copleşească, iată că-l trezi un glas cunoscut, prietenos:

— Bună dimineaţa, cinstite bane!

— Ehei, vezi, şi nu-ţi vine să crezi! Sărutăm dreapta sfinţiei-tale, părinte Antonius! Dar ce vânt te-a suflat de la Curtea de Argeş la Craiova în miez de primăvară?

— Vânt bun, bane! Şi a venit cu adierea sa tare de departe… Tocmai din Francia!

Banul Mărăcine se încruntă o clipă şi îndată veni mai aproape de preot:

— Ce vrei să spui, părinte?

— Veşti de la Paris, bane!

Mărăcine îşi duse brusc mâna la inimă, ca şi cum ar fi voit să-şi potolească bătăile prea repezi.?

— De la ea?

— Ca şi de la ea! De la fratele ei!

— Îndrăzneşte acest răuvoitor al meu să-mi trimită veşti? Ce mai vrea oare acest om, pe care eu l-am privit cândva ca pe un iubit cumnat?

— Citeşte, bane, ce-ţi scrie Charles de Valois, rudă îndeaproape cu regele Filip al VI-lea al Franciei.

Şi banul Mărăcine citi cu glas tare şi cu adâncă uimire: „Prea respectate seniore bane, Vlad Mărăcine, În curgerea vremii, cât am stat la Curtea de Argeş, pe când senioria ta erai la luptă cu tătarii, am aflat multe lucruri de bine despre Ţara Românească, despre vitejia şi îndrăzneala românilor în luptele ce le-au dat cu vrăjmaşii şi mai cu seamă despre neasemuita vitejie a domniei-tale şi a oamenilor ce-ţi sunt îndeaproape prieteni. Preaiubita noastră ţară Francia se găseşte de o vreme la mare şi greu impas din pricina anglilor care au cotropit-o şi vor să-i răpească bunul cel mai de preţ al unui popor: libertatea.

Francia nu mai poate face faţă luptelor fără ajutor dinafară. Mulţi din multe ţări ne-au sărit întru ajutorare, dar avem nevoie de şi mai mulţi. Te rugăm ca pe un adevărat şi iubit frate, bane, să ne întinzi puternica domniei-tale mână de ajutor, luptând alături de noi pentru libertatea Franciei noastre prea iubite. Cândva s-ar putea să-i venim şi noi în ajutor ţării domniei-tale de va avea vreodată nevoie de ajutorul nostru!

În împrejurarea că vei privi cu bunăvoinţă rugămintea noastră, părintele Antonius îţi va da toate lămuririle ce le vei cere.

Rămân al domniei-tale, ca un adevărat şi bun frate, Charles de Valois”.

— Ei, ce spui, bane, de această scrisoare? Întrebă Antonius pe Mărăcine, care rămăsese pe gânduri şi îşi pierduse privirea în fundul zării albastre, fără să vadă nimic însă.

Scrisoarea lui Charles de Valois îi răscolise sufletul şi-i deschisese rana ce i se păruse vindecată.

Îşi întoarse ochii pătrunzători către preot şi spuse într-un târziu!

— De Maria de ce nu pomeneşte nimic, părinte? Şi ea de ce oare n-a folosit acest minunat prilej pentru a-mi trimite o ştire cât de mică, două-trei vorbe acolo, măcar?

Antonius zâmbi cu înţelegere, oftă şi dete răspunsul:

— Dacă te pofteşte în Francia, bane, se cheamă că o vei vedea şi pe Maria şi vei putea sta de vorbă cu ea nestingherit şi îndelung.

Banul rămase o vreme pe gânduri şi întrebă:

— Cine ţi-a adus această scrisoare?

— Au venit alaltăieri doi oameni de la Paris trimişi de Charles de Valois la mine, la Sân Nicoară, ca din partea episcopului, chipurile, cu treburi bisericeşti. Ei ştiu mai multe decât e scris pe sulul de viţel, dar ţi le vor spune prin viu grai. Întrebarea este dacă primeşti să le dai ajutorul cerut sau nu.

— Dar mai încape vorbă, părinte? Când a dat înapoi vreun român de la o astfel de treabă, că doar ne cunoşti de zeci de ani. Numai că aici nu pot hotărî eu, de unul singur, ci e nevoie de încuviinţarea măriei-sale, Basarab Vodă. Însă eu voi veni la Curtea de Argeş cu oamenii mei de nădejde, pregătit ca de plecare pentru un drum lung.

Mare fu uimirea şi bucuria banului Mărăcine când sosi la Curtea de Argeş şi văzu că unul din cei doi oameni veniţi în solie era părintele Honoré, însoţitorul Mariei de acum un an. Zâmbind cu plăcere, Vlad întrebă nerăbdător:

— Ce face domniţa Maria de Valois, părinte Honoré?

— Vă aşteaptă cu mare nerăbdare în Francia, bane!

— Aşa să fie? Se bucură Mărăcine. Dar despre asta vom sta de vorbă pe îndelete mai târziu. Acum să purcedem la treabă! Înainte de a da ochii cu măria-sa Basarab vodă voi să ştiu cu de-amănuntul tot ce am a-i spune şi a-i cere. Aşa că, cinstiţi soli ai lui Charles de Valois, vă ascult!

Părintele Honoré îi grăi cu glasul scăzut:

— Povestea războiului pustiitor pentru noi dintre regii Franciei şi ai Angliei este veche şi lungă. Filip al IV-lea cel Frumos, fostul nostru rege, murind destul de tânăr în 1314, îl lăsă moştenitor pe cel dintâi fiu al său, Ludovic al X-lea, care muri la numai doi ani de domnie, fără să aibă urmaşi de parte bărbătească. A lăsat o fată. Atunci fratele lui Ludovic, deci al doilea fiu al lui Filip, numit tot Filip, a făcut în grabă o adunare din cei mai de seamă nobili şi clerici ai ţării, hotărând că în Francia o femeie nu se poate urca pe tron. Şi bineînţeles că s-a urcat el sub numele de Filip al V-lea. Dar iată că şi acesta a avut parte de domnie scurtă, murind după şase ani, fără să aibă nici el moştenitori bărbaţi. Acum a venit rândul celui de al treilea fiu al lui Filip al IV-lea cel Frumos, adică al treilea frate mai mic al celorlalţi doi regi. Acesta se numea Charles şi semăna cu taică-său, de aceea i-au spus şi lui „cel frumos”. Aici, părintele Honoré se opri o clipă, oftă adânc şi continuă: E, dar se vede că un blestem groaznic căzuse pe urmaşii lui Filip al IV-lea cel Frumos, că şi acest ultim rege Charles muri în scurtă vreme, fără moştenitori de parte bărbătească. Acum totul se arăta foarte încurcat pentru tronul văduv al Franciei. Pe cine să aleagă de urmaş al lui Filip al IV-lea cel Frumos şi al fiilor acestuia? De la Filip cel Frumos mai rămăsese numai o fiică, Isabela, acum regina Angliei şi mama regelui Eduard al III-lea de astăzi al Angliei, care poartă în vine sânge de francez. Încântătoarea regină Isabela n-a moştenit de la tatăl său, fostul rege Filip cel Frumos, numai înfăţişarea atrăgătoare, ci şi unele din apucăturile acestuia. Dacă regele Eduard al II-lea al Angliei ar fi ştiut pe cine ia lângă el pe tron s-ar fi cutremurat şi s-ar fi lepădat ca de satana, căci soţia lui, Dumnezeu ştie pentru care pricină, l-a ajutat din toate puterile pe bietul ei soţ să se ducă pe lumea cealaltă cât mai degrabă, dându-i să bea otravă.

— Ce-i drept, cinstită familie de regi! Se miră banul Mărăcine. Şi acum?

— Isabela, în urma hotărârii luate de adunare, nu poate domni în Francia. Dar tânărul rege Eduard al III-lea, fiul ei, socoteşte că e dreptul lui să fie în acelaşi timp şi regele Angliei şi al Franciei. În vremea aceasta, adunarea franceză de nobili şi clerici a încredinţat coroana Franciei bravului nostru rege, Filip al VI-lea de Valois, supranumit cel îndrăzneţ, vărul bun al lui Filip al IV-lea cel Frumos şi unchiul lui Eduard al III-lea al Angliei, socotind pe bună dreptate că Isabela, neavând drept la tronul Franciei, nici nu poate să i-l dea fiului ei, Eduard al III-lea. Şi de aici toată dihonia. Eduard al III-lea al Angliei, pe jumătate francez, mai este şi vasalul regelui Filip al VI-lea de Valois al Franciei prin pământurile ce le stăpâneşte în ţara noastră. El însă, furios la culme că nu a fost ales rege în Francia, a început războiul, spre a-l alunga pe Filip, unchiul său, şi a-i lua tronul.

— Şi a pătruns în Francia? Întrebă banul Mărăcine.

— Da. A fost mult ajutat şi de trădarea unor nobili de-ai noştri, care nădăjduiau să tragă foloase mai mari dacă Eduard al Angliei va ajunge rege şi în Francia.

— Am înţeles, părinte, totul. Aşteaptă aici! Mă duc la vodă Basarab.

— Câţi ostaşi te gândeşti, bane, să iei, dacă mi-e îngăduit să fac întrebarea?

— Cam la un sfert de mie. Altminteri ce ajutor i-aş putea. Da măriei-sale Filip? Dar de ce ai rămas pe gânduri, părinte Honoré? Ţi se par puţini?

— Prea puţini pentru o oaste şi prea mulţi pentru o solie. Cum ne vom putea strecura prin ţări străine şi ce vom spune ca să fim crezuţi că ne ducem pentru ce ne ducem?

— Este drept ce spui sfinţia-ta. După ce am să-i cer lui vodă încuviinţarea plecării, am să-i arăt şi temerile noastre. Nu se poate să nu găsească măria-sa ceva care să ne vină în ajutor!

Şi banul, ridicându-se, se îndreptă spre uşă, parcă mai uşor şi mai sprinten ca niciodată. Dar când deschise uşa cum obişnuia, cu grabă, şi ieşi în tindă, fu cât pe-aci să se lovească de un călugăr ce se străduia să aprindă un sfeşnic din dreapta canatului uşii. La lumina lumânării, ce abia apucase să-şi înalţe flacăra pâlpâind, banul Mărăcine zări un chip tânăr, bălai, cu ochii verzui, plini de sfiiciune. Călugărul grăi şoptit în latineşte, de parcă ar fi rostit o rugăciune:

— Domnul cu voi!

— Bună seara! Grăi apăsat banul cu atâta tărie, încât flacăra luminii şerpui ca bătută de vânt. Cine eşti sfinţia-ta, părinţele? Că nu te-am mai văzut pe-aci?

Înainte însă de a veni răspunsul celui întrebat, uşa se deschise şi în pragul ei se ivi părintele Antonius, care dete grăbit lămuriri banului.

— E fratele Pietro, nou la noi în ascultare! E italian de neam, dar a trăit mai mult la mănăstirile din Ungaria!

— Aha! Dădu din cap banul şi adăugă cu două înţelesuri: Apoi, dacă nu ştie încă româneşte, cred că are să înveţe repede, că limbile noastre se aseamănă foarte! Şi ieşi în mare grabă.

Basarab vodă ascultase tot ce-i spusese banul Mărăcine, fără a-l întrerupe o clipită măcar. Acum privea pe fereastră şi nu spunea nimic. Banul, cu inima strânsă de grijă că vodă nu-i va da învoiala cerută, îşi frământă căciula în mână, până-i căzu pana verde de cocoş sălbatic.

Într-un târziu, bătrânul voievod grăi tărăgănat:

— Cred, Vlade, că de-ar fi trăit taică-tău, preaiubitul meu sfetnic, Radu Mărăcine…

— S-ar fi învoit să plec, măria-ta! Îndrăzni banul să-i ia repede vorba din gură.

— Taman asta voiam să spun şi eu! Râse Basarab.

— Să trăieşti, mărite stăpâne! Strigă banul vesel, mai tare decât s-ar fi cuvenit

— Dacă mi se cere un ajutor din partea unor rubedenii îndepărtate, şi-l putem da, apoi nu se cade a le lipsi pe aceste rude de ce ne cer. Întrebarea este numai dacă-l putem da.

— Cu prisosinţă, luminăţia-ta! Să ne vedem noi acolo şi apoi lasă-i pe duşmani pe mâna noastră!

— Bine ar fi, bane, să vă vedeţi acolo! Mărăcine adăugă cu grijă:

— Tocmai aici e clenciul, măria-ta, asta-i tot ce ne pune pe gânduri. Să ne înveţi, luminate stăpâne, cum s-o scoatem la capăt, ca să ajungem cu bine în Francia la regele Filip al VI-lea!

— Mai întâi de toate, începu Basarab vodă, să vă împărţiţi şi să mergeţi în cinci pâlcuri de câte cincizeci de oameni risipiţi, fiecare ceată pe alte căi, prin alte părţi de ţară. Eu am să chem diacul să vă facă pentru fiecare ceată câte o carte către măria-sa Filip de Valois, precum că-l rog să-mi dea cu împrumut o sută de mii de galbeni pe timp de doi ani, fiindu-mi de mare trebuinţă neîntârziat. Aceste cinci cărţi bane, va să le păstraţi ca pe ochii voştri din cap, că numai cine are carte are parte şi la domnie, şi la judecată, şi peste hotarele ţării sale, aşa să ştii!

— Da, măria-ta!

— Dacă vă va opri cineva cu sila pe undeva, arătaţi cărţile de la mine. Dar să nu vă semeţiţi şi să nu puneţi mâna pe pală decât la mare nevoie. Pe cât se poate, să treceţi nebăgaţi în seamă. Şi nu uitaţi, la înapoiere, să-i cereţi cărţi de trecere şi măriei-sale Filip!

— Am înţeles, luminate stăpâne!

— Cătaţi să aveţi buni oameni de legătură în cetăţile prin care veţi trece şi pe care le veţi hotărî voi mai dinainte. Oameni de nădejde, care să se întâlnească între ei pentru ştiri şi toţi să ţină legătura cu domnia-ta. Iar laolaltă să nu vă strângeţi decât la hotarul Franciei. Abia acolo veţi putea răsufla în voie şi veţi putea merge toţi împreună, nestingheriţi de nimeni.

— Thiii, asta e, măria-ta, şi necum altfel, strigă bucuros banul, învăluindu-l pe vodă într-o privire plină de respect şi admiraţie.

Vodă ridică mâna:

— Să-ţi ajute Cel de sus, aşa precum îţi doresc eu, şi-om mai vorbi. Până atunci am a-ţi mai da câteva poveţe pentru drum şi mai cu seamă pentru lupta în care ai să te întreci cu angli. Vezi că apusenii au alt fel de a se lupta decât noi răsăritenii. Şi tocmai aicea mi-e nădejdea de biruinţă, cu toate că sunteţi puţini. Iată, dragul meu, ce cred eu că e bine să faceţi! Şi vodă Basarab, rotindu-şi privirea ageră de jur împrejurul încăperii, începu să calce cu paşi rari şi să vorbească cu glas scăzut, ca de taină, cu toate că nu-i putea auzi nimeni.

În prima clipită, când măria-sa deschisese gura să vorbească, se auzi un răpăit de ploaie repede; ca un vuiet uşor venit grăbit dinspre munte. Un fulger scurt spintecă cerul, luminând viu încăperea pentru o clipă şi peste puţin se auzi un bubuit îndepărtat, ce stârni ecouri în văi.

Amândoi bărbaţii îşi încrucişară privirile, uitându-se apoi pe fereastră. Vodă spuse ca în vis:

— Auzi, Vlade, primul tunet din anul acesta! De-abia acum putem spune că a venit de-a binelea primăvara!