Capitolul III.Cîte licee, atîtea obiceie

Acesta a fost primul contact cu elevii de Ia Liceul Cantemir Vodă; dar dacă câştigasem bătălia la o clasă, îmi mai rămâneau încă trei la cursul inferior şi două la cursul superior unde predam Filosofia sau, mai bine zis Logica şi Psihologia căci la aceste două discipline se rezuma învăţământul filosofiei în clasele a Vl-a şi a VII-a, acum patru decenii.

De cei mici nu mă mai temeam o dată ce-i cucerisem pe cei din clasa a IV-a, cu ceilalţi dintr-a I, a II-a şi a III-a treaba mi se părea uşoară.

Dar îmi ticăia inima când mă gândeam că, peste două zile numai, aveam să dau ochii cu flăcăii dintr-a VI-a şi a VII-a iar eu eram mai în vârstă decât ei doar cu 4-5 ani.

În nopţile chinuitoare de insomnie ce au urmat şi care precedau întâlnirea cu ei, m-am gândit la doi dintr-a VIII-a, de la noi, de la Lazăr; unul Boltuş şi celălalt Văcăreşteanu, care, deşi încă elevi, îi supliniseră pe doi profesori străluciţi: Enăchescu, la Latină şi Spiridon Popescu la Matematici.

Ţin minte că la orele lor nu suflase niciunul dintre noi o vorba nelalocul ei. Prin ce ne impuseseră oare acei elevi-profesori ad-hoc? M-am gândit îndelung la aceasta şi în cele din urmă am descoperit secretul. În primul rând că li se dusese vestea de cei mai tari pe liceu la aceste materii, în al doilea, desigur, pentru că erau suplinitorii unor profesori cu faimă.

Un val de linişte se revărsă deodată peste zbuciumul meu., Dacă-i aşa, gândii uşurat, am şi eu aceste două atuuri în mână: carte ştiu şi sunt suplinitorul unuia dintre cei mai cunoscuţi profesori din România, Nisipeanu, care e preşedintele profesorilor.

Apoi îmi apărură în minte primele prelegeri ale profesorului meu de la facultate, Ovid Densuşianu, filolog de reputaţie europeană. Era un bărbat scund, subţire, slăbuţ şi smead la faţă, cu o şuviţă de păr rebelă care-i cădea mereu peste ochiul stâng. Avea o voce ştearsă, piţigăiată şi la prima prelegere – întrucât nu vorbea atrăgător din punct de vedere al dicţiunii – studenţii nu-i dădeau prea mare atenţie. Dar, după ce prima prelegere, la care asistaseră, dar n-o ascultaseră, era imprimată la litografie şi o citeau, rămâneau atât de impresionaţi de frumuseţea frazelor rostite şi mai ales de conţinutul lor bogat, încât la următoarele ore era o linişte desăvârşită, nimeni nu scăpa nici un cuvânt măcar.

La prima prelegere, însă, a fost zgomot. Unii ascultau cu oarecare atenţie, dar ceilaiţi, cărora nu le plăcea glasul profesorului, vorbeau nestingheriţi.

La un moment dat, un student care se afla mai în fund şi nu auzea prea bine, strigă:

— Va rog, mai tare!

Atunci, Densuşianu, zâmbind îngăduitor, spuse:

— Da, într-adevăr, de-aici mai tare, dar de-acolo mai încet!

Hohote de râs şi aplauze fura răspunsul. Atâta simpatie şi-a cucerit blândul profesor cu această mică glumă, încât până la sfârşitul orei aceleia şi al anului, la prelegerile de Filologie romanică a fost cea mai mare linişte.

, Iată, mă gândeam eu, ce mare însemnătate are un spirit bine făcut cu blândeţe şi înţelegere.”

Şi de la Liceul Lazăr şi facultate, fugi gândul cu un veac şi mai bine înapoi, la o figură ilustră, nu de profesor, ci de ostaş: la Napoleon!

Citisem, într-una din numeroasele cărţi ce-i povestesc viaţa atât de aventuroasă, următoarea scenă care m-a urmărit de-a lungu vieţii şi mi-a apărut în minte de câte ori mă încerca un complex de inferioritate.

Napoleon Bonaparte, deşi foarte tânăr, este numit de guvernul Franţei generalissimul armatei din Italia, care avea drept conducători o serie de generali vechi şi obosiţi. Noul comandant ajunge la Statul Major francez din Italia şi intră de-a dreptul în sufragerie, tocmai când vechii generali erau asupra mesei. Napoleon închide uşa cu oarecare zgomot, aşa ca să atragă atenţia celor dinăuntru şi spune tare: Bună ziua, domnilor!”. Generalii, cum era şi firesc, îşi întorc privirea către uşă, văd că intrase un general foarte tânăr, slăbuţ şi mic de stat, mormăie ceva şi-si văd înainte de mâncare. Napoleon, postându-se în dreptut uşi, îşi desface picioarele, începe să se bată cu bicuşca pe carâmbul cizmei şi rosteşte apăsat:

— Domnilor, sunt generalul Bonaparte, noul comandant al armatei din Italia. V-am spus, adineaori, Bună ziua!” – şi-i fixă cu privirea sa de vultur, care părea că le sfredeleşte frunţile încruntate. Şi atunci, ca prin farmec, unul câte unul începură să sară drepţi, în picioare, toţi generalii bătrâni, lipindu-si mâinile de-a lungul pantalonilor şi aşteptând încremeniţi ordinul comandantului suprem. Napoleon, încruntat, se apropie cu paşi uşori de capul mesei, îi privi din nou pe fiecare în parte, de astă-dată scrutător şi zise calm, dar hotărât şi puţin dispreţuitor:

— Luaţi loc, vă rog, domnilor, avem de discutat chestiuni deosebit de importante, chiar acum, pe data.

Dar imediat mă dezumflai şi-mi spusei: „Aşa o fi fost, însă vezi că eu nu sunt Napoleon, ci un biet profesoraş!”

Şi-apoi tot eu căutai să-mi fac curaj: „Ei, ce-o fi să fie. câteodată te-ajută foarte mult măria sa împrejurarea şi totul mai depinde şi de inspiraţia momentului!” Şi, în frământarea asta… Didactică, deodată îmi amintii de un al treilea atuu, pe care nu-mi explic cum de-l uitasem, întrucât avea o importanţă colosală Nisipeanu îmi spusese că la clasa a VII-a voi fi şi diriginte. Asta atârna foarte greu. Păi atunci, de ce să mă zbucium atât? E destul să mă impun celor dintr-a VII-a, că restul va merge ca pe roate.

Norocul îmi surâdea şi acum; prima oră la cursul superior o aveam chiar la a VII-a şi, culmea, se nimerise să fie chiar cea de dirigenţie. Asta însemna, deci, punerea absenţelor şi apoi „causerie” timp de aproape o oră cu băieţii. Numai să nu se ivească ceva pe parcurs şi să-mi strice frumuseţe de… Atmosferă!

Ei, dar mi-a fost dat să trăiesc câteva clipe care, pe moment, m-au emoţionat cum nu mă aşteptam, însă care pe urmă s-au transformat într-o mare încântare, atât din partea mea, cât şi din partea elevilor. Aş fi dorit să se prelungească recreaţia dinaintea acestei ore cu încă multe şi multe minute… Şi, dacă s-ar fi putut, să intru cât mai târziu în clasă, sau de loc chiar. Dar cum am auzit sunând mai strident ca niciodată parcă clopoţelul de intrare, am sărit ca ars de pe scaun, am smuls catalogul cu ostentaţie nejustificată am ieşit din cancelarie cel dintâi dintre profesori.

Unul mai tânăr, care tocmai începuse o anecdotă, mă întrebă surâzând:

— De ce eşti atât de grăbit, Băjenarule? Sau poate nu-ţi plac anecdotele mele?

— Ba tocmai că-mi plac foarte mult, însă am dirigenţia la a VII-a, dau ochii pentru prima oară cu ei şi n-aş dori să fiu nepunctual.

— N-avea grijă, că nu se-ntristează ei de asta!

Am ieşit, am urcat treptele două câte două, a VII-a era la etaj şi am ajuns. În clipa când am apărut în capul scării, un elev care era postat la uşă o zbughi în clasă, desigur ca să le anunţe colegilor sosirea mea.

Am întârziat câteva clipe, ca să-mi reiau respiraţia normală şi am intrat. Un răpăit uniform de picioare aproape ca a acopenit, Buna ziua, domnilor”, al meu.

Am rămas surprins ce mai e şi asta?! În clasă, linişte, dar linişte desăvârşită, nu aşa. Nici o şoaptă, nici un freamăt, nici o mişcare. Hm! Şi eu care-mi făcusem atâtea griji! Dar nici aşa nu e prea bine. Asta ascunde ceva. Ceva nu-i în regulă. Fără îndoială că urmăresc ei un scop!

M-am urcat pe catedră, respirând adânc. Am pus catalogul uşor pe masă şi, înainte de a mă aşeza, le-am spus zâmbind:

— Vă rog, staţi jos, domnilor.

Toţi se aşezară, afară de unul care veni cu condica clasei în mână şi-mi spuse foarte respectuos:

— Absenţii, domnule diriginte.

Domnule diriginte?! Aşa e, că la clasa asta sunt diniginte.

— Dumneata eşti cestorul?

— Nu, domnule diriginte. Sunt elevul de jurnă. Domnul profesor Nisipeanu a botărât să nu avem un singur cestor, ci fiecare dintre noi să fie cestor în câte o zi. Să facem de jurnă în ordine abfabetică. Dumnealui a spus că este mai pedagogic sa fim pe rând cestori, ca să ne asumam fiecare grija clasei în câte o zi.

— Într-adevăr că aşa este mult mai bine recunoscui eu. E o metodă foarte bună. Apoi i-am spus cât am putut de amabil: Am să te rog, totuşi, să-mi dai voie să fac eu apelul. Ştii, e prima mea ora cu dumneavoastră şi doresc să vă cunosc pe fiecare în parte. Pe viitor, însă, voi lua absenţii de la cestorul de jurnă.

Începui să fac apelul. Eram din ce în ce mai surprins: „Mă, ce să fie cu ăştia, de stau ca nişte îngeri? Atâta calm oare nu anunţă o furtună ceva mai îndepărată?” Doar nu eram o personalitate didactică, un profesor cu renume, bătrân, ca să le impun elevilor?! „Nu se poate, îmi ziceam eu din ce în ce mai impacientat, urmăresc ei ceva! Deci, en garde!

Bineînţeles că am utilizat şi la această clasă trucul meu cu apelul catalogului, care avusese atâta succes la clasa a IV-a şi la celelalte.

După apel, am luat pe rând motivările aduse de elevi cu semnătura părinţilor, le-am scuzat absenţele, am închis catalogul am venit în faţa catedrei zâmbitor şi surprins:

— Şi acum, întrucât nu văd ce am mai avea de făcut, să stăm puţin de vorbă, ca să ne cunoaştem mai bine.

Surâsuri şi murmure aprobative. O mână se ridică. Ah, ce binevoitoare e câteodată întâmplarea! Se nimerise tocmai unul dintre elevii al cărui nume îl reţinusem:

— Ce doreşti, domnule Dumitriu?

Stupoare generală şi-un freamăt de uimire.

— Au avut dreptate puştii dintr-a IV-a!

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, mă prefăcui eu nedumerit.

Îmi răspunse cel care se ridicase:

— Că aveţi o memorie…!

— Sunt nevoit să am. Nu de alta, dar ca să nu păţesc şi eu ca unul dintre colegii mei de la Liceul Lazăr, unde am învăţat, unul Ghiţescu Gh. Vasile.

Un murmur dc curiozitate se ridică din bănci.

— Se întâmplă câteodată ca unii elevi să practice adesea sportul care poartă trei nume… Unul mai delicat, mai pitoresc, în franţuzeşte: l’école buissoniere şi celelalte două: a chiuli sau a trage la fit!

Râsete.

— Ei, la noi, la Lazăr, care, după cum ştiţi, se află în Grădina Cişmigiu, vara era chiar plăcut, mai uşor de… Absentat de la cursuri, dar iarna nu mai mergea, cu tot patinajul de pe lacul îngheţat. Şi-atunci cei câţiva, care nu se simţeau prea bine pregătiţi să dea piept cu, inamicul”, luaseră obiceiul să chiulească în clasă. Bineînţeles că această ingenioasă figură nu se putea face decât la profesorii care nu cunoşteau numele elevilor. Şi mărturisesc că erau destui dintre aceştia.

Cum procedau? Îl rugau pe cestor să-i dea absenţi, ca astfel profesorul să nu-i poată chema la lecţie, iar ei rămâneau frumos în clasă!

Dar într-o nefastă zi de iarnă, sistemul acesta de a chiuli a dat greş şi iată cum: Ghiţescu Vasile i-a spus lui Ciurea, cestorul nostru, pe care noi îl porecliserăm Stăpânul:

— Azi, Stăpâne, mă dai absent la Germană!

— Bine, Sile!

Profesorul nostru de Germană obişnuia să întrebe la fiecare elev dat absent:

— Ce e cu el?

Când Stăpânul îl dete absent pe Ghiţescu Vasile, profesorul puse întrebarea obişnuita, iar Ghiţescu cel absent n-are de lucru, se ridică şi spune chiar el despre sine însuşi:

— E bolnav, don’ profesor!

Dar iată că această intervenţie hodoronc-tronc îl supără grozav pe profesor, care-l apostrofează pe Ghiţescu:

— Dar tu cine eşti, mă, de intri în vorbă nepoftit? Ce, eşti avocatul lui Ghiţescu? Nu are cine să-mi răspundă? Nu e cestorul aici, lângă mine? Ia poftim încoace, la lecţie. Cum te cheamă?

E, aici e aici! Cum să spună că-l cheamă? Cui i-ar fi convenit dintre noi să-i dea numele şi să fie pedepsit în locul lui?

Noroc că cestorul a luat taurul de coarne cum s-a priceput şi el – de altfel nici n-ar fi avut cum să iasă mai bine din impas şi a spus, prefăcut uimit:

— Aaa, iertaţi-mă, domnule profesor, chiar acesta e Ghiţescu Gh. Vasile. Eu nu l-am văzut în clasă, când am făcut apelul pentru condică, şi, din greşeală, vi l-am dat absent. Ştergeţi-l, vă rog!

Profesorul a mirosit că ceva nu e în regulă şi a spus supărat:

— Ba nu-l şterg de loc, deoarece el singur a spus ca lipseşte, pentru că e bolnav. Iar dumneata, Ghiţescule, poftim afară şi ora viitoare să ştii că te ascult, iar dacă lipseşti, a de la absenţa de azi se va transforma într-un trei de toată frumuseţea! Auf wiedersehen!

Băieţii de la Cantemir se porniră pe râs. Ccl care rămăsese în picioare, Dumitriu, îmi spuse cu reticenţe:

— Domnule diriginte… Tot aţi dorit dumneavoastră să stăm de vorbă. Vă supăraţi dacă vă rugăm ceva?

— Depinde de ce mă veţi ruga!

— Ceva foarte simplu pentru dumneavoastră (se uită la ceas). Ne-au mai rămas 30 de minute. Vă rugăm frumos… Ştiţi că anul acesta dăm bacalaureatul şi avem pentru mâime la Română o compunere care nouă ni se pare cam grea…

— Aşa! Şi?

— Şi vă rugăm mult să ne-ajutaţi, să ne daţi câteva indicaţii, câteva idei… Să ne spuneţi ceva în plus faţă de ce e în manual.

„Ia te uită mă miram eu, nevenindu-mi să cred – ce-mi închipuiam despre ei şi ce a ieşit!” Aşadar, de aceea fuseseră atât de liniştiţi.

— Păi, de ce nu-l rugaţi pe profesorul dumneavoastră de Româna, care v-a dat compunerea? Eu, la clasa dumneavoastră, doar ştiţi, predau Filosofia! Şi apoi ce vă face să credeţi că eu aş fi indicat să vă ajut la compunerea dumneavoastră, care nici nu ştiu ce subiect are măcar?!

Atunci auzii răspunsul care mă încremeni de uimire, dar îmi făcu şi o plăcere nespusă:

— Am ajuns Ia Haşdeu, domnule diriginte!

Mă încruntai şi începui să râd, în acelaşi timp:

— Haşdeu?! Şi ce-i cu asta?

— Este, că cineva ne-a vorbit despre dumneavoastră., dar n-avem voie să spunem cine, ne-am dat cuvântul!

— E… dacă v-aţi dat cuvântul, mă închin (dar ştiam că nici nu putea să fie decât mâna lui Nisipeanu, dragul de el, cum ştiuse să-mi pregătească atmosfera? Să-mi netezească drumul la elevii cei mari?). Şi deodată îmi schimbai tonul Atunci de ce mă faceţi să-mi pierd vremea cu atâta vorbărie? Dacă am să vă ţin peste ora, să nu vă supăraţi!

— N-o să ne supărăm nici noi, don’ profesor! Spuse tot Dumitriu, semnificativ, făcând aluzie la elevii de la Seminar.

— Vă rog să-mi spuneţi subiectul compunerii.

— Comparaţie între Odobescu şi Haşdeu”!

— Oho! Râsei eu. Cam vast, dar, în sfârşit… Greutăţile de aceea sunt făcute şi ne ies în cale, ca să trecem peste ele cu succes! Aşadar, dragii mei, scoateţi maculatoarele şi scrieţi!

Printre elevii meii din clasa a III-a, întâlnisem numele de Noica Vlad. Cum era firesc, l-am întrebat:

— Eşti cumva rudă cu Noica Dan, care a învăţat acum patru ani la Liceul Lazăr?

— Da, domnule profesor, este unul dintre fraţii mei mai mari, zâmbi elevul.

— Ooo, unul dintre fraţii tăi mai mari?! Mă mirai eu, dar câţi sunteţi?

— Patru… Şi eu sunt Prâslea!

— Îmi pare bine să ştii, Vlade, că eu am fost coleg de clasă la Lazăr cu fratele tău Dan. Te rog să-i transmiţi salutări din partea mea.

— Vă mulţumesc, domnule profesor!

Dar care nu mi-a fost surprinderea când, la două zile după această convorbire – tocmai trecusem absenţii în catalog – uşa se deschise şi auzii un răpăit de picioare. Mă uitai spre uşă curios, crezând că a intrat una din oficialităţile liceului sau vreun inspector inopinat, când colo, în prag, zâmbitor, Dan Noica, fostul meu coleg. Înaintă spre catedră, băbăbănindu-si mâinile, cum obişnuia de când era elev, şi, fără vreun alt preambul, spuse râzând cu poftă, nevenindu-i să-si creadă ochilor:

— Mă Băjenarule, am venit să văd şi eu ce fel de profesor eşti tu, dacă-mi dai voie?!

Hei, dacă ar fi ştiut elevii mei atunci ce înţeles adânc aveau aceste cuvinte rostite în glumă, nu m-aş fi simţit prea comod în faţa lor! În traducere liberă, ele voiau să spună cam aşa: „Sunt foarte curios să văd cam ce comportare ai tu ca profesor, tu care în liceu ai fost un mare zurbagiu, faţă de elevii tăi care ar îndrăzni să-ţi facă pozne în genul acelora făcute de tine pe timpuri!”

M-am ridicat îndată, i-am strâns mâna cu efuziune şi i-am spus:

— Ia loc, te rog, chiar aici, în banca întâi, Dane Plăvălescule, fii bun şi găseşte-ţi alt loc! Aşa, mulţumesc. Poftim, Dane.

El se aşeză vădit amuzat, îşi propti capul în mâini, iar eu mă adresai elevilor care, în afară de Noica Vlad, nu înţelegeau nimic din ceea ce se petrecea sub ochii lor:

— Domnul este fratele colegului vostru Noica Vlad. Vă amintiţi că am vorbit deunăzi despre dumnealui. A fost colegul meu în cursul superior Ia Liceul Lazăr.

— Bine zici, adăugă Noica Dan, ca în inferior am urmat şi eu tot aici, la Canteinir. Aşa că am început-o cantemirist şi am terminat-o lăzărist!

Îi dădui replica zâmbind, spre hazul băieţilor:

— Cum-cum, bine c-ai terminat-o! Şi acum, pe viitor, te rog, Noica Dan, când mai ai de spus ceva, să ridici mâna frumos!

— Dar ce, sunt elevul tău? Râse el.

— Din clipa în care de bună-voie ai intrat în bârlogul meu şi te-ai aşezat în bancă, îi replicai eu zâmbind, te consider şi pe tine drept elevul meu şi te rog să te supui aceleiaşi discipline. Şi acum, băieţi, să ne vedem de lecţie.

Cât de repede s-au scurs după aceea orele mele de învăţământ, într-un ritm cu adevărat vertiginos!

Dirigenţia la a VII-a fusese transformată de fapt în oră de Română. Îi ajutam pe flăcăii mei din tot sufletul, dar ce tare mi se strângea inima când mă gândeam că s-ar putea afla şi l-ar supăra pe profesorul lor! Un dascăl bun şi cumsecade, dar care, aflându-se în pragul pensiei, nu mai avea destulă răbdare, se simţea obosit, cum spuneau elevii săi. El îşi făcea datoria, învăţându-si ciracii atâta cât prevedea programa analitică; aceştia, însă, doreau să ştie ceva mai mult decât scria în carte.

Foarte adesea, la ora de Dirigenie mai discutam cu ei şi alte probleme: despre viaţa, despre dragoste şi de multe ori despre sănătate, igienă şi profilaxie. Toţi, de altfel, mă socoteau un prieten mai mare, dacă nu un frate mai în vârstă cu câţiva ani decât ei şi îmi arătau o deosebită simpatie. Într-o bună zi, am observat în clasa a VII-a, la ora mea de Dirigenie, că numărul elevilor sporise simţitor şi că stăteau câte trei în bancă. I-am întrebat cu justificată curiozitate pe noii veniţi.

— Ce e cu voi? Văd că sunteţi toţi cantemirişti? De unde aţi aterizat aici?

S-a ridicat cestorul de jurnă.

— Sunt băieţi dintr-a VII-a B, don’profesor.

— Şi ce caută la voi?

— Au venit să asiste la ora dumneavoastră.

— Cum asa… Nu înţeleg?

— Le-am spus noi despre orele dumneavoastră şi au venit să asiste şi ei.

— Ce materie aveţi acum la clasa dumneavoastră? Întrebai eu, prefăcându-mă supărat pe noii veniţi.

— Trigonometria, don’profesor!

— Păi bine, măi băieţi, tocmai la Trigonometric v-aţi găsit voi sa… hm… Lipsiţi?

— Păi ce, era să lipsim la Muzică, don profesor?!

— Vă rog să poftiţi la ora voastră acum, iar pe viitor să nu se mai repete. Va mulţumesc pentru aprecieri, dar vom găsi o altă soluţie, dacă doriţi să participaţi la orele clasei noastre: iată, am să fac o oră suplimentară pe săptămâna, după-amiaza, când vă invit şi pe voi şi totul se va rezolva bine.

La prima oră suplimentară, am ţinut una dintre cele mai frumoase viaţa mea de dascăl.

Este adevărat ca mi s-a dat concursul şi din partea elevilor mei, dar se putea foarte bine să şi ratez lecţia şi să dau din colţ în colţ stingherit, neştiind cum să mă descurc mai bine. Atunci am binecuvântat biblioteca tatălui meu şi pasiunea mea pentru lectură.

Cel mai bun elev din clasă la Filosofie s-a ridicat şi mi-a spus:

— Domnule profesor, avem o mare nedenumire şi credem că numai dumneavoastră, care ne predaţi Filosofia, ne-aţi putea lămuri.

— Despre ce e vorba? L-am întrebat eu, nu fără oarecare emoţie.

— Am citit într-o carte că marele filosof grec din antichitate, Aristotel, care a fost profesorul lui Alexandru Macedon, a spus într-o împrejurare oarecare: „Dragii mei prieteni, să ştiţi că nu există prietenie pe pământ.” Adică sa fi fost într-adevăr convins de ceea ce a spus?

— Dragul meu, zâmbii eu, filosofilor le-a plăcut întotdeauna să jongleze cu cuvintele. Şi nu numai lor. Aristotel a spus într-adevăr aşa – exact nu-mi amintesc nici eu când – dar bănuiesc că a rostit aceste cuvinte drept concluzie la vreo întâmplare care l-a impresionat foarte neplăcut. S-ar putea să le fi spus, de pildă, când a aflat că Alexandru cel Mare, la un ospăţ, l-a ucis cu lancea pe Clitus, cel mai bun prieten al său, care în lupta de la Granic îi salvase viaţa. Nu se putea însă ca tocmai Aristotel să nu creadă în prietenie, când tot de la el ne-a rămas o impresionantă definiţie a prieteniei: „Acelaşi suflet care trăieşte în două corpuri diferite”. Şi tot el a spus: „Fiecare om este, în mod firesc, prietenul fiecărui om”.

— Tocmai această aparentă contradicţie în spusele sale ne-a mirat şi pe noi!

— Oricât de mult am vorbi despre prietenie, urmai eu, tot puţin ar fi. Este unul din cele mai vaste subiecte. Aproape toţi marii filosofi, poeţi, dramaturgi şi oratori dintotdeauna au fost preocupaţi de acest sentiment ales, şi, fireşte, au lăsat şi cugetări despre prietenie.

— Poate doriţi să ne spuneţi şi nouă câteva!

Am zâmbit amuzat:

— Bineînţeles, dar am impresia că ni s-au cam inversat rolurile: voi mă examinaţi şi eu vă răspund. Dar cum, în clipa de faţă, nu mă consider profesor, ci prietenul vostru mai mare, am să vă îndeplinesc dorinţa, pe cât ne va permite timpul în această oră suplimentară.

Însuşi marele orator latin Cicero, după cum ştiţi, ne-a lăsat o carte despre prietenie „De amiciţia”, folosind şi comentând, cu deosebită îndemânare, multe din părerile înaintaşilor săi, înfăţişate în haină nouă şi plină de prospeţime.

Omul este fiinţă sociabilă, ca atare nu poate trăi singur şi chiar în afară de familia sa simte nevoia unei alte tovarăşii. Şi atunci caută fiinţa cu care se potriveşte, se aseamănă, în societatea căreia se simte bine. Între adevăraţii prieteni trebuie să existe o apropiere de gânduri, de idei, de preocupări, de gusturi, cu alte cuvinte o potrivire din toate punctele de vedere. Iar prietenia adevărată pretinde în primul rând sinceritate.

Ne atrage un om vesel, comunicativ, apropiat, un bun povestitor, un om de spirit, sincer sfătuitor, înţelept, cald, într-un cuvânt un om prietenos. Iar un om opus aceluia despre care am vorbit acum, e firesc să te îndepărteze de la începutul cunoştinţei chiar. Seneca a spus: „Singur cu tine eşti foarte aproape de omul rău”. Când ai o bucurie sau când ai o supărare, simţi nevoia imperioasă să o împărtăşeşti cuiva.

Marele dramaturg grec din antichitate Euripide era încredinţat că omul, în suferinţă simte nevoia unui prieten bun, întocmai cum bolnavul simte nevoia medicului; iar poetul latin Horaţiu spune de asemenea că nimic nu se poate compara cu un prieten bun. Cicero consideră prietenia mai presus decât legăturile de rudenie şi menţionează chiar că, în viaţă, deşi cunoaştem sute şi sute de oameni, nu alegem dintre aceştia decât doi-trei, pe care ni-i facem prieteni.

Montaigne, filosoful francez, care a trăit în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu toate că se complăcea în singurătate, a scris că: „Singură prietenia este într-adevăr cel mai măreţ sentiment al omului”.

Dar să ne oprim puţin acum la marele istoric şi cărturar Nicolae Iorga, ale cărui cursuri am avut cinstea şi marea bucurie să le urmez şi care este considerat şi drept unul dintre marii noştri cugetători. Iată două dintre cugetările sale semnificative „Cei care cer prietenia, fără a o da în schimb, sunt hoţi de suflete”. Şi: „Cunoaşte-ţi prietenii, pentru ai iubi şi duşmanii pentru a-i stăpâni”.

Istoria ne vorbeşte despre prietenii celebre de-a lungul veacurilor. De pildă, faimoasa prietenie dintre cei doi mari luptători ai războiului troian Achile şi Patrocle, sau exemplul clasic ce se dă întotdeauna despre doi prieteni nedespărţiţi Oreste şi Pylade; buna prietenie dintre cei doi fraţi Castor şi Polux, supranumiţi şi Dioscurii; duioasa prietenie dintre cei doi mari poeţi germani Goethe şi Schiller. Sau, la noi, prietenia literară dintre Ion Ghica şi Grigore Alexandrescu, Alecsandri şi Ghica, Eminescu şi Creangă, Vlahuţă şi Dclavrancea.

Şi ca să încheiem, nu uitaţi că un mare şi bun prieten al omului este cartea! Această epocală şi minunată născocire a minţii omeneşti merită cu prisosinţă să i se arate cea mai înaltă preţuire ţi dragoste.

Să ne aducem aminte de ce ne spune Miron Costin „nu este alta şi mai de folos în toată viaţa omului zăbava, decât cetitul cărţilor”. Şi să ne oprim numai pentru câteva clipe la ultimul mare bard al nostru, Tudor Arghezi, care, în patru versuri, izbuteşte să. Redea adânca emoţie de care e cuprins adevăratul iubitor de carte: Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, Încet gândită, gingaş cumpănită, Eşti ca o floare-anume înflorită, Mâinilor mele, care te-au deschis!

Dar, după obiceiul nostru, daţi-mi voie să vă spun şi ceva de haz. Pe timpul fanarioţilor era la noi în ţară şi poate şi în alte părţi, o modă în casele boiereşti şi anume: ca să nu mai cheltuiască, cumpărând cărţi şi legându-le în piele sau în pânză, aceşti aşa-zis intelectuali găsiseră un procedeu mai simplu şi mai puţin costisitor: pictau pe pereţi biblioteci cu sute de cărţi din cei mai diferiţi autori clasici şi moderni şi erau foarte satisfăcuţi. În felul acesta aveau în casă ce cărţi doreau şi pe care nu erau obligaţi să le citească!

Îmi place să cred că voi nu v-aţi simţi atraşi de asemenea biblioteci pictate!

Iar ca încheiere, ascultaţi două scurte anecdote concludente şi la… Subiect.

Un oarecare avea o bibliotecă foarte frumoasă şi variată. Cineva, care venise la el în vizită, la rugat stăruitor să-i împrumute o carte pe care o văzuse şi îl interesa.

Gazda răspunse categoric:

— Nu te supăra, amice, dar nu obişnuiesc să împrumut cărţi nimănui, oricine ar fi acela!

— Dar îţi dau cuvântul că ţi-o înapoiez în cel mai scurt timp!

— Te rog, nu insista, că nu împrumut. Eu am experienţă vastă în materie! Apoi brusc, cu o sinceritate cinică: Vezi dumneata biblioteca asta? Ei, bine, afla că toată este alcătuită numai din cărţi pe care le-am luat cu împrumut de la cunoscuţi şi prieteni…!

Şi iată şi reversul medaliei… Adică al anecdotei: Un domn foarte distins avea în biroul lui o bibliotecă enormă, dar goală. Numai în mijioc, pe un raft, se răsfăţa singură o carte mare, groasă, frumos legată. Foarte intrigat de ciudăţenia asta, un cunoscut îl întreabă:

— Ce rost are o bibliotecă atât de mare pentru o singură carte? O consideri oare într-atât de valoroasă, încât nu merită să-i stea alături nici o altă carte?

— A… răspunse zâmbind maliţios stăpânul casel, cartea solitară pe care o vezi este catalogul tuturor cărţilor pe care le-am împrumutat prietenilor mei şi nu mi le-au mai înapoiat!

Anecdotele mele îi amuzară pe băieţi mai mult decât ma aşteptam. Adăugai, râzând şi eu:

— Şi non e vero, e ben trovato [2][3]” spune italianul. Concluzia cred că se desprinde de Ia sine!

Şi acum, la revedere, pe ora viitoare!

Îmi propusesem să nu las nici un corijent în toată cariera mea!

— Îmi vine să zâmbesc cu autoironie – care abia acum începea!

Era acesta un punct de onoare pedagogică. Mă străduiam din răsputeri să mă ţin de cuvântul ce-l luasem faţă de mine însumi. Trebuia sa procedez şi eu aşa ca taică-meu şi ca Barosanul, profesorii meu de la Liceul Lazăr, la care toţi elevii ştiau cel puţin de cinci, nota de trecere.

Sufeream când, din motive de ordin pedagogic, eram totuşi nevoit să dau o notă rea, deşi ştiam că aceasta va fi îndreptată pe parcurs. Aş fi fost fericit să pun numai note bune, sau, dacă nu se putea altfel, măcar niciuna sub cinci. În privinţa aceasta, m-am zbătut mult cu un băiat simpatic, plăcut la înfăţişare şi inteligent chiar, însă cam delăsător, unul Florescu Victor, care când era emoţionat – şi la lecţie era întotdeauna – se bâlbâia. Bineînţeles că niciunul dintre băieţi nu îndrăznea să râdă de acest defect, fiindcă m-ar fi supărat la culme.

Fusesem nevoit să-i pun o notă proastă – nu rostise o vorbuliţă măcar – şi-l scosesem acum să i-o îndrept.

Era la tablă o serie de patru, căci atâţia scoteam; el, cap dc serie.

— Ei, Florescule, ai învăţat?

— Ddda, ddon’pro-profesor!

— Bravo! Atunci spune-mi, te rog, tot ce ştii din ce v-am explicat eu despre Pastelurile lui Alecsandri. Ca să te ajut, am să-ţi fac un mic plan mai întâi îmi dai definiţia pastelului, apoi îmi spui câte feluri de pasteluri a scris Alecsandri şi îmi analizezi pastelul care-ţi place mai mult.

De astă-dată, Florescu nu s-a bâlbâit de loc, pentru că nu a mai scos o vorbă. I-am spus:

— Iată, ca nu te emoţionezi, eu am să mă întorc cu scaunul spre fereastră şi am să stau de vorbă cu clasa. În acest timp, te poţi gândi în linişte.

Am început să vorbesc cu cei din bănci şi să-mi completez explicaţia precedentă cu anecdote, în legătură, bineînţeles, cu subiectul respectiv:

— Am uitat, dragii mei, să vă spun un amănunt deosebit de interesant cu privire la unele obiceiuri ale lui Alecsandri, Ei bine, cu toate că marele poet înfăţişează în pasteluri tablourile de iarnă cu atâta putere de evocare, încât te face să le simţi aievea, de parcă te-ai afla chiar în mijiocul peisajului descris, să ştiţi că nu-i plăcea de loc acest anotimp. Era un om friguros şi, pe vreme rea, nu ieşea din casă, decât nevoit. Splendorile iernilor de la Mirceşti îl lăsau… Rece! Îi plăcea să admire farmecul naturii de iarnă de la gura sobei sau de la fereastră, tihnit şi la adăpost. Ca să înfrunte urgia „cumplitei ierni”, cum o numeşte el, avea nu mai puţin de nouă paltoane, toate numerotate şi pornind de la cel mai subţire până la o şubă groasă, ca de vizitlu. Când, totuşi, trebuia sa plece undeva pe timp de iarnă, pe jos sau cu sania, deschidea uşureI fereastra, scotea întâi mâna afară, apoi nasul şi, după cum aprecia el tăria vremii, ruga să i se aducă, să zicem, paltonul numărul 3, sau numărul 7!

Ba, mai mult decât atât. La Paris, sau în altă parte a lumii, pe unde îl chemau treburile ţării şi era nevoit să stea cu anii de multe ori, închiria o locuinţă care avea camerele „vagon”, adică dădeau dintr-una într-alta. Iar aceste camere erau încălzite gradat, pornind de la cea mai încinsă, până la ultima, în care nu se făcea foc de loc. Iar el stătea în fiecare câte puţin, ca să se obişnuiască treptat cu frigul şi să-l poată suporta mai uşor, când va ieşi afară, în ger…

Cu aceste cuvinte, îmi răsucii scaunul la loc, către Florescu:

— Acum poţi să-mi vorbeşti despre pastelurile lui Aleesandri?

Florescu mi-a răspuns gâtuit:

— Nnnuu!

— De ce? Nu te-ai gândit între timp?

— Nu! Am ascultat şi eu la ce spuneaţi dumneavoastră!

Mi-a venit să râd.

— Bine, Florescule, dar cu pastelurile lui Alecsandri cum rămâne? La această întrebare ce răspuns îmi dai?

— Do-don’profesor…, eu nu pot să vovorbesc cum trebuie că sunt bal. Băi. Iar clasa simţi nevoia să-l ajute parcă, terminând în cor:

—. bait!

— Nu dragul meu, îi spusei eu cu blândeţe, punându-i mâna pe umăr… Defectul tău de vorbire, după părerea mea, se datoreşte faptulul că nu eşti bine pregătit. Dc altfel, ne-ai dovedit asta chiar astăzi. În clipa în care vei învăţa bine totul, ai să vorbeşti limpede, aşa cum vorbesc şi colegii tăi. Ştii ceva?… Citeşte, te rog, viaţa lui Demostene, marele orator grec şi vino apoi să ne-o povesteşti. Îţi atrag atenţia că voi pune notă pe această povestire şi că doresc din suflet să fie cât mai mare. Succes!

Băieţii căpătaseră cu timpul o mare încredere în mine. Simţeam că îmi acordă toată prietenia lor, fără rezerva. Ei erau convinşi că n-aş fi putut să le trădez pentru nimic în lume anumite confidenţe pe care mi le făceau şi, de multe ori, îndrăzneau să-mi povestească multe glume şcolăreşti, de-ale lor, ca unui coleg dintr-o clasă superioară.

Îi deprinsesem să nu mă mintă niciodată, să-mi spună adevărul chiar dacă acesta ar fi neplăcut. Într-o zi, tot la Dirigenţie, înainte de sfârşitul orei mă trezii cu unul din elevi că vine la catedră şi-mi spune în şoaptă:

— Domnule diriginte, nu vă supăraţi, dar astăzi vă rog din suflet să-mi daţi voie să plec cu 10 minute mai devreme!

— De ce?

— Mă jenez să vă spun…!

— Pamfile, tu ştii că îmi place să fiţi, mai presus de orice, sinceri. Ce e aia mă jenez? De mine te jenezi tu?!

— Domnule diriginte, mai bine zis nu îndrăznesc să vă spun!

— Ei, mofturi de demoazelă de pension. Tu eşti canteminist, ce naiba?! Hai, dă-i drumul odată, că pierdem vremea!

— Domnule diriginte… Eu… Cum să vă spun… Ăăăă, vorbesc cu o fată.

— Foarte frumos şi foarte normal! Şi?

— Şi… Cum să vă spun, nu pot s-o văd altfel, decât când iese de la scoală. Dar ea nu poate să mă aştepte, că termină orele mai devreme şi pleacă cu fetele. N-o mai prind, măcar că fac un cross serios să ajung la Centrală şi s-o conduc acasă. Vă supăraţi? Zău, nu vă supăraţi!

Mi-a fost atât de drag, că-mi venea să-l îmbrăţişez ca pe un frate mai mic care-mi cerea un sfat în materie de dragoste.

— Aoleu, prost mai eşti, măi Pamfile, iartă-mă că ţi-o spun! Se poate să mă supăr?! Ce farmec ar mai avea tinereţea, fără asemenea întâlniri? Numai că te rog prieteneşte ca, totuşi, altădată, să nu mai fi nevoit să-ţi ceri voie de la… Şcoala!

În urma acestui gest de înţelegere, acţiunile mele în faţa tuturor elevilor au crescut vertiginos.

Când s-a aflat însă povestea la cancelarie, unii dintre colegii mei nu mi-au aprobat de loc îngăduinţa faţă de dragoste, ci m-au criticat aspru chiar. Dar când Nisipeanu, care se interesa periodic de cum merg treburile, a auzit de tărăşenia cu randevuul a spus zâmbitor şi sentenţios în faţa tuturor:

— Colegul nostru Băjenaru predă la a VII-a Psihobogia şi lucrează după metodele mele. Faptul că l-a învoit pe Pamfil să plece, ca să o întâlnească pe iubita lui, dovedeşte subtilitate psihologică şi mai cu seamă tact pedagogic.

— Iar tac-tu, care e şi el dascăl, poate să fie mândru de tactul lui fiu-său! Făcu îndată un calambur Vasilc Şuteu, directorul liceului, care îmi arăta întotdeauna multă simpatie.

Elevii mei, în special cei mari, mă mai apreciau şi pentru alt obicei al meu: de câte ori îi întâlneam întâmplător pe cei din clasele superioare, bineînţeles, însoţind câte o fată la spectacole, la librării sau pe stradă, la plimbare, îi impresiona deosebit că îmi ridicam pălăria foarte serios şi-i salutam cu multă referenţă. Asta le impunca grozav şi ar fi fost în stare, vorba zicătorii, să intre şi-n foc pentru mine, numai pentru această delicată atenţie ce le-o arătam.

Dar, bineînţeles, pădure fără uscături nu se poate. În decursul celor trei ani cât am stat la Cantemir, mi s-au ivit şi mie unele mici neplăceri din partea elevilor, mai ales cu veşnica poveste a copiatulul.

Imitându-l pe Barosanul, cum îl porecliserăm noi pe Sterie Enăchescu, cel mai straşnic profesor al nostru de la Lazăr, le spusei şi eu şcolarilor mei la teza de Filosofie:

— Cine poate să copieze, s-o facă. Dacă-l prind, îi dau nota unu; dacă nu-l prind, de bună seamă că-i dau nota pe care o merită lucrarea; dar îl rog să mi-o spună, şi-i făgăduiesc că-i voi menţine nota. La facultate se obişnuieşte să se aprecieze examenul de licenţă cu calificativul, Magna cum laude”… Eu, dacă va fi cazul, voi aprecia rezultatul de la lucrarea scrisă, copiată, cu calificativul „Magna cum fraude”, însă fără consecinţe neplăcute pentru infractor!

Asta s-ar fi putut la tezele de la Logică şi Psihologie, pentru că la Româna era imposibil să copieze cineva, nu datorită vigilenţei mele deosebite, ci pentru că numerotam băncile cu unu, doi, trei, patru şi dădeam subiecte diferite de compunere şi gramatică.

Dar la Filosofie se putea copia, iar eu aveam ambiţia să nu copieze nimeni. Numai că n-a fost după ambiţia mea.

După teza de la Filosofie pe trimestrul al ll-lea, am adus caietele, am trecut notele în catalog şi apoi am întrebat:

— Ei, cine a copiat? V-am spus că, dacă îmi mărturisiţi, vă păstrez nota obţinută şi ştiţi că obişnuiesc să mă ţin de cuvânt, chiar dacă nu-mi convine situaţia. Freamăt în bănci, câteva şoapte, dar nici o mână ridicată.

— Bravo! Trebuie deci să fiu mândru de voi şi de mine.

— Să nu fiţi, domnule profesor! Auzii un glas subţirel în banca întâi de la fereastră.

Şi se ridică un băiat cocoşat, firav şi palid, Ghidarcea, foarte inteligent, dar cam delăsător.

— Cum, Ghidarcea, tu ai copiat?

— Am copiat, domnule profesor, răspunse Ghidarcea, aplecându-si capul într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Ce era să fac?”

— Dc ce?

— Nu ştiam subiectul care mi-a căzut!

— Hm! Vedeam eu că te tot fâţâi, te apleci şi te suceşti, dar să-ţi spun cinstit, eşti cel din urmă pe care l-aş fi bănuit că e în stare să copieze. Ce notă ai la teză?

— Nouă!

— Oho… Bună! S-o stăpâneşti sănătos, dar cum ştiu că tu eşti băiat deştept şi bun, cred că n-o să-ţi dea voie conştiinţa să te mulţumeşti cu o notă pe care ai obţinut-o prin fraudă. Îţi las timp să pregăteşti subiectul pe care l-ai avut la teză şi când ai să vrei tu, ieşi să te ascult. Sunt sigur că-mi vei da prilejul să-ţi pun o notă la fel de bună şi pe merit, alături de aceea de la teză, care rămâne valabilă. Ne-am înţeles?

— Da, domnule profesor. Şi vă rog să mă ascultaţi chiar ora viitoare! Iar când doriţi, mă prezint din nou pentru teză. Nu pot primi nota aceea, „magna cum fraude”, cum aţi spus dumneavoastră!

— Îţi mulţumesc, Ghidarcea, pentru cavalerismul tău şi te asigur de toată stima mea.