Capitolul IV.Mici povestiri din viaţa unor oameni mari

Pe cât puteam, căutam să-mi ajut elevii să ia note cât mai bune, să-i fac să ştie, să-si dea seama că bunăvoinţa mea trebuie bine înţeleasă şi că aştept de la ei să merite această bunăvoinţă.

Nu ştiu să fi făcut vreo oră de curs, la toate liceele unde am predat, indiferent dacă era oră de literatură, compunere, gramatică, logică sau psihologie, în care să nu le fi povestit ceva pe deasupra în legătură cu subiectul.

Viaţa scriitorului a fost şi este plină de numeroase şi variate întâmplări interesante, atractive, vesele sau emoţionante, care merită şi trebuie să fie cunoscute, mai cu seamă de către elevi, cărora, o dată cu anecdota, le rămâne întipărită în minte şi partea uneori mai aridă a lecţiei. Se asociază cu ea pe nesimţite!

Constatasem că elevii erau atraşi de viaţa scriitorilor, şi, pe cât puteam, căutam să le satisfac dorinţa de a cunoaşte cât mai multe din întâmplările mai deosebite ale acestora.

Atenţia cu care ei ascultau micile mele povestiri din viaţa câtorva oameni mari ai noştri, sclipirile ochilor înduioşaţi sau plini de veselie mă înaripau, îmi dădeau elan; lecţiile îmi făceau astfel şi mie nespusă plăcere şi mi se păreau mai uşoare.

Întâmplările povestite de mine le auzisem şi eu, la rândul meu, la diferite conferinţe şi prelegeri, iar pe altele le cunoşteam direct.

Şi toate aceste mici evocări din viaţa scriitorilor noştri, care, mai târziu, aveau să se transforme în obiceiul de a povesti câte ceva la fiecare oră de dirigenţie, au început într-o zi de toamnă târzie.

După notarea absenţelor, cestorul de jurnă îmi spuse surâzând:

— Domnule diriginte, ieri am avut o zi fericită l-am întâlnit la librăria „Cartea românească” pe scriitorul Cămil Petrescu, răsfoindu-si cu multă atenţie romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. L-am salutat cu mult respect şi mi-a răspuns, zâmbindu-mi de parcă m-ar fi cunoscut de cine ştie când. Ne-aţi spus cândva că v-a fost profesr Ia Lazăr.

— Într-adevăr. Şi-ţi înţeleg emoţia, pentru ca şi eu sunt întotdeauna nespus de fericit şi entuziasmat când un scriitor cunoscut răspunde amabil la salutul meu respectuos. Iar dacă am prilejul să cunosc mai îndeaproape asemenea oameni, consider un adevărat noroc. Iată, chiar în dimineaţa aceasta de noiembrie, pe care n-am s-o uit, am cunoscut un scriitor clasic în viaţă şi anume pe ultimul junimist, Iacob Negruzzi, despre care v-am vorbit de atâtea ori.

— Şi-o să ne povestiţi şi acum, nu-i aşa, domnule profesor, zâmbi cestorul, fiind sigur că n-o să rezist unor astfel de rugăminţi, pe care aveam să le împlinesc de atunci la numeroase ore cu elevii mei.

— Bine, băieţi! Mai întâi am să vă spun ce anume m-a îndemnat şi mi-a dat posibilitatea să-l vizitez pe Iacob Negruzzi.

„Asociaţia publiciştilor români” din Bucureşti a hotărât sărbătorirea a doi scriitori români care împlinesc în anul acesta, 1931, venerabila şi rara vârstă de 90 de ani.

Cel dintâi sărbătorit a fost profesorul Ion Pop Florantin care a rămas cunoscut datorită epopeii sale Ştefaniada, inspirata, după cum aţi înţeles, din viaţa lui Ştefan cel Mare.

Al doilea a urmat domnul Iacob Negruzzi. Festivitatea a avut loc aseară. M-am dus şi eu, împreună cu tatăl meu, căci amândoi suntem membri ai „Asociaţiei publiciştilor”…cu multă şi justificată înfrigurare, bătrânii şi tinerii publicişti aşteptau apariţia domnului Iacob Negruzzi, care însă n-a putut veni din pricina timpului neprielnic, mai ales pentru un om de 90 de ani. Afară era înnourat, sufla un vânt destul de tăios şi ploaia sta gata să cadă.

Dar pe bătrânul junimist l-au reprezentat doi nepoţi: doamna Ella Negruzzi, prima femeie avocat din România şi domnul Alexandru N. Gane, fiul scriitorului Nicu Gane.

Fireşte că toţi participanţii la festivitate au fost mâhniţi că nu l-au văzut pe Iacob Negruzzi, dar poate că cel mai mult am fost eu.

Doamna Ella Negruzzi, dându-si seama de decepţia provocată, i-a invitat atunci, pe cei ce doreau să-l vadă pe sărbătorit, a doua zi la dânsul acasă, la orele 11, în strada Romană, nr. 14.

Se putea oare să nu mă duc? Noroc că n-am avut ore prea de dimineaţă… Dar, cu orice risc, tot m-aş fi rupt pentru o jumătate de ceas.

Aşa se face că astăzi, pe la 9, am pornit spre Iacob Negruzzi…

Pe drum reflectam la personalitatea acestui important bărbat pentru literatura româna, ultimul vieţuitor dintre cei care au întemeiat „Junimea” şi „Convorbirile literare”, fiul Iui Costache Negruzzi, autorul capodoperei „Alexandru Lăpuşeanu”, prima nuvelă istonică românească. El, care a fost prietenul atâtor şi atâtor poeţi şi scriitori de seamă: Alecsandri, Eminescu, Veronica Micle, Creangă, Slavici, Caragiale, Nicu Gane, Vasile Pogor, Titu Maiorescu… Şi alţii şi alţii, care s-au stins de mult…

Mă gândeam înfiorat de emoţie că omul acesta a stat de vorbă îndelung cu ei, s-a sfătuit, le-a strâns mâna. Că a luat parte la cele mai de seama evenimente, nu numai din evoluţia tinereii noastre literaturi, dar şi ale istoriei noastre.

Şi în minte mi-a venit un articol al poetului Octavian Goga despre Caragiale, în care scria, printre altele, că într-un timp îndepărtat copiii şi tinerii se vor descoperi cu respect deosebit în faţa cutărui bătrân, spunând cu smerenie: „L-a cunoscut pe Caragiale!”

Iar Iacob Negruzzi, a cărui viaţă şi operă le-am studiat în manualele de Limba română, la, Istoria literaturii române moderne”, este el însuşi o istorie vie a acestei literaturi, trăind din plin o epocă literară glorioasă.

Un scriitor din generaţia veche a „Junimii” de la Iaşi, care se născuse cu şapte ani înaintea lui Eminescu! Pe acesta aveam să-l văd peste câteva minute!

Mi-a deschis o femeie de serviciu. Din mijlocul unei camere mari, unde era biroul şi biblioteca, Iacob Negruzzi înainta uşor către mine:

— Poftim, poftim!

Înalt, slab, cu aproape aceleaşi trăsături din poza data în Istoria literaturii române. Părul tot în sus, pieptănat perie, mustăţile şi musca de sub buza inferioară, la fel; numai că toate erau albite de iernile vremii. Îmbrăcat în nişte haine bleu-marin, cu croiala ca dinainte de război. Gulerul de la cămaşă, tare şi scrobit, îi venea cam larg. Cravata neagră. La manşete purta un fel de mânecuţe de lână, ca să-i ţină cald. La vârsta lui de 90 de ani mi-a venit în întâmpinare, blând şi bun.

Am înaintat cu sfială în vasta încăpere cu birou vechi, bibliotecă veche şi tablouri vechi.

Mă cuprinsese o emoţie plină de evlavie. Mă aflam în faţa patriarhului literelor române.

— Vă salut cu respect, domnule Negruzzi. Permiteţi-mi să mă prezint…

— Îmi pare bine. Tare bine îmi pare, domnule! Dar poftiţi, vă rog, luaţi loc!

M-am aşezat. Va să zică acesta era bunul Iacob Negruzzi. Se afla lângă mine şi nu-mi venea să cred.

— Aţi fost aseară la festivitate? Mă întrebă el.

— Da… Credeam că veniţi şi dumneavoastră, după cum se anunţase.

— Cu dragă inimă aş fi dorit să vin, însă mi-a fost cu neputinţă. Bătrâneţea şi timpul mi-au jucat festa, surâse el. Am spus că vin, dacă sunt stele…, dar aţi văzut…, au fost nori şi ceată!

Ce blând şi frumos vorbea bătrânul junimist! Şi, curios, n-ai fi zis că e moldovean get-bcget, după vorbă. N-avea urmă de accent aşa după cum mă aşteptam.

— Toţi cei de-aseară au regretat mult că n-au avut prilejul să vă vadă!

Iacob Negruzzi se mişcă de doua ori pe scaun, parcă stingherit, şi-mi răspunse cu o modestie impresionant de sinceră:

— O… dumneavoastră sunteţi prea amabil!

— Dar de loc, dumneavoastră sunteţi o personalitate a literaturii noastre. Este firesc să fiţi venerat. Operele dumneavoastră se studiază în şcoală, laolaltă cu ale lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Maiorescu…

— Operele mele?!

— Desigur, doar sunteţi un clasic în viaţă! Şi-apoi, valoroasele dumnea-voastră traduceri din Schiller, primele din literatura română: „Hoţii”, „Conjuraţia lui Fiesco la Geneva”, „Intrigă şi Iubire”, „Don Carlos”, „Maria Stuart”.

Iacob Negruzzi râse cu plăcere şi-mi spuse:

— Mai am o traducere în versuri, tot din Schiller, pe care n-am publicat-o şi se ridică, pornind către bibliotecă. Mi-am dat seama ca ar fi prea obositor pentru bătrânul atât de binevoitor să caute traducerea:

— Lăsaţi, lăsaţi, nu vă mai deranjaţi, domnule Negruzzi!

— Mai bine… Fu şi el de părere, întorcându-se la loc, pe scaun.

Îl privii cu dragoste şi-i spusei:

— Pe dumneavoastră vă iubeşte, vă apreciază şi vă respectă actuala generaţie din două motive: pentru opera dumneavoastră literară în sine şi apoi pentru că i-aţi cunoscut îndeaproape şi aţi fost prieten cu toţi scriitorii „] unimii”! Dumneavoastră aţi stat de vorbă îndelung, în intimitate, cu Alecsandri, Creangă, Eminescu…

— Nu numai că am stat de vorbă, mă întrerupse bătrânul cu o duioasă delicateţe, părându-i-se că nu ştiu totul…, nu numai că am stat de vorbă cu Eminescu, repetă el, dar pe Eminescu eu l-am adus la „Convorbiri”!

Găsii prilejul nimerit să-l întreb:

— Domnule Negruzzi, era frumos Eminescu?

Iacob Negruzzi stătu o clipă pe gânduri, privind departe înaintea lui. Am ghicit că în clipa aceea la văzut pe Eminescu!

— Păi nu-l ştii din fotografii?

— Ei, da… Dar eu aş dori să ştiu de la dumneavoastră, care l-aţi văzut în realitate!

— Era plăcut… Tare plăcut era!

— Vă rog, dacă nu va supară, să-mi spuneţi o amintire, ceva, în legătură cu Eminescu.

— Să-ţi spun cum l-am cunoscut!

M-am făcut tot numai urechi. Bătrânul junimist respiră adânc şi începu să-mi povestească cu glasul cald şi înfiorat de amintiri:

— Era cam prin 1870… Când am primit o scrisoare de la Eminescu în legătura cu poezia pe care mi-o trimisese să i-o public în „Convorbiri”. Eu nu-l cunoşteam personal pe Eminescu atunci. Scrisoarea mi-o trimisese de Ia Viena, unde era student. Poezia m-a impresionat mult şi scrisoarea la fel.

Tot cam prin această vreme m-am dus eu la Viena, că făceam o cură de băi prin împrejurimi.

La Viena trebuie să ştii dumneata că erau mulţi români care formau un cerc intim la o cafenea-restaurant dintr-un cartier oarecare. Discutau acolo fel de fel.

Eu, cum ţi-am mai spus, nu-l cunoşteam pe Eminescu. Închipuindu-mi că are să vină şi el pe la cafeneana românilor, m-am dus aşa, la voia întâmplării, ca să-l aştept. Se putea şi să nu vină că, dânsul avea de multe ori un fel de a fi foarte ciudat; da, da, ca şi Pogor şi dânsul era tare ciudat! Aşa… se închidea în casă şi citea sau scria o sătptămână şi mai bine!

— Da… Ştiu din „Amzntirile”, lui Slavici despre Eminescu…

— Aşa… Din Slavici, da… Şi Slavici mi se pare că era în timpul acela acolo, la Viena… Îşi făcea armata, sau plecase acasă? Nu-mi amintesc bine… E… timpuri trecute!… Şi m-am dus să-l aştept pe Eminescu la cafeneaua despre care ţi-am vorbit! Acolo, fel de fel de chipuri comune, fără pic de distincţe… Ştiii, fără nimic deosebit…

„Ei, mi-am zis eu, nu cred că Eminescu se află printre aceştia… Să mai aştept!” şi m-am aşezat la o masă.

Am stat eu cât am stat, până când deodată se deschide uşa cafenelei şi în pragul ei apare un tânăr înalt, bine făcut, distins, cu părul negru, frumos, aşa cum ştii că-l purta.

Când l-am văzut, am bătut cu palma în masă şi mi-am zis, deşi nu-l cunoşteam:

— Acesta este Eminescu!

M-am ridicat numaidecât şi m-am dus la el cu mâna întinsă:

— Bună ziua, domnule Eminescu!

Eminescu s-a oprit, m-a privit o clipă scrutător, a zâmbit şi mi-a zis şi el:

— Bună ziua, domnule Negruzzi!

Iacă… Aşa l-am cunoscut eu pe Eminescu, fără să ne prezinte nimeni pe unul celuilalt!

— Dar Creangă?

Iacob Negruzzi întâi zâmbi – probabil la o amintire pierdută a şugubăţului povestitor de la Humuleşti.

— Pe Creangă l-am cunoscut într-o împrejurare curioasă! Şi zâmbi din nou. Pe atunci, eram tânăr şi făceam pe avocatul! Într-o zi a venit la mine un om care avea un proces greu. Am fost cu el la judecătorie, am pledat, mă rog, i-am câştigat procesul.

A trecut de la aceasta câtva timp şi a venit împrejurarea ca, sfătuit şi mai mult silit de unii şi de alţii, să-mi pun şi eu candidatura pentru panlament… Acum trebuia să-mi fac propaganda printre alegători, ca să mă voteze. În ziua de votare chiar, îl văd eu în sală şi pe omul căruia îi câştigasem procesul. Puţin mai încolo, dar aproape de el, era un preot voinic şi cam gras. Eu eredeam că dacă i-am câştigat procesul omului aceluia, o să mă voteze şi m-am dus să-i vorbesc. Când, văd cu surprindere că se codeşte şi că-mi răspunde cam în doi peri. Şi deodată, fără să-l poftească nimeni, intra în vorbă şi preotul de colo şi-mi spune cu multă îndrăzneală, de am rămas uimit:

— Hehei… Ce credeţi, domnule Negruzzi, că dacă i-aţi câştigat procesul, acum o să vă voteze?! N-are a face una cu alta procesul e proces şi votul e vot!

N-am mai zis nimic. M-am îndepărtat şi l-am întrebat pe un cunoscut:

— Dar cine e preotul acesta?

— E un diacon, unul Ion Creangă… Aşa este el, cam original!

Nu mult timp după întâmplarea cu votul, mă trezesc cu Creangă că vine la mine, mă roagă să nu-i iau în seamă cele spuse atunci şi ne aşezăm la vorbă.

Aşa ne-am împrietenit. A început să vină la şedinţele „Junimii”, împreună cu Eminescu, să publice la „Convorbiri”.

— Am auzit că la ceaiurile literare ale „Junimii”, Creangă spunea multe snoave se ţinea de ghiduşii; dar când lua parte la şedinţe şi Alecsandri; pentru care toţi aveau un cult deosebit, Creangă înceta cu glumele şi păstra o tăcere care dovedea profundul respect pentru personalitatea bardului de Ia Mirceşti.

— Nu mai ţin bine minte, dar ştiu că era frumos… Foarte frumos la şedinţele „Junimii”. Dar să ştiii că, Junimea” n-ar fi putut să ia fiinţă şi să trăiască decât la Iaşi. În alt oraş al României… Bunăoară la Bucureşti erau mari frământări politice şi erau altfel de oameni pe atunci!

Şi bătrânul junimist oftă cu nostalgie. Mi-am dat seama că se simţea obosit. M-am ridicat de pe scaun; s-a ridicat şi el.

— Vă salut cu respect, domnule Negruzzi şi vă rog să fiţi încredinţat că sunt fericit că v-am cunoscut şi că am avut această convorbire lilerară cu dumneavoastră, insistai eu asupra penultimelor cuvinte, zâmbind.

— Şi mie mi-a făcut multă, multa plăcere, domnule dragă. Vizita dumitale mi-a prilejuit evocări care parcă m-au întinerit oleacă! Şi-mi întinse mâna cu blândeţe.

I-am prins mâna şi nu m-am putut stăpâni, m-am aplecat şi i-am sărutat-o cu evlavie, ca bunicului meu.

— Ce faci? Spuse el jenat! Nu trebuia…!

— Mâna aceasta au strâns-o făuritorii literaturii noastre şi pentru mine e ca sfinţită, prin atingerea lor! Să trăiţi sănătos şi să vă sărbătorim o sută de ani!

— O… vă mulţumesc… la revedere, dragă domnule!

Aşa s-a încheiat, dragii mei, vizita pe care i-am făcut-o lui Iacob Negruzzi, numai eu singur, după cum am aflat mai târziu, pentru că alti publicişti, „prinşi de treburi”, nu s-au dus să-l vadă…

Desigur că multe din cele povestite mie, cu mici variante explicabile vremii de mult apuse, le-a scris Iacob Negruzzi în „Amintiri de Ia Junimea”. Dar cred că şi voi sunteţi de aceeaşi părere că, de pildă, una e să citeşti poezii dintr-o carte şi alta e să ţi le citească autorul lor, numai pentru tine, la un ceas de taină.

I-a impresionat mult pe elevii mei povestea logodnei lui Ştefan O Iosif cu Natalia Negru.

Erau la vârsta celor dintâi fiori de dragoste şi am socotit că e potrivit să le povestesc o mică întâmplare plină de poezie.

Delicatul poet al „Patriarhalelor” era student la Litere şi, ca să-si câştige exstenţa, îndeplinea funcţia de bibliotecar la Fundaţia culturală. Era coleg de facultate cu Natalia Negru, pe care o iubea. aşa cum numai un poet poate iubi! Dar Şteo era sfios şi nu îndrăznea să-si mărturisească sentimentele ce-l înfiorau în nopţile lui de insomnie.

Odată se plimbau împreună la şosea. Era o zi călduţă de primăvară timpurie. S-au aşezat pe iarba mătăsoasă. Şteo a rupt un fir verde, l-a trecut uşor pe buze ca o mângâiere şi-apoi a început sa se joace cu el, înfăşurându-l repede, de câteva ori, în jurul degetului inelar de la mâna stângă.

— Lia, râse el cu glas cald, învăluitor, îţi mai aduci aminte de jocul din copilărie cu: „Ineluş-Învârtecuş pe-al cui deget încăpuşi”?

— O, răspunse fata, închizânnd ochii în faţa amintirii, de câte ori l-am jucat!

— Ia te uită… Nu-ţi face impresia că firul ăsta de iarbă parc-ar fi o… verighetă verde?

— Da! Ce bine seamănă! Ai dreptate, Şteo!

— Stai să-ţi fac şi ţie o verighetă… Aşa! Ce frumos îţi şade parcă e o verighetă adevărată, de. Aur… Verde (Apoi în şoaptă, înfiorat de emoţie) Lia, draga mea… Tot avem noi venighetele gata! Ce-ar fi să ne logodim?

Fata îi prinse mâna şi i-o strânse cu căldură în amândouă mâinile ei.

— Dar eu, din clipa asta, mă şi simt logodită cu tine, dragul meu Şteo!

Aşa a fost logodna lui Şt. O. Iosif cu viitoarea lui soţie, poate una dintre cele mai originale şi romantice logodne cunoscute!

Asta mi-a adus în minte o altă întâmplare din viaţa lui St. O. Iosif, pe care ne-a povestit-o la cursul de Literatură nomână, profesorul nostru Mihail Dragomirescu.

— Iosif era studentul meu şi s-a prezentat la examenul de anul I, la oral. Cum îl apreciam foarte mult ca poet şi-l simpatizam ca om, ca să-l ajut să-mi dea un răspuns cât mai bun, l-am întrebat:

— Dragă Iosif, ce metrică ai folosit tu în poezia ta „Doină”?

Iosif şi-a ridicat sprâncenele cu mirare şi mi-a răspuns zâmbind amuzat:

— Nu ştiu, domnule profesor! Credeţi că noi, poeţii, când scriem o poezie ne gândim la metrica şi prozodia ei… Sau dacă folosim dactili, trohei sau iambi? Mie cel puţin, nici nu-mi trece prin cap aşa ceva! 0 scriu cum îmi vine, cum o simt… Cum îmi dictează spiriduşul şi gata! E treaba dumneavoastră a criticilor, să stabiliţi ce metrica am folosit!

Am râs amândoi, ca de-o glumă bună! Apoi, ca să-l întreb ceva care să fie în legătură cu ce-mi spusese el, i-am zis:

— Dar în ce poezie din literatura noastră întâlneşti enumerarea picioarelor metrice pomenite de tine?

— A. asta vă pot răspunde, zâmbi Iosif încântat, în „Scrisoarea a lI-a” a dascălului nostru, al tuturor, Eminescu!

De ce dorm îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?

— Bine, Iosif… Îţi mulţumesc, poţi pleca!

Când le-am vorbit despre „Ion” şi „Pădurea spânzuraţilor”, nu m-am putut stăpâni să nu le spun că avusesem marea cinste şi bucurie să-l cunosc pe Liviu Rebreanu personal, nu la vreo conferinţă de-a lui sau la vreo şezătoare literară, ci că am fost invitat la el acasă!

Băieţilor nu le venea să creadă; erau convinşi că mă laud, ca să-i impresionez. Dar, când le-am povestit împrejurarea pe de-a-ntregul, s-au încredinţat că totul este cum nu se poate mai adevărat.

Încercasem şi eu, ca atâţia alţi tineri scriitori, marea cu degetul. Prin 1933, mi se pare, prezentasem la Teatrul National o feerie în versuri întitulată „Mintea şi Norocul” şi inspirată din folclorul nostru.

Actorul Grigore Mărculescu (care era membru în comitetul de lectură, trebuia sa facă referatul şi să citească piesa în şedinţă), m-a invitat la cafeneaua Wilson şi mi-a citit câteva fragmente, făcându-si glasul după personajul pe care-l interpreta. Văzându-mă entuziasmat, mă întrebă zâmbind:

— Ei, tizule, ţi-a plăcut? Aşa am să citesc şi la şedinţă! Ce zici?

— Coane Grigore, mi s-au părut aşa de frumoase versurile, de parcă n-ar fi de mine, ci de Victor Eftimiu.

— Acum ascultă cum am terminat referatul, apropo de titlul piesei tale „Mintea şi Norocul”: Autorul a dovedit cu această feerie că are minte, mai rămâne să aibă şi puţin noroc.”

— E grozav!

Băusem câte o cacao mare cu frişca. Comandase Mărculescu. Cum era normal, am voit să achit eu nota de plată, dar el nu m-a lăsat şi mi-a spus, zâmbind cu bunătate:

— Lasă, tizule, tu ai să plăteşti tot banchetul din seara premierei Şi, bineînţeles, eu îl voi face pe Împărăratul, am uitat să-ţi spun!

La lectura piesei, am aşteptat în biroul lui Ioan Masoff, secretarul literar, trei ore de emoţie nemaiîntâlnită, de mine până atunci.

În sfârşit, uşa capitonată cu piele de la cabinetul directorului se deschise şi ieşiră surâzând Cămil Petrescu şi Liviu Rebreanu, care făceau parte din comitetul de lectură.

Primul, după cum ştiţi, fusese profesorul meu dc Limba româna la Liceul Lazăr, pe timpuri şi nu mă uitase, îmi puse mâna pe umăr şi mă trase deoparte lângă o fereastră, în faţa căreia se aflau o măsuţă şi două scaune.

— Mă, piesa ta ne-a plăcut în general, însă ai în câteva locuri nişte platitudini cu care nu sunt de acord. Nu-i vorbă că s-au mai strecurat ele destule platitudini de astea în multe piese jucate, dar de ce să fie şi la tine? Eu le-am însemnat pe text… uite, aici şi aici… Şi aici! Ce zici?

— Aveţi dreptate, domnule profesor, dar cum să le remediez e vorba?

Cămil mă privi surâzător, plecându-si capul, cu şiretenie parcă, şi, după răspunsul lui abil şi prompt, mi-am dat seama că în el mai stăruie încă profesorul de-odinioară:

— Băjenarule, dacă-ţi dai puţin silinţa pentru tine asta e un fleac! Şi încă ceva! Fii atent că la unele versuni accentul nu cade firesc. La revedere şi caută s-o faci cât mai repede, ca să-i dam drumul!

Mi-a strâns mâna şi a plecat.

Liviu Rebreanu, însă, mai era acolo, în picioare, lângă uşă. Aveai impresia stranie că-ţi stă în faţă un brad înalt frumos, cu creştetul plin de omăt! Mi-a întins mâna zâmbind:

— Domnule autor, îmi zise el cu multă blândeţe şi bunăvoinţa, aş dori să stăm şi noi dc vorbă… Dar, ceva mai mult decât ai stat cu Cămil Petrescu.

— O, domnule Rebreanu, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru marea cinste şi bunăvoinţă pe care mi le arătaţi!

— Aci însă, mă-ntrerupse el, n-avem timp şi nici n-am putea vorbi în linişte. Te rog să-mi faci plăcerea unei vizite la mine acasă, stau pe bulevardul Elisabeta, vizavi de noua Facultate de Drept. Când vrei să vii?

— Când binevoiţi să-mi spuneţi dumneavoastră!

— Perfect. Atunci, vineri la orele 5, te aştept. Cu textul, bineînţeles. La bună vedere!

Nu vă mai spun ce a fost pe sufletul meu până vineri, când la 5 fără 5 am sunat, plin de emoţie.

Mi-a deschis o subretă. Mi-am scos paltonul şi căciula, era prin decembrie şi le-am pus la cuier. Apoi, fata m-a poftit într-o încăpere sobră, dar plăcută, unde în faţa unui birou impunător şedea în picioare Liviu Rebreanu. L-am salutat cu mult respect şi cu justificată sfială. Mi-a întins mâna caldă şi protectoare parcă şi m-a condus la scaunul din faţa biroului. Apoi s-a aşezat.

— Ai adus textul?

— Da, domnule Rebreanu!

— Dragul meu, povestea asta a dumitale în versuri mi-a plăcut în primul rând pentru că este inspirată din folclorul nostru. Dar ce m-a atras mai mult ca orice din întreaga piesă este penultimul tablou, acela cu ţăranul care găseşte pe câmp, când ară, oala cu galbeni. Şi chiar dacă toată piesa dumitale ar fi o prostie, ceea ce nu este şi tot ar merita jucată numai pentru valoarea acestui unic tablou!

Şi pe mine de mult mă bate gândul să scriu un roman-poveste, inspirat tot din folclorul nostru!

— Ce roman, domnule Rebreanu? Am îndrăznit eu să-l întreb.

El a zâmbit şăgalnic, a dat din cap, alintat parcă şi mi-a răspuns cu o candoare copilărcască:

— A, nu… Lasă… Îţi spun altă dată!

— Vă rog… Vă rog din suflet, acuma!

El începu să râdă cu multă poftă:

— Ei, bine, fiindcă insişti şi mai ales pentru că ai venit aici invitat de mine, am să-ţi spun: vreau să scriu un roman umoristic în care eroul principal să fie Tândală!… Ei şi acum hai să mai răsfoim puţin piesa dumitale… Să ne oprim la cele câteva semne făcute de mine şi să le discutăm!

Am stat mai mult decât mă aşteptasem. La plecare, amfitrionul meu n-a chemat subreta, ci m-a condus chiar el, pana în antreu şi mi-a ţinut paltonul.

Bineînţeles că m-am opus, dar el mi l-a luat din mâna şi mi-a spus surâzător:

— Domnule Băjenaru, lasă-mă, te rog frumos, să-mi fac datoria de gazdă, aşa cum o înţeleg eu! Noapte bună, dragul meu şi mult succes!

Simţeam că mă doare pieptul şi că bucuria ce mă sufocă trebuia să izbucnească, altminteri mă pierdeam.

Aveam trei oameni mari în comitetul de lectură al Naţionalului, care mă susţineau Liviu Rebreanu, Cămil Petrescu şi actorul Grigore Mărculescu, referentul piesei.

O şi vedeam jucând în Mintea pe Sonia Cluceru, în Norocul, pe Alexandru Ghibericon, în Împăratul pe Grigore Marculescu. Îmi şi făcusem distribuţia, peste capul regizorului, care nici nu ştiam cine va fi!

Dar, cu toate acestea, piesa nu s-a jucat niciodată, deşi eu o prezentasem din nou, refăcută după sfaturile binevoitoare ale celor doi mari scriitori al noştri. Ghinionul meu a fost că, schimbându-se tocmai atunci legea teatrelor, s-a schimbat şi, comitetul de lectură” care, având alte interese „dramatice” nu l-a mai interesat soarta piesei mele.

Aşa s-a încheiat activitatea mea de dramaturg pe scena Naţionalului. Rămânând din toată această aventură literară cu marea satisfacţie că am avut prilejul fericit de a sta de vorbă îndelung cu Liviu Rebreanu şi Cămil Petrescu, care, deşi foarte ocupaţi, şi-au găsit totuşi timp să-i întndă o mână prietenească de ajutor unui tânăr plin de entuziasm, ce îndrăznise să bată, cu timiditate, la miraculoasele porţi, atât de greu de pătruns, ale teatrului!

Cum înainte de teza la română întotdeauna recapitulam întreaga materie cu băieţii mei şi le schiţam câte un mic plan cam pentru fiecare subiect în parte, nu aveam prea multe emoţii în ceea ce priveşte buna lor pregătire.

De data aceasta, înainte de teza pe trimestrul al III-lea, la clasa a VII-a, amintindu-mi de-o încercare prin care eu însumi trecusem nu de mult, am ţinut să le spun, în încheiere:

— Înainte de a porni la tratarea subiectului pe care-l veţi primi, vă sfătuiesc să meditaţi cu atenţie asupra lui, pentru ca să puteţi cuprinde cât mai bine esenţialul, să nu vă treziţi că aţi ajuns la sfârşitul orei şi v-aţi pierdut în amănunte. Vă spun asta, fiindcă sunt Stan Păţitul, am trecut şi eu printr-o situaţie asemănătoare.

— Poate când eraţi elev, don’ profesor! Îndrăzniră câţiva.

— Ba mi s-a întâmplat chiar la facultate!

Mă înscrisesem la doctorat, la Estetică literară şi, de două ori pe săptămână, seara, aveam seminar cu profesorul Mihail Dragomirescu, titularul catedrei şi cu doctoranzii lui. Îmi alesesem pentru teză un subiect greu, care mă pasiona însă şi despre care nu mai scrisese nimeni până atunci în extenso:”Drama istorică în literatura română”.

În anul al doilea, profesorul mă cheamă cu ce lucrasem până atunci, să-i citesc câteva fragmente şi să-si dea părerea, eventual să mă ajute cu marea lui bunăvoinţă dintotdeauna. Cine l-a avut profesor la facultate pe acest mare dascăl trebuie să recunoască, dacă e loial, că ştie carte, nu glumă! Îi citea pe antici în original – şi avea cel mai bun suflet pe care l-am întâlnit vreodată la un pedagog.

Suferea când un student nu putea răspunde la examen, căci nu concepea să lase vreunul, mai cu seamă la licenţă, unde se dădea examen şi scris şi oral.

Îi spunea candidatului cu bunăvoinţă părintească:

— Dragul meu, de ce ai venit la examen, dacă nu eşti prea bine pregătit?! Ştii că la mine nu e pe serii şi nici pe alfabet. Te prezinţi când vrei, până se încheie situaţia definitivă. Te rog, dar, du-te şi vino să te ascult când vei crede că eşti bine pregătit.

Dacă nici a doua oară studentul nu răspundea mulţumitor, profesorul îl mustra cu mâhnire:

— Parcă te-am rugat să vii pregătit? Pentru mine e uşor să te trântesc şi să te înscrii din nou la toamnă sau la anul, dar mă gândesc că e păcat să mai plăteşti taxa de 100 de lei. Ce, te dau banii afară din casă?

Amânările acestea binevoitoare, care făceau totuşi parte din arsenalul pedagogic al lui Dragomirescu, se dovedeau în cele din urmă eficace. Studentul se ruşina să tot continue cu indolenţa de care dăduse dovada până atunci, se punea cu burta pe carte şi, în sârşit, ştia!

M-am prezentat cu ce scrisesem până atunci la lucrarea de doctorat, mi-a cercetat-o cu multă atenţie, aş putea spune chiar cu minuţiozitate şi mi-a spus tărăgănat:

— Dra-gă Bă-je-na-ru-le…, aşa cum ai început-o tu – şi după cum văd n-ai scris nici un sfert din ce ai de gând – n-ai să poţi da doctoratul cu mine!

— De ce, domnule profesor? Mă simţii eu săgetat în inimă, nu vă place?

— Cine a spus asta? Altceva am vrut eu să înţelegi, dar văd cât n-ai sesizat subtilitatea gândului meu. N-ai să ajungi să scrii la timp, ca să poţi lua examenul cu mine, pentru că peste câţiva ani am să ies la pensie!

— Ah! Răsuflai uşurat.

— Nu ştiu dacă ai să ajungi să-i faci finalul peste patru ani. Ai conceput lucrarea ta prea vast, prea detaliat, ar urma să ajungi la peste o mie de pagini… Te-ai întins prea mult! Şi apoi tu omiţi un lucru de cea mai mare importanţă. Teza va trebui tipărită, conform regulamentului pe socoteala ta! De unde bani, ca să tipătreşti o mie de pagini?

— Şi atunci…?

— Să renunţi…

— La doctorat? Strigai eu uluit.

— Ce prostie gogonată! La subiect! Îţi dau alt subiect, pe care să-l poţi trata în circa 130-l40 de pagini de tipar! Iei „Nuvelistica lui Delavrancea”. Ai destul timp un an de-aici înainte ca s-o dai gata. Îţi place?

— Delavrancea este unul dintre scriitorii mei preferaţi!

— Cu atât mai bine! Cu altă plăcere scrii despre un subiect, când ţi-e drag. Atunci, ne-am înţeles. Şi la seminar, când vrei, mă consulţi.

— Vă mulţumesc, să trăiţi, domnule profesor!

— La revedere şi să nu-ţi pară rău de munca pe care ai depus-o pină acum cu „Drama istorică” şi mai cu seamă să n-o socoteşti zadarnică. Sunt convins că-ţi va folosi în cariera ta de profesor. Multă inspiraţie, Băjenarule!

La cele două ore săptămânale de seminar, de la doctorat, după ce se discutau diferite „teze” în lucru, obişnuiam să citim câte ceva din producţiile noastre literare. Era, deci, în acelaşi timp şi un seminar şi un fel de cenaclu literar. Dar mai mult decât toţi, citea Mihail Dragomirescu, care voia să-si verifice în faţa noastră un mare roman al lui în câteva volume „Copilul cu trei degete de aur”.

La una din şedinţe, îşi termină lectura – în care fusese vorba despre moartea unui bătrân – cu următoarele cuvinte: „Şi unchiaşul spuse şuierător, „Mă duc,… Mă duc!”

La critică n-a spus nimeni nimic altceva, decât vorbe de laudă. Oricât de obiectiv era magistrul nostru, totuşi nu-l impresionau prea plăcut criticile, deşi n-o arăta.

Totuşi, eu, nefiind de acord cu replica finală a povestirii, mă ridicai, zicând:

— Domnule profesor şi domnilor asistenţi, cred că finalul acesta nu este cel mai potrivit. Nu concordă, nu e în armonie cu textul dinainte, nu este onomatopeic.

— Cum aşa? Se încruntă profesorul.

— Şi unchiaşul spuse şuierător” îţi dă într-adevăr impresia unui şuierat, e pe de-a-ntregul onomatopeic…

— Aşa, şi? Spuse profesorul încântat de găsirea acestei calităţi.

— Dar ce urmează, adică vorbele: „Mă duc… Mă duc”, nu mai sunt de loc şuierătoare, aşa cum fuseseră anunţate!

— Mda, consimţi maestrul… ai dreptate… Vezi, cum de nu m-am gândit la asta?! Şi după tine, Băjenarule, cum ar trebui să spun?

— Cred că mai şuierător ar fi fost: „Mă sfârşesc”.

— Uite, chiar aşa am să modific!

Am lucrat la noua mea teză de doctorat cu multă tragere de inima şi spor. Am terminat-o la limp. Moşul, cum îi mai spuneam noi profesorului pe scurt, în intimitate, îmi băgase două cuie în inima: unul că poate să iasă la pensie şi celălalt, că o teză prea voluminoasă n-are sorţi de tipărire.

Dar pe lângă acestea, mi-a fost dat sa mai trag şi o altă spaimă în legătură cu doctoratul meu.

Într-o după-amiază, pe când mă duceam la facultate, la intrare văzui arborat drapelul negru. Emoţionat la culme, mă grăbii să intru. În drumul scurt de la colţul facultăţii şi până în hol îmi trecură prin minte tot felul de gânduri care de care mai funebre. Acum câtva timp murise profesorul Ovid Densuşianu. Eram înfiorat. Dacă se prăpădise Mihail Dragomirescu, subit? La vârsta pe care o aveau profesorii noştri, se putea întâmpla. Mă repezii la portar cu sufletul la gură:

— A murit vreun profesor de la noi, nea Vasile?

Portarul mă privi calm şi spuse nepăsător:

— Aş, unul de Ia Medicină, Marinescu!

Era vorba despre marele neurolog, de reputaţie mondială, profesorul doctor Gheorghe Marinescu.

Mă liniştii la fel de repede, după cum mă montasem şi urcai scările două câte două, răsuflând totuşi uşurat.

Am susţinut teza într-o seară de iunie, chiar în sălile unde se ţineau şedinţele noastre de seminar, în faţa unei comisii alcătuite numai din academicieni şi prezidată de către Rădulescu-Motru. Printre aceştia, Dimitrie Caracostea, George Murnu şi, bineînţeles, Mihail Dragomirescu.

Când mai târziu i-am făcut vizita protocolară acasă bunului meu profesor, ca să-i prezint lucrarea cu dedicaţia de rigoare, tipărită cu litere cursive, cum se obişnuia la tezele de doctorat, el, după ce a răsfoit-o, mi-a spus surâzător:

— Să ştii, dragă Băjenarule, că a ieşit mult frumoasă şi mai interesantă dccât ma aşteptam!

Într-o bună dimineaţă m-am trezit cu o adresă din partea ministerului de resort, că sunt numit secretarul comisiei de bacalaureat de la Liceul Mihai Viteazul, unde era director vestitul profesor de Fizico-Chimice, Ion Roman, poreclit Balaurul.

Aceasta, în urma unei hotărâri de a se numi şi tineri licenţiaţi ca secretari la comisiile de bacalaureat, drept pe care până atunci îl aveau directorii de liceu.

M-am prezentat în ziua indicată, cu o ora mai devreme, având inima strânsă, de teamă să nu fiu întâmpinat cu ostilitate de către Balaurul, pe care, prin numirea mea, îl lipseam de câteva mii de lei.

Nici un membru al comisiei nu sosise încă. Balaurul, însă, era în cancelarie şi privea pe fereastră zâmbitor la elevii care se grăbeau să nu întârzie. Faima lui de om nemaipomenit de sever şi de pretenţios ca profesor trecuse de mult pe la Liceul Lazăr şi-l cunoşeau toţi din porecla dovlecarilor.

Cu gândul ca va fi contrariat de numirea mea ca secretar în locul lui, inima îmi ticăia cu putere şi abia am izbutit să îngaim:

— Vă salut, domnule director!

Deşi înalt şi corpolent, se-ntoarse sprinten şi-mi spuse blând, spre marea mea surprindere:

— Bună dimineaţa, tinere!

Ce doreşti? Era un bărbat într-adevăr impunător, cu o figură ce aducea cu a lui Balzac, roz în obraji, cu ochelari pince-nez şi cu o mustăcioară tunsă scurt. Îţi inspira de la început simpatie.

I-am răspuns ceva mai curajos:

— Am fost numit secretar al comisiei de bacalaureat, domnule director şi rn-am prezentat la post.

— E o notă bună pentru dumneata ca ai venit cu o jumătate de ora mai devreme, îmi spuse el cu o bunăvoinţă neaşteptată, ca să avem timp să stam puţin de vorbă. Secretarul de bacalaureat are cea mai mare bătaie de cap. În primul rând trebuie să întocmeşti cataloagele pe opţiuni.

— Cum adică „pe opţiuni”, domnule director, dacă nu vă supăraţi? El zâmbi amuzat:

— Nu te speria, că te ajut eu… Am să fiu lângă dumneata aproape tot timpul, că doar vă sunt gazdă tuturor, nu? „Optanţii” sau, cum le spun eu în glumă, „oftanţii”, sunt moderniştii care dau examen în scris la Latină şi realiştii care dau la Matematici. Întâi le facem pe astea şi pe urmă om mai vedea!

M-am înverşunat subit împotriva elevilor acestui om de omenie. Cum de-au putut ei să-l poreclească „Balaurul” pe un om atât de cumsccade?! Poate o fi fost sever cu cei leneşi şi chiulangii Dar asta era cu totul altceva.

Când comisia era în plenul ei, Roman m-a luat de braţ şi m-a prezentat fiecărui profesor în parte:

— Domnilor, îmi daţi voie să vi-l prezint pe secretarul comisiei noastre, tânărul profesor Băjenaru. Să-l cunoşti mai întâi, Băjenarule, pe domnul profesor universitar şi academician George Vâlsan, preşedintele comisiei.

Un bărbat ca de vreo 50 de ani, slăbuţ, smead, cu ochii căprui, de o rară vioiciune, cu părul castaniu, bogat şi cu o mustăcioară tunsă englezeşte, mi-a întins o mână delicată, ca de domnişoară şi mi-a spus cu blândeţe:

— Mă bucur, domnule Băjenaru! Sper să ne înţelegem bine, că noi doi vom avea mai mult de furcă! (Aici îmi aruncai o privire furişă către Roman, care îmi răspunse surâzând complice, întrucât pricepuse aluzia.) Numai că dumneata… Mai mult ai să scrii… Iar eu mai mult am să iscălesc râse Vâlsan.

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, domnule preşedinte… Eu vă cunosc de mult.

V-am citit cu multă plăcere şi emoţie romanul „Povestea unei tinereţi”… ca să nu mai vorbesc de cărţile de geografie! N-am să istorisesc cum a decurs bacalaureatul din acea sesiune. Dar n-am să uit niciodată marea atenţie pe care a arătat-o comisiei directorul Roman.

La orele 10 şi jumătate dimineaţa şi la orele 5 după-amiază, examenul se întrerupea pentru câte o jumătate de oră, în care toţi membrii comisiei se delectau cu preparatele gastronomice ale bucătăriei internatului Mihai Viteazul: pateuri cu carne şi cu brânză, care se topeau în gură, sandvişuri cu şuncă de Praga şi salam de Sibiu sau cu icre de Manciuria şi sardele, Robert”, chifteluţe calde, ouă umplute, ecleruri, savarine cu frişca şi buşeuri cu nuci, îngheţată şi nişte cafele la filtru sau turceşti, cum n-am mai băut până astăzi. Şi apă minerală. Profesorul Roman nu concepea să se bea altceva în exerciţiul funcţiunii de dascăl. Şi avea dreptate.

Dar după examen venea partea cea mai aridă şi mai neplăcută a lucrărilor: în afară de o serie de procese-verbale şi situaţii peste situaţii, mai erau de făcut peste două sute de diplome de bacalaureat – scrise cât mai caligrafic cu putinţă şi având fotografia lipită cu grijă în dreptunghiul respectiv.

O, ce încântat am fost când mi-am pus iscălitura pe aceste diplome! Iată că numele meu figura pe un act oficial.

Dar, când m-am prezentat acasă la profesorul Vâlsan, ca să le semneze ca preşedinte şi când a început să facă această operaţie, şi-a ridicat privirea-i blândă asupra mea şi mi-a spus zâmbind:

— Băjenarule, ai fost cam darnic!

— Cu ce, domnule preşedinte?

— Cu gumarabica, dragul meu… Se ţin diplomele una de alta de parcă ar fi surori siameze!

— S-au lipit… de la fotografii!

— S-au cam lipit!

Mi se sui tot sângele în cap de ruşine.

— Ei, stai, stai… Nu te ianpacienta, Că nu merită.

Îşi scoase batista – o văd şi acum – o batistă de olandă fină, o muie cu delicateţe într-un pahar cu apă şi-ncepu să înlăture uşor lipiciul buclucaş.

— Vezi ce frumos se repară? Şi-apoi nu sunt decât câteva! Până ai prins secretul meseriei.

După ce a terminat de semnat, m-a întrebat:

— Cu ce să te tratez? Eu nu am o bucătăreasă de talia lui Roman, „honny soit qui mal y pense” [3], adăugă el, ca nu cumva să cred ca face aluzie la corpolenţa Balaurului. Dar la sandvişurile pe care am să le ofer, am să-ţi dau ceva ce nu ne-a dat Roman: bere! E tot ce am voie sa beau şi eu, că sufăr de multe racile! Şi la vârsta mea de 50 de ani, ma mir de taică-meu care, la 80, rupe la ciorbă câte doi-trei ardei iuţi, verzi vara şi roşi iarna, şi-i presară în farfurie, de-mi face rău numai mirosul lor, darămite să-i mănânc! Ah, de ce nu i-am semănat bătrânului măcar la asta!

Despre multe am vorbit în seara aceea frumoasă de vară!

Nu-mi mai aduc aminte cum a venit vorba, chiar la despărţire, despre anotimpuri. Mi-a dat cu dedicaţie o plachetă de versuri de-ale lui, „Grădina părăsită” şi mi-a spus cu o licărire de duioşie în ochii-i calzi şi umezi ca de căprior:

— Să ştii, dragă Băjenarule, că cel mai frumos anotimp din ţara noastră este toamna! Ţi-o spune asta nu poetul, ci geograful Vâlsan. În nici o parte a anului n-ai să întâlneşti un soare mai dulce, care să se reverse mai mângâietor asupra unei adevărate palete de culori pe care numai în curcubeu le poţi afla! Şi să mai ştii, în legătură cu versurile mele, că oricât farmec ar avea anotimpul în care a fost părăsită o grădină… Ea rămâne tristă. Să fii sănătos… Şi să preţuieşti asta mai mult ca orice pe lume!

Peste câţiva ani l-a condus la locul de veşnică odihnă un bătrân verde, dar nespus de îndurerat, cu mult peste 80 de ani! Era tatăl profesorului George Vâlsan.

Un alt om de omenie, de la care am învăţat, fără să-mi fi fost dascăl, a fost profesorul universitar Ion Simionescu de Ştiinţele naturale.

Când am avut cinstea să-l cunosc mai îndeplinea două importante funcţii: era preşedintele Academiei Române şi preşedintele Societăţii de editură „Cartea Românească”.

După ce mi-am tipărit lucrarea de doctorat în litere despre „Schiţele şi nuvelele lui Delavrancea”, m-am gândit că n-ar fi rău să fac şi un extras despre viaţa şi opera lui Delavrancea, într-o broşură de 32 de pagini, pentru colecţia de popularizare „Cunoştinţe folositoare”, pe care o edita „Cartea Românească”.

Era cam prin anul 1941. De tipărirea ei s-a ocupat tatăl meu.

Dar pofta nu vine numai mâncând, cum spune proverbul, ci şi văzând! După ce mi-am admirat această broşură în librarii, ce m-am gândit? Ce-ar fi să mai scriu una, de astă-dată despre Eminescu, dramaturg? Pentru cei mai mulţi, Eminescu era poetul liric de dragoste. Foarte puţini ştiau că pe acest mare creator l-a preocupat şi teatrul şi că ne-a lăsat destule opere care ar putea alcătui un minunat spectacol comemorativ.

Şi am scris-o, am bătut-o frumos la maşină şi m-am gândit să mă duc eu, personal, la „Cartea Românească”. Şi, culmea curajului, m-am prezentat chiar la preşedintele instituţiei, profesorul Simionescu.

Foarte curios mi s-a părut faptul că secretarul profesorului m-a primit imediat, fără amânări, fără „ce doriţi cu dânsul”, fără „lăsaţi aici lucrarea şi veţi primi răspunsul acasă etc.”

Profesorul Simionescu era un bărbat înalt, între două vârste. Barba lungă şi căruntă te-ar fi putut înşela. Semăna cu Nicolae Iorga. M-a întrebat cu blândeţe:

— Ce doreşti dumneata?

— Domnule profesor, i-am răspuns cu vocea tremurată, eu sunt Grigore Băjenaru, fiul institutorului care a tipărit la dumneavoastră „Cartea omului matur” şi care…

El s-a-ncruntat puţin şi m-a întrerupt imediat, zâmbind:

— Dar de ce te prezinţi dumneata în felul acesta? Că eşti fiul autorului cutare. şi-aşa mai departe, când puteai foarte bine să spui: „Eu sunt Băjenaru, autorul broşurii, Delavrancea”, apărută acum un an la, Cunoştinţe folositoare”. Dumeata ai trecutul dumitale şi cartea dumitale de vizită proprie, aşa că…

Nu mi-a venit să cred. Ia te uită că mă ştie! Şi, deşi mustrător ca un părinte bun, ce frumos şi încurajator mi-a vorbit totuşi!

— Domnule profesor…, eu am mai scris o broşura în genul celeilalte!

— Foarte bine! Despre ce?

— Despre „Eminescu, dramaturg”!

El zâmbi îngăduitor, ca unui copil naiv, şi-mi replică sceptic:

— Mă întreb cam ce-ai putea să spui dumneata nou, original, despre Eminescu, când s-au scris despre el atâtea şi-atâtea? Dar, în sfârşit, pentru că tot ai venit şi, deci, te-ai deranjat, dă-mi, te rog, manuscrisul şi spune-mi unde poţi fi găsit, ca să ţi se comunice rezultatul.

Peste două zile numai, pe la 9 dimineaţa, am primit un telefon:

— Aici profesorul Ion Simionescu. Domnule Băjenaru, am citit lucrarea dumitale şi mi-a plăcut… O găsesc interesantă chiar. Ţi-am şi dat-o la tipar. Te rog să treci pe la casierie, să-ţi încasezi dreptul de autor. Ai de luat 2 000 de lei. La revedere şi succes în continuare!

Am rămas uimit. Va să zică un profesor universitar, preşedintele Academiei Române şi a Cărţii Româneşti, şi-a găsit totuşi timp în două zile să-mi citească o lucrare, s-o rezolve şi să-mi anunţe el personal aceasta?!

Atitudinea profesorului Simionescu nu mai are nevoie de nici un comentariu.

Pe timpuri, Teatrul Naţional organiza duminica, între orele 10 şi 12, matineuri literare, la care câte un mare scriitor ţinea o conferinţă, urmată de lecturi, recitări sau exemplificări din diferite piese de teatru ale autorilor despre care se vorbise.

Anunţându-se că la unul din aceste matineuri va vorbi Tudor Arghezi, sala, destul de mare a Naţionalului devenise totuşi neîncăpătoare. Era o îmbulzeală cum numai la conferinţele lui Ionel Teodoreanu sau ale lui Ion Marin Sadoveanu se mai pomenea. Stătea lumea în picioare, numai să-l poată auzi pe poetul considerat de mulţi, încă de pe atunci, drept cel mai mare după Eminescu.

Directorul Naţionalului era Cămil Petrescu, care trebuia să facă şi prezentarea lui Arghezi, în câteva cuvinte.

Dar care nu fu mirarea publicului când, după ce termină ce avea de spus Cămil Petrescu, iată că autorul „Cuvintelor potrivite” găsi de cuviinţă să potrivească drept introducere la conferinţa sa, după câte-mi mai amintesc, cam următoarele:

— Doamnelor şi domnilor, loialitatea mă obligă să vă fac o mărturisire, ca să nu fiu acuzat cumva de mistificare, Doamne fereşte şi eventual să-mi pierd în faţa domniilor-voastre bruma de reputaţie ce îmi fac iluzia măgulitoare că o am! Domnul Cămil Petrescu, aici de faţă, care este directorul acestei importante instituţii de artă, întâlnindu-mă deunăzi pe stradă, m-a oprit şi mi-a spus aşa, tam-nisam: „M-ai îndatora foarte mult, iubite domnule Arghezi, dacă ai accepta să-mi ţii o conferinţă la matineul literar de la Naţional de duminica viitoare!” „Păi, bine, iubite domnule Cămile, i-am dat eu replica, astăzi, dacă nu mă înşel, este luni… Când mai am timp să mă gândesc la ea, s-o şi confecţionez până duminică? Mă ştii că eu sunt tipicar, meticulos, pedant – cum vrei să mă catalogheze – că obişnuiesc să pritocesc cuvintele de multe ori până să le pun definitiv în borcanul pe care-l merită!” „Eu zic, spuse Cămil, că dacă n-ai timp să faci una nouă, s-o ţii tot pe aia pe care ai mai ţinut-o acum o lună la ziarişti, că e foarte bună şi n-a putut s-o asculte tot Bucureştiul!”

Ce era să fac? Zâmbi Arghezi cu şiretenie. Să-l refuz pe un confrate cum e Cămil nu-mi venea la-ndemână. Aşa că vreau să mărturisesc, după cum v-am spus la început, ca să nu aveţi vreo decepţie, că conferinţa asta de azi. e aia de acum o lună!

Publicul a izbucnit în hohote de râs şi aplauze.

Iar Arghezi şi-a rostit apoi conferinţa cu calmul şi nuanţele lui subtile, într-o linişte de catedrală.

La sfârşitul unei lecţii despre „Amintiri din copilărie” am spus întristat:

— Să ştiţi, băieţi, că Ion Creangă, pe care Nicolae Iorga îl numea: „Minunea de povestitor care scrie în cea mai frumoasălimbă românească”, n-a avut bucuria de a-si vedea scrierile strânse într-o carte. El le-a văzut tipărite numai în „Convorbiri literare” sau în cărţile de şcoală, alcătuite în colaborare cu alţi institutori. În volum, poveştile i-au apărut abia după moarte, prin grija fiului său, căpitanul Constantin Creangă.

Şi încă un amănunt impresionant. O coincidenţă stranie. Creangă a murit în seara ultimei zile a anului 1889, deci de revelion, pe când elevii săi veniseră cu pluguşorul, pocnind din harapnice şi bălăngănind clopotul, ca să-i ureze multiubitului lor dascăl: „La anul şi la mulţi ani!”

Şi iarăşi o coincidenţă ciudată a făcut ca, în acelaşi an 1889, să moară cei trei buni prieteni, care parcă n-au mai putut supporta viaţa unul fără celălalt: Mihai Eimnescu, Veronica Micle, iubita lui şi Ion Creangă.

Dar numai la un an după pierderea lor, literatura română era din nou îndoliată prin moartea Bardului de la Mirceşti.

La vestea stingerii din viaţă a lui Alecsandri, toată suflarea românească a fost adânc impresionată: cine nu auzise de numele lui? Cine nu-i cunoştea piesele sale de teatru, pastelurile de un farmec neîntrecut, popularele lui poezii: „Steluţa”, „Sentinela Română”, „Sergentul” şi mai cu seamă „Peneş Curcanul”?

Plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul, zece!

Ceremonia înhumării popularului poet la Mirceşti a fost, cred, cea mai frumoasă şi mai impresionantă înmormântare a unui scriitor de la noi.

Oameni din toate colţurile ţării au ţinut să ia parte la trista ceremonie şi lacrimile au izbucnit cu şi mai multă putere din ochii mulţimii, când colonelul regimentului din Vaslui, în faţa mormântului deschis, a ridicat sabia şi a dat comanda cu glas tremurat de emoţie unui număr de ostaşi, într-adins ales:

— Voi, cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece, ridicaţi sicriul!

În sunetul fanfarei militare, ce dădea ultimul onor „acelui rege al Poeziei”, cum l-a numit Eminescu, a fost coborât în locul de veci bardul care cântase cu atâta însufleţire şi patriotism vitejia de neasemuit a „Ostaşilor noştri” din războiul de la ‘77.

Şi acum, ca încheiere a acestui episod, un mic, dar interesant amănunt literar.

Foarte puţin cunoscut este un alt omagiu literar – tot al lui Eminescu, pentru marele său înaintaş Alecsandri – anume o dramă într-un act, întitulată „Amor pierdut, viaţă pierdută”, având ca subtitlu „Emmi”.

Această piesă de teatru i-a fost inspirată lui Eminescu de o poezie a lui Alecsandri: „Emmi”, iar unul dintre personaje este chiar poetul Vasile Alecsandri, pe care, în piesă, Eminescu îl numeşte Vasile Alexandrescu.

Despre Alexandru Vlahuţă, a cărui poezie s-a adăpat la izvoarele nemuritoarei creaţii a marelui şi iubitului său maestru Mihai Eminescu, nu puteam să nu amintesc o întâmplare plină de tâlc, care dezvăluie puternica revoltă socială a poetului. Vlahuţă scrisese faimoasa poema „1907”, închinată anului răscoalelor ţărăneşti. După cum spunea poetul, regele ascultă Minciuna, gonind pe Adevăr, care venise să-i arate cruda realitate despre situaţia în care se afla poporul.

E cunoscut îndrăzneţul început: Minciuna stă cu Regele la masă…

Doar asta-i cam de multişor poveste: De când sunt regi, de când minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă!

Nedreptăţile sociale ascut aci la maximum pana lui Vlahuţă, care, în accente de o biciuitoare sinceritate, spune tot ce are pe suflet, toată suferinţa ţărănimii oprimate, pe care o cunoştea atât de bine.

Se spune că regele, în urma acestei usturătoare poeme, l-a chemat pe Vlahuţă la palat.

Poetul a fost nevoit să se ducă, dar când regele a intrat în camera de audienţe, Vlahuţă, fără altă formalitate de curtoazie, l-a întrebat direct, cu fruntea sus şi ochii sclipitori, aşa cum vorbeşte ţăranul român, cu mândria lui de veacuri:

— Pentru ce m-a chemat majestatea voastră?

Atitudinea lui hotărâtă însemna limpede că ce-a avut de spus a spus în poezie.

Suveranul, astfel înfruntat, a trebuit să renunţe la orice altă discuţie, răspunzând:

— Audienţa dumneavoastră s-a terminat!

După ce le-am vorbit despre piesa „Vlaicu Vodă” a lui Alexandru Davila, am încheiat mai scurt ca niciodată:

— Lecţia noastră a luat sfârşit…!

Atunci s-a ridicat şeful clasei şi mi-a replicat:

— Nu vă supăraţi că îndrăznesc, dar din viaţa lui Alexandru Davila nu ne spuneţi nici o anecdotă?

— Va să zică v-am învăţat cu nărav, aşa-i?! Am zâmbit eu îngăduitor. Ei bine pot să vă spun că pe autorul lui „Vlaicu Vodă” l-am văzut o singură dată într-o lojă la teatrul Comedia, cam prin anul 1929, an în care a şi murit din cauza unei paralizii. Din fericire, sfârşitul vieţii i-a venit după ce primise premiul naţional pentru poezie. A fost aceasta o satisfacţie pentru marele om de teatru.

Cred însă că foarte interesant ar fi să cunoaşteţi romanul de dragoste al părinţilor acestui ales slujitor al scenei, ca să vă daţi seama de bogăţia spirituală pe care a avut de la cine s-o moştenească. E un roman în miniatură. Întâmplarea pe care v-o povestesc acum s-a petrecut în iarna anului 1859, deci în cel dintâi an de domnie a lui Cuza-Vodă.

Participau la un bal select civili din înalta societate, ofiţeri distinşi, doamne şi domnişoare de o rară eleganţă şi aleasă frumuseţe.

Dar atenţia tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase fete ale timpului Ana Racoviţa Golescu, care era asediată îndeosebi de câţiva îndrăgostiţi, cum pretindeau ei, serioşi. Mulţi dintre aceştia îi ceruseră mâna de câteva ori chiar, cu insistenţă, fără să fi primit, din partea fetei, nici un răspuns. Ca o domnişoară binecrescută, se purta amabil cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiţi de Ana, era şi căpitanul doctor Carol Davila, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deşi se găsea în cercul ei de admiratori, şedea sfios deoparte. Timiditatea îi era sporită şi de faptul că avea un defect la mâna stângă, din care pricină şi-o ţinea ascunsă la spate, ca să evite, pe cât posibil, să-i fie văzută.

Ana îşi dădea seama de afecţiunea puternică a doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeaşi minimă şi politicoasă atenţie de care se bucurau şi ceilalţi.

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă, de dantelă, care o prindea de minune.

Începuse tocmai o discuţie despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca să audă mai bine ce se vorbea.

Discuţia o provocase unul dintre tineri, făcând aprecieri măgulitoare şi… Linguşitoare cu privire la frumuseţea şi culoarea rochiei. Toţi curtezanii se-ntreceau acum în laude care de care mai iscusite, căutând să fie cât mai originali şi convingători.

Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoţionat şi admira în tăcere.

În cele din urmă, unul din adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafă de aur şi topaze la corsajul rochiei:

— Păcat că violetele acelea nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surâse îngăduitor şi răspunse prompt:

— Desigur că efectul ar fi fost altul şi rochia mea ar fi avut de câştigat, fiind împodobită cu violete naturale! Apoi adăugă oftând discret: sunt florile mele favorite… Am căutat în tot oraşul, dar n-am găsit la nici florărie. A trebuit să renunţ cu multă părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucureştiului, dar cine să se aventureze până acolo pe viforniţa aceasta îngrozitoare?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă şi viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrânii!

Tinerii curtezani zâmbiră graţios şi se grăbiră s-o aprobe:

— Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un câine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu şi pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul.

Şi-a îmbrăcat mantaua, şi-a apăsat chipiul pe frunte, a încălecat în grabă şi a pornit către marginea Bucureştilor, la vestitele sere unde ştia el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călărit aproape sufocat de viforniţa aceea cumplită, care se-nteţea din ce în ce şi nu s-a lăsat până n-a găsit violetele mult-dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cât l-ar fi costat o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm pe care l-a acoperit cu grijă şi a pornit înapoi, într-adevăr dus de vânt.

De-abia a mai avut răbdare să-si scoată mantaua. A intrat în sala balului, roşu la faţă ca un bujor de gerul năprasnic şi de puternica emoţie ce-l stăpânea în acele clipe… A căutat cu ochii înfriguraţi pe fata iubită. Întâmplarea, binevoitoare de multe ori cu cei îndrăgostiţi, a făcut să fie o pauză de dans şi fata să se găsească în acelaşi cerc de admiratori şi pretendenţi.

Doctorul Davila a înaintat, adânc tulburat, s-a oprit în faţa ei, înclinându-se ceremonios şi, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede şi pătrunzător:

— Domnişoară Ana, daţi-mi voie, vă rog, să vă ofer eu… cu o singură mână…

Dar adânca emoţie, ce pusese cu totul stăpânire pe el, l-a împiedicat să continue.

Se făcuse o linişte desăvârşită. Nu se auzea decât respiraţia agitată a celor de faţă.

Fata a rămas o clipă înfiorată, căci şi-a dat seama ce om are în faţa ei, după acest gest care spunea mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste la un loc!

Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins la corsaj în locul celuilalt şi, strângându-i cu căldură mâna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler şi a răspuns inspirată:

— Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ţi ofer mâna mea!

Aceştia au fost părinţii marelui dramaturg şi om de teatru de mai târziu, Alexandru Davila, creatorul lui „Vlaicu Vodă”.

La una din orele de Română am enunţat un subiect care a surprins toată clasa. Am spus câteva cuvinte despre Eminescu, astronom.

— În volumul „Eminescu, comemorativ”, publicistul E. Gruber descrie astfel bojdeuca lui Creangă, aşa cum se găsea după moartea marelui povestitor humuleştean: în dreapta, scrinul lui Eminescu, deasupra căruia se găseşte o fotografie de-a lui Creangă, în mijiocul colegilor institutori. În faţă, o masă, pe care se află: călimara, tamponul şi luneta lui Eminescu; apoi un portret în ulei al lui Creangă şi tabloul, Junimii”.

Deci, deasupra scrinului, printre alte obiecte, se afla şi luneta lui Eminescu… Cum au ajuns lucrurile lui Eminescu în bojdeuca lui Creangă este uşor de închipuit. Eminescu a tras în gazdă la Creangă de foarte multe ori, stând în tovărăşia veselului său prieten vreme îndelungată.

În ultimii şase ani ai vieţii sale, în care timp a fost mai mult bolnav, decât sănătos, Eminescu şi-a adus la Creangă cele câteva obiecte ce le avea şi el, în toată sărăcia lui, printre care o lunetă astronomică.

Fără îndoială că pasiunea genialului poet pentru lumea astrelor a trebuit să fi fost mare, ca să-si rupă din puţinul ce-l avea şi să-si procure o lunetă.

De multe ori îşi va fi îndreptat Eminescu luneta spre cer, ca să-si uite amărăciunea vieţii, cufundându-si gândurile în lumea plină de neasemuit farmec, de atrăgătoare vrajă a astrelor.

Marele nostru liric a avut, pe lângă o superioară cultură generală şi vaste cunoştinţe de astronomie.

Mai mult decât oricare alt poet universal, el invocă în operele sale elementele astrale. Căci, în afară de alte numeroase minuni ale naturii, pe care le descrie cu neasemuită măestrie, Eminescu a fost adânc îndrăgostit de lună şi de stele.

Fără îndoială că astrele au contribuit întotdeauna într-o foarte mare măsură la făurirea poeziei scrise sau trăite, iar poeţii romantici au visat îndelung sub lumina lor.

Farmecul unei plimbări a doi îndrăgostiţi creşte parcă atunci când luna le călăuzeşte paşii rari, poleind aleea ce o străbat înfioraţi!

Dar dacă pentru asemenea împrejurări Eminescu foloseşte în versuri elementele astrale întru sporirea farmecului poetic, există cazuri când însăşi viziunea astronomică şi meditaţia asupra ei sunt exprimate în poezie, atingând culmile sublimului.

Ca exemplu n-am să vă amintesc acum decât „La steaua” şi am să vă citez trei strofe din „Luceafărul”, în care este descris drumul lui Hyperion printre aştri: Porni Luceafărul. Creşteau În cer a lui aripe Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele, Părea un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor prin ele.

Şi din a haosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea ca-n ziua ceo dintâi, Cum izvorau lumine…!

Iertaţi-mă că din aceste sfere poetice sunt nevoit să mă prăbuşesc în proză… V-am vorbit despre Eminescu, astronom şi cu un anumit scop, hai să-i zic practic… Didactic.

Consideraţi, vă rog, ceea ce v-am spus până acum drept introducere la o compunere pentru ora viitoare, cu titlul „Elemente astrale în poezia lui Eminescu”. Nu vă cer de data aceasta să-mi faceţi nici un fel de comentariu sau de interpretare a versurilor; cine doreşe, e liber s-o facă, cu atât mai bine! Eu nu vă rog decât să-mi citaţi fragmentele în legătură cu astronomia. Şi nu uitaţi ca Eminescu are o lucrare în proză, în care este preocupat de astronomie şi de astrologie chiar.

Nu vă voi da note pe aceste lucrări; cea mai bună va primi ca premiu din partea mea un volum din „Poeziile” lui Eminescu, ediţia Maiorescu, care este o raritate. Succes!