Capitolul VIII.La „Heidelbergul” din Buzeşti

Cariera propriu-zisă de profesor secundar de zi mi-am încheiat-o la Liceul Barbu Delavrancea.

La acest liceu, care-si avea clădirea pe strada Ştirbey-Vodă, colţ cu strada Luterană, era director naturalistul de mare reputaţie Emil Sanielevici, căruia elevii îi spuneau între ei, simplu, Emil. Era un om deosebit de simpatic, prietenos şi foarte spiritual. Şi, natural, ca toţi directorii liceelor pe unde am colindat ca profesor, îmi spunea şi el pe nume, ceea ce îmi făcea deosebită plăcere, însemnând că mă bucuram în faţa lui de oarecare intimitate.

De aci mi-au rămas în minte ceva întâmplări care nu m-au părăsit nici până în ziua de azi. Multe dintre ele comice, datorate naivităţii şi uneori poznelor făcute de elevi.

Odată, la o lecţie despre Creangă, cerând unui elev să-mi rezume o parte din „Amintirile din copilărie” ale povestitorului de la Humuleşti, acesta spuse:

— Mama lui Creangă tocmai spăla lenjurile, când Ionică…

— Ce-ai spus că spăla mama lui Creangă?! Sării eu zgâriat în urechi.

Băiatul îşi pironi ochii plini de uimire asupra mea şi repetă cu candoare:

— Spăla lenjurile, don’profesor!

— Să nu te mai aud cu asemenea expresii! Lenjurile poate să le spele spălătoreasa voastră, dar mama lui Creangă nu putea să spele decât rufele!

Într-o zi, mă trezesc că vine la mine, pe când eram în cancelarie şi admiram de la fereastră o ploaie cu băşici pe strada Ştirbey-Vodă, profesorul de Istorie. Zâmbea ciudat, ironic mi s-a părut.

— Am ceva pentru dumneata!

— Ei… Interesant!

— Pentru dumneata, ca diriginte al clasei a IV-a.

— Ah, făcui eu puţin contrariat, asta-i altceva. Ce-ar putea fi, mă-ntreb?!

— Şi mai ales ca profesor de Română! Continuă el imperturbabil, complă-cându-se în mister.

— O… din ce în ce mai interesant! Dar spune odată ce, că sufăr de o curiozitate feminină!

— Ştii că şmecherii ăştia de elevi ai noştri recurg la diferite trucuri, ca să ne ducă, după expresia lor, la teză. Lipsesc în ziua fixată pentru lucrarea scrisă, iar ora următoare vin foarte cuminţi să dea teza.

— Se practica şi pe vremea mea, la Liceul Lazăr!

— Aşa o fi, dar ăştia, restanţierii, aranjează cu alţi colegi să le facă teza… Şi să le-o dea la sfârşitul orei, iar ei, între timp, scriu ce le trece prin minte, tot felul de inepţii, ca să credem noi că îşi fac lucrarea!

— Pai, dumneata nu le semnezi caietele?

— Bineînţeles că le semnez, însă ei pasează caietele semnate şi au altele pe care scriu, ca să mă inducă pe mine în eroare. Mă rog… Nu m-au dus, nici nu m-au indus, pentru că sunt şi eu ceva mai şmecher decât au crezut ei!

— Ce-ai făcut?

— I-am pus pe cei doi drăgălaşi elevi ce urmau sa dea teză în prima bancă; am lăsat liber rândul al doilea de bănci şi n-am mai explicat, ci am examinat toată ora, postându-mă în spatele celor doi care manifestau o exasperare înduioşătoare. Crezând că, în cele din urmă, tot o să-i facă lucrarea acela cu care se înţelesese şi într-un fel oarecare o să i-o dea, iată ce a scris la teza de Istorie elevul nostru Andreescu Virgil, având de subiect: „Personalitatea lui Ştefan cel Mare”.

Citeşte, te rog. Am citit următoarele, neputându-mi stăpâni râsul mai tot timpul: „Ştefan cel Mare, preacunoscutul domn al Moldovei, asemuit de popor cu Soarele, stătea mai mult la Suceava, c-aşa îi plăcea lui; iar când ieşea la plimbare îi plăcea să iasă numai călare, deoarece pe jos îi venea mai greu, că el rămăsese şchiop de piciorul drept dintr-o luptă, din tinereţe, mi se pare că de la Chilia, dar exact nu prea ştiu şi nici în carte nu pot să ma uit, căci a trebuit s-o pun jos, la podea. Ştefan cel Mare avea două iepe-sirepe, ca-n basme: una albă, frumoasă, cu coadă scurtă, dar nărăvaşă a dracului, mamă-mamă; iar alta, neagră şi chioară, cu care obişnuia să meargă la luptă, că asta, nevăzând bine, dădea buzna în duşmani. P-aia albă călărea miercurea şi vinerea, în zilele de post, iar p-aia neagră lunea, joia şi sâmbăta. Duminica avea un armăsar straşnic care-l ducea ca vântul.”

Şi băiatul o ţinea aşa, ca să aibă ce scrie, până i-ar fi venit teza confecţionată de la colegi. Am înapoiat-o profesorului de Istorie, zâmbind:

— Are umor băiatul, nu i-o poţi contesta.

— Ăla o fi bun la dumneata, dar ce-mi foloseşte mie în Istorie umorul lui?!

Intrai în clasa a III-a şi le povestii şi elevilor păţania colegului lor dintr-a IV-a, făcându-i să tragă morala cuvenită. Printre ei era şi King Gabriel, fiul faimosului hipnotizator şi prestidigitator Dr. King de pe timpuri, ale cărui spectacole de iluzionism erau foarte atractive şi apreciate de public.

Doctorul King venise de câteva ori la liceu să se intereseze de fiul său şi-l cunoşteam bine şi ca părinte deci, nu numai ca artist.

Cu gândul la teza despre Ştefan cel Mare şi ştiind că băieţii dintr-a III-a urmează să dea lucrare scrisă la Română ora viitoare, îi spun lui King Gabriel care se lăudase la colegi că tatăl său, hipnotizatorul, poate să-si impună voinţa lui oricărui om şi să-i sugestioneze orice doreşte:

— Măi King, ştii că lecţia viitoare avem teză?

— Ştiu, don’profesor, răspunse băiatul, privindu-mă cam nedumerit, întrucât nu-si explica ce-aş putea să pretind de la el în legătură cu aceasta.

— Măi King, ştii ce m-am gândit eu c-ar fi bine să faci? Să-l rogi pe taică-tău să-ţi spună ce subiect am să vă dau la teză… Şi tu să ţi-l lucrezi de-acasă… Sau şi mai bine, să-l pregăteşti la perfecţie şi să-mi scrii o teză de zece. Ce zici?

— Zic, don’profesor, răspunse King apăsat, că tata nu e ghicitor… E hipnotizator!

— Atunci, cu atât mai bine. Îl rogi să mă sugestioneze de la distanţă ce subiect să vă dau şi tu îl prepari dinainte.

King începu să râdă, înveselit la gândul că poate ar ieşi ceva din propunerea mea.

Lecţia viitoare, la teză, îl strigai pe King:

— Ei, cum a rămas, King? Ce-a spus taică-tău despre teza noastră?

— A spus, don’profesor, că nu ştie ce subiect o să ne daţi şi că nici nu vă hipnotizează de la distanţă, măcar că i-ar fi foarte uşor! Adăugă el nu fără mândrie, dar nu poate să facă ceva necinstit. Şi a mai spus că dumneavoastră numai aţi glumit cu mine, ca să mă încercaţi!

Toţi am râs amuzaţi. Le-am dat câteva subiecte la alegere. Au scris tot timpul foarte bine dispuşi, mai făcând câte o glumă cu King, care părea destul de inspirat! Într-adevăr, scrisese o lucrare mult mai bună decât mă aşteptam. I-am pus nouă, spre surprinderea lui.

— Aşa-i, King, că se poate şi fără sugestie?

— E chiar mai bine, don’profesor, că doar n-ar putea tata să stea toată viaţa după mine!

Cei dintr-a VII-a m-au rugat, ca şi cantemiriştii, pe vremuri, să le fac un curs de Limba româna pentru bacalaureat, Ca să fie cât mai bine pregătiţi. Îmi venea mult mai uşor acum, întrucât aveam experienţa trecutului. Şi nu numai la cursul pentru bacalaureat, dar şi la orele obişnuite de clasă mă avântam de multe ori să le fac cât mai multe completări.

Veneam cu anumite teorii, care păreau îndrăzneţe.

Astfel, când am vorbit despre viaţa şi opera lui Eminescu, am început prin a le cita câteva rânduri preţioase, precizând:

— Ca supliment la ora noastră de Literatura, vreau să reproduc un fragment din prefaţa criticului Garabet Ibrăileanu la Poeziile lui Eminescu:”Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea”. Apoi, comparându-l cu Goethe, care a trăit peste 80 de ani, adaugă: „Dacă Goethe s-ar fi stins la 33 de ani ca Eminescu, Goethe n-ar exista”.

Şi acum poate că are să vi se pară ciudat, dar ceea ce alţi profesori nu v-au spus, deşi poate au gândit la fel, am să vă spun eu: cred că trebuie spulberată falsa legendă care s-a creat despre „pesimismul absolut al lui Eminescu şi tristeţea lui”! Eu am să-mi îngădui să vă vorbesc astăzi, foarte pe scurt, despre umorul lui Eminescu.

Eminescu a fost o fire voioasă, exuberantă. Îi plăcea mult teatrul şi se ducea în special la comedii, unde râdea cu atâta poftă, încât spectatorii din jur erau antrenaţi şi făceau mai mult haz de râsul lui exploziv, decât de ce se debita pe scenă.

În prima lui tinereţe, pe când studia la Viena, era mare amator de farse. Povesteşte un coleg al lui de atunci, ajuns mai târziu profesor universitar, că Eminescu stătea în gazdă la o bătrână austriacă, împreună cu un alt român, un băiat mai înstărit, care primea lunar, din ţară, atât bani, cât şi alimente. Eminescu o ducea mai greu, dar asta nu influenţa cu nimic buna lui dispoziţie.

Într-o zi, la prânz, toţi studenţii români s-au dus la restaurantul, unde obişnuiau să-si petreacă timpul liber şi să bea câte un schwartz. Printre ei era şi Eminescu. Nu mai e nevoie să spun că schwartz-ul nu le potolea foamea, ce începuse să le dea ghies, ci dimpotrivă.

Şi, culmea ironiei pentru cei flămânzi, uşa bucătăriei se deschise zgomotos şi în restaurant intră o tânără şi blondă chelneriţă cu mai multe porţii de cârnaţi bine rumeniţi, pe varză călită şi o serie de kriegele cu bere spumoasă.

Câţiva dintre studenţii noştri nevoiaşi priviră cu jind şi înghiţiră în sec. Bineînţeles că Eminescu le ţinea cu fidelitate companie. Văzându-i că se uită cu atâta adoraţie la cârnaţii prăjiţi, le spuse, lingându-si buzele:

— Vreţi să mâncaţi câte o pereche de cârnaţi pe varză şi să vă stingeţi setea cu câte un kriegel cu bere proaspătă?

Unul din ei, mai mucalit, se ridică şi răspunse în hazul tuturor:

— Această ciudată întrebare nu poate avea decât un răspuns: da!

Iar ceilalţi, ca la o comandă nevăzută, strigară mai abitir decât briganzii din „Hernani” – Da! Da! Da! De trei ori da!

Bine! Încuviinţă Eminescu, surâzând mefistofelic, eu am voit să am asentimentul vostru, al tuturor, ca nu cumva să fiu refuzat. Dacă-i aşa, cum spuneţi, aşeptaţi-mă, vă rog, aici. Într-o jumătate de oră sunt înapoi. Până atunci, înarmaţi-vă cu acea virtute, pe care filosofii o numesc răbdare… Şi iată aici şi-un pac de tutun prima cu foiţa lui. Auf wiedersehen!

Şi Eminescu se întoarse acasă şi se duse glonţ la bătrâna lui gazdă:

— Gnädige Frau Roze, o mare nenorocire i s-a întâmplat colegului meu de cameră, Herr Grămadă!

— Jesus, Maria, Josef, a fost rănit în vreun duel, sărmanul tânăr?

— A, nu, nu… Nu e chiar atât de gravă nenorocirea. Altceva s-a întâmplat s-a aşezat la restaurant pe un scaun ce avea două cuişoare ieşite şi, când a voit să se ridice pentru o mică treabă, şi-a sfâşiat pantalonii, dar aşa de rău, încât omul nu mai poate pleca pe stradă. I se văd albiturile şi trebuie să recunoşti că-i mai mare ruşinea!

— Vai, vai, vai! Şi ce-l de făcut?

— M-a rugat pe mine să vin să-i iau pantalonii cei negri şi să-i duc la restaurant. Bine că are două perechi.

Madam Roza, care-l ştia pe Eminescu cam şugubăţ, nu prea înclina să-l creadă, şi-i ripostă:

— Dar, nu vă supăraţi, domnule Michel, nu v-a dat un bilet pentru mine, că dumnealui cam aşa obişnuieşte, când îmi cere ceva.

— Ah, cum de am uitat? Se plesni Erninescu cu palma peste frunte. Sigur că mi-a dat. Poftim! Şi, după ce se scotoci puţin prin buzunarele hainei, scoase un bilet împăturit în patru, îl desfăcu şi i-l arătă: Poftim: „Stimată doamnă Roza, daţi domnului Eminescu pantalonii mei cei negri, care-mi sunt absolut şi imediat necesari. Cu mulţumiri: Grămadă”.

Nemţoaica îşi ridică privirea mirată asupra tânărului ei chiriaş:

— A scris româneşte?

Eminescu rămase surprins, dar numai o clipă:

— Adevărat… Vezi, în grabă, bietul băiat a uitat că dumneata nu ştii decât nemţeşte. Dar uite-i, aci, iscălitura, doar i-o cunoşti, că ţi-a scris şi dumitale din ţară de atâtea ori!

— Da, da, e drept. Asta-i iscălitura domnulul Grămadă. Poftim pantalonii. Ce ghinion!

Eminescu înşfăcă pantalonii foarte grăbit şi o luă la goană spre cel dintâi telal care-i ieşi în cale. Îi vându cât putu mai bine şi nu se mai opri decât la restaurant, unde intră gâfâind, dar cu faţa radioasă. Bătu în masă cu o siguranţă de bancher şi dădu comanda, înşirându-si banii dinainte:

— Cinci porţii de cârnaţi pe varză, zece chifle şi cinci kriegele cu bere! Apoi, făcând socoteala, spuse încântat:

— Şi ne mai rămâne şi pentru încă cinci schwartzuri. Phhiii, festin în toată regula! Băieţi, daţi-i fălci!

E inutil să vă descriu cum a decurs masa studenţilor noştri.

Dar iată că, a doua zi, amicul Grămadă trebuia să se ducă într-o vizită simandicoasă. O rugă pe madam Roza să-i perie şi să-i calce pantalonii negri. Cum era natural, bătrâna holbă ochii la el, neştiind ce să creadă:

— Dar nu i-aţi cerut dumneavoastră ieri, când a venit domnul Eminescu şi i-a luat, ca să vi-i aducă la restaurant?

— Ce, Eminescu…, ce, restaurant?! Strigă Grămadă, venindu-i să cadă grămadă, vorba aceea, că-si dădea seama că e ceva necurat la mijioc.

Nemţoaica se înfurie:

— Atunci strig şi eu: ce pantaloni negri?

Grămadă se uită la Eminescu, care râdea într-un colţ, pe înfundate.

— Ah, corsar de uscat, ce-ai făcut cu pantalonii mei?

— Ascultă, îi spuse Eminescu, abia stăpânindu-si icnelile: ţi-au plăcut cârnaţii cei apelpisiţi pe varză? Dar berea rece a fost bună? Aşa-i?

— Mi-ai dat pantalonii pe cârnaţi?

— Ferească sfântul, se putea să fac aşa ceva? N-ai văzut că am plătit cu fileri? I-am vândut la telal. Alminteri mai aveaţi voi parte de o masă atât de gustoasă? De altfel, când v-am cerut asentimentul, dacă vreţi să mâncaţi cârnaţi şi să beţi bere, tu ai acceptat ca şi toţi ceilalţi, dacă nu mă-nşel?!

— De ce nu ţi-ai vândut pantalonii tăi, negustor de piei de cloşcă?

— Cum puteam să-i vând pe-ai mei, când am o singură pereche? Frumos mi-ar fi stat sa mă duc la Universitate în izmene! Dar tu, având două perechi, e mai echitabil, trebuie să recunoti.

Grămadă, din înfuriat cum era, izbucni şi el în râs. Apoi, curiozitatea nu-i dădu pace:

— Da cum Dumnezeu de ţi i-a dat madam Roza, fără nici un bilet din partea mea?

— Ba, dacă nu te superi, am avut şi bilet în regulă din partea ta! Îl linişti Eminescu.

— Ce spui, că eu nu ştiu nimic?

— Madam Roza dragă, fii amabilă şi adă biletul ce ţi-am dat ieri pentru pantaloni.

Pe bilet erau scrise următoarele: „Dragă Eminescule, mă rog ţie, fii bun şi dă-i aducătorului, pentru colegul nostru Silvian, „Critica raţiunii pure” a lui Kant. Cu mulţumiri, al tău Grămadă”

— Măi, că şoltic mai eşti! Cu tine n-o scoate omul la capăt. Hai la telal să-mi iau pantalonii mai degrabă; numai de nu i-o fi vândut şi el!

Acesta este doar unul din micile argumente în favoarea umorului lui Eminescu.

Dar, hai să mergem acum la izvoarele scrise, în care se oglindeşte strălucirea stelelor risipite de umorul lui Eminescu.

Amintiţi-vă de minunatele versuri din poemul „Călin” şi în special gândiţi-vă la descrierea celor două nunţi a fetei de împărat şi gingaşa nuntă a gâzelor, minunat exemplu de cel mai autentic şi graţios umor!

Dar opera postumă „Umbra lui Dabija-Vodă” care e pe de-a-ntregul o poezie ce abundă de umor savuros, împletit cu subtil sarcasm şi fină ironie – de la primul, până la ultimul vers!

Iar din teatrul lui Eminescu, despre care vom vorbi altădată mai pe larg, vă amintesc acum numai un singur fragment, care şi acesta vine în sprijinul celor afirmate de mine şi anume, începutul comediei „Gogu tatii”, din care Eminescu nu a scris, din nefericire, decât cinci scene din actul întâi. Aceste cinci scene, însă, sunt suficiente ca să ne arate bogatul simţ al umorului şi sănătosul optimism de care se bucura Eminescu. Personajele comediei lui poartă nume pitoresc-comice, care conturează caracterizarea lor de la început chiar, aşa cum procedează de altfel în comediile lor: Alecsandri şi mai târziu Caragiale. Ele se numesc: Domnul Subpapuc, mare proprietar în plasa Dezbrăcătoreni; Gogu Frige-Linte, un flăcău prostănac; apoi tânărul Barbu Vultureanu, îndrăgostit de frumoasa Hermence, fiica lui Subpapuc. Vultureanu are un vătaf, porecilit Pavel Intentationem, un fel de Figaro modern, care pune la cale tot felul de intrigi amuzante.

Către sfârşitul anului şcolar, simpatia pe care o aveau elevii pentru mine a sporit datorită unei întâmplări care a făcut asupra lor o impresie deosebită.

Trăiam pe atunci coşmarul celui de-al doilea război mondial… Era prin 1942. La conferinţa profesorilor pentru absolvirea clasei a VII-a şi ultima, un elev, Toderiţă Alexandru, urma să rămână repetent, din cauza unei singure materii, a Matematicii, deoarece profesorul respectiv, Constantin Aurian, un foarte distins dascăl, de altfel, îi dăduse media rău pe tot anul.

La toate materiile avea note de trecere, afara de Matematică şi toţi profesorii acceptară situaţia impusă de nota lui Aurian.

M-am ridicat – flăcări de mânie. Pentru prima oară m-au văzut colegii mei de cancelarie furios şi agresiv!

— Dumneata ştii, domnule Aurian, ce se întâmplă dacă elevul Toderiţă rămâne repetent?

— Ce să se întâmple? Îmi răspunse profesorul de matematici, repetă clasa şi gata.

— Nu!… N-o să repete clasa, aşa cum crezi dumneata, ci îl ia imediat la armată, că are vârsta şi după o scurtă pregătire îl trimite pe front, unde poate să rămână schilod sau să moară. Te-ai gândit şi la părinţii lui o clipă măcar? Şi la tinereţea lui? Dar aşa, dacă rămâne corijent, îşi ia examenul în toamnă, poate să intre în facultate şi, până să-si facă armata, s-o sfârşi poate şi blestematul ăsta de război.

Se făcuse o tăcere desăvârşită. Nici un glas nu se ridică împotrivă mea, nici măcar acela al faimosului naturalist Emil Sanielevici, directorul liceului, care întotdeauna avea de obiectat câte ceva.

— Şi ce vrei să fac? Mă întrebă Aurian, descumpănit.

— Dumneata eşti profesor mai vechi decât mine şi ai experienţă mult mai mare, ca să-mi permit să-ţi spun eu ce trebuie să faci. Ce-ţi dictează conştiinţa dumitale cea adevărată, omenia adică.

Aurian se încruntă o clipă, luă catalogul, îşi scoase din buzunarul de la vestă o radieră pentru cerneală, şterse puţin, suflă, netezi locul cu unghia degetului arătător şi scrise ceva. Apoi dete catalogul directorului Sanielevici, care rosti emoţionat:

— Toderiţă Alexandru… Promovat!

Bineînţeles că într-un târziu s-a aflat şi asta, aşa cum se află toate pe acest pământ, oricât de în secret ar fi ţinute.

De atunci am rămas bun prieten cu trei oameni: cu Toderiţă, cu taică-său, pe care am avut prilejul să-l cunosc mai târziu şi mai cu seamă cu profesorul Constantin Aurian, care a ieşit cu mine din şcoală şi m-a condus, ţinându-mă tot timpul de braţ şi spunându-mi cu glas tremurat:

— Dragă Băjenarule, îmi permit să-ţi spun aşa, căci din această clipă te consider prietenul meu, îţi mulţumesc că m-ai oprit să fac un gest de care cred aş fi regretat şi poate m-ar fi mustrat conştiinţa toată viaţa mea.

— Şi eu de asemenea îţi mulţumesc, domnule Aurian, mai cu seamă ca ai făcut mai mult decât te-am rugat.

Ultima zi dc cursuri la Liceul Barbu Delavrancea. N-aş fi crezut atunci că este cea din urmă zi a mea de profesor la liceele de zi.

Mi-am pregătit elevii de bacalaureat cum nu se putea mai bine şi am avut satisfacţia că la Limba română au obţinut la examen cele mai mari note. De altfel, toţi absolvenţii liceului şi-au luat bacalaureatul din iunie.

Este firesc ca orice om, care desfăşoară o activitate, oricare ar fi aceea, să fie bucuros când vede că munca lui a dat roadele aşteptate, că e încununat cu succes. Era peste putinţă să nu scrie bine băieţii mei, orice subiect le-ar fi dat. Făcuseră toată materia cu lux de amănunte şi cu aprecieri critice judicioase. Şi, din toate subiectele pe care le tratasem, era, de asemenea, imposibil ca ei să nu culeagă materialul necesar pentru alcătuirea unei compuneri bune.

Totuşi, nu mă aşteptam să le dea ce le-a dat. Făcusem cu ei, printre altele şi subiectul pe care-l avusesem chiar eu la bacalaureat şi datorită căruia intrasem la oral, un subiect de proporţii, pentru tratarea căruia trebuia să fi citit, nu glumă: „Izvoare istorice şi influenţa lor asupra literaturii poporane şi culte”.

Le predasem mai dezvoltat decât era necesar, aşa ca să le rămână în minte cât trebuia „Drama istorică în literatura română”, subiectul ex-tezei mele de doctorat în litere. Câtă dreptate avusese bunul meu profesor Mihail Dragomirescu că-mi va folosi în cariera mea dăscălească!

Îi aşteptam pe băieţii mei la poarta Liceului Spiru Haret, unde fuseseră repartizaţi pentru bacalaureat. M-au întâmpinat cu figurile luminoase, surâzătoare. Toţi vorbeau odată, toţi voiau să-mi spună în acelaşi timp cum au scris…

— Mai, aşa nu înţeleg nimic! Vorbeşte tu, George!

— Don’profesor, ce credeţi că ne-a dat? „Teatrul istoric românesc”, exact ce făcuserăm noi!

— Dar ce nu făcuserăm noi oare?! Râsei eu.

— Adevărat, bine ziceţi! Dar aci să vedeţi încurcătură, că toţi delavranciştii ne-am ales subiectul ăsta care ne plăcea şi pe care-l ştiam cel mai bine. Şi dificultatea era că nu ştiam cum să începem, cum să schimbăm introducerea, ca să nu se creadă că am copiat unul după altul.

Nici o grijă, profesorul care va citi tezele e un om inteligent. Dacă va observa potriviri la candidaţii proveniţi de la acelaşi liceu, îşi va da seama numaidecât că băieţii scriu aşa cum i-a învăţat dascălul lor. Totul este să cunoşti subiectul şi să-l prezinţi convenabil din punct de vedere literar…

— Don’profesor spuse premiantul clasei, am dori să vă rugăm ceva, dar să nu ne refuzaţi…

— Ce puteţi să mă mai rugaţi acum?! Să asist la oralul vostru? Nu ştiu dacă ar fi bine!

— Nu asta! Noi vrem să facem, chiar a doua zi după rezultat, un banchet la grădina Coşna din strada Buzeşti şi vă rugăm călduros să fiţi invitatul nostru de onoare!

— Cum? Nu mai invitaţi şi pe altcineva?

— De, facem un banchet restrâns, după puterile noastre şi numai cu dumneavoastră ne-am simţi într-adevăr bine, ca între prieteni, dacă ne daţi voie. Veniţi, da?

— Dar cum v-aţi închipuit o clipă că s-ar putea să vă refuz? Mai cu seamă, dragii mei prieteni, că este pentru prima oară când mi se face o asemenea invitaţie!

În seara banchetului, băieţii m-au anunţat din timp că vor veni doi din ei să mă ia de acasă. Din Calea Floreasca, până în Buzeşti, am făcut o jumătate de oră cu tramvaiul 26.

La sfârşitul unui gang lung, se afla grădina. Când m-am ivit între cei doi flăcăi ce mă escortau, toţi bacalaureaţii, care se găseau aşezaţi în jurul unei mese lungi şi frumos împodobite cu flori, s-au ridicat repede drepţi, în picioare şi au început să mă aplaude.

Clienţii de pe la celelalte mese priveau curioşi la mine şi nu le venea să creadă ce văd! „Cine-o fi tinerelul ăsta pe care-l aplaudă în picioare, cu atâta respect, patruzeci de băieţi?!”

Am făcut mari eforturi să-mi stăpânesc lacrimile şi să-mi înghit nodurile provocate de puternica emoţie ce mă încerca.

În sfârşit, m-am aşezat în capul mesei, am rămas o clipă în picioare, am ridicat mâna dreaptă, mi-am apucat-o pe cea stângă şi le-am spus băieţilor răspicat:

— Dragii mei, politeţea m-ar obliga să strâng mâna fiecăruia dintre voi, cu toată dragostea ce ştiţi bine că v-o port. Dar e dificil s-o fac. Vă rog, consideraţi-vă îmbrăţişaţi de mine cu cea mai mare efuziune. Şi vă mai rog să luaţi loc!

Patru chelneri aşteptau în picioare să ne servească. Nu mai ştiu ce-am mâncat, nu ştiu nici ce-am băut, toate însă bune, fără discuţie. Dar ţin minte că un biet desenator de restaurante mi-a făcut portretul, pe spatele căruia elevii mei au scris câteva cuvinte şi s-au iscălit.

Din nou mi s-au umplut ochii de lacrimi, când, într-un târziu, către miezul nopţii, în aburul vinului şi în fumul de ţigară ce plutea, învăluind crengile arborilor ca nişte nouri străvezii, am citit la lumina opacă a lampioanelor: „Celui mai iubit profesor al nostru, domnul Grigore Băjenaru”.

— Vă ustură ochii, domnule profesor?

— Da… E atâta fum de ţigară în grădina asta! Totuşi, trebuie să vă mărturisesc, dragii mei prieteni, imensa mea mulţumire pentru această noapte minunată, în care m-am simţit personajul principal al unui film cu Heidelberg.