Capitolul VII.O mică serbare cu semn de-ntrebare

Liceul Schewitz-Thičrrin obişnuia să facă prin decembrie, în fiecare an, o serbare şcolară cu cântece, jocuri naţionale, exerciţii de gimnastică, concert de plan şi vioară, recitări şi o piesă de teatru.

La începutul lui noiembrie, într-o dimineaţă, abia intrasem în cancelarie şi-mi pusesem pardesiul în cuier, când îl văd pe Gabor, directorul administrativ, că vine la mine şi-mi spune încet, aproape şoptit:

— Băjenarule, după ce-ţi faci orele, te rog să vii în biroul meu, că avem de discutat ceva.

— Ce s-a întâmplat, domnule director?

— Nu s-a-ntâmplat nimic. Adică ce, mă rog, trebuie să se-ntâmple ceva pentru ca directorul să dorească o convorbire cu un profesor al liceului pe care îl conduce?

— De, spusei eu, zâmbind puţin cam stingherit, trebuie să recunoaşteţi că, în mod obişnuit, cam aşa se întâmplă. Credeam că vreunul din elevii dintr-a V-a, la care sunt diriginte, a făcut vreo poznă şi vreţi să-mi atrageţi atenţia.

— A, de unde pentru asta aş fi venit în clasă la ora de dirigenţie. Fii liniştit, nu-i nimic, dar vreau să vorbesc cu tine, tocmai pentru ceva ce se va întâmpla… Ce mai încoace-încolo, am nevoie de concursul tău.

— Bine, domnule director.

Cele trei ore de curs am stat ca pe ghimpi. Ce-o fi având să-mi comunice?! Şi la ce aş putea eu, profesor tânăr, de câţiva ani, să le dau concursul? I-o fi trebuind vreun dascăl de Română?! Păi, atunci, de ce nu apelează la Valeriu Grecu, unul dintre cei mai buni profesori din ţară, care preda şi el la Thierrin?! Curios!

În sfârşit, orele trecură mai greu ca niciodată.

Cioc, cioc!

— Ia loc!

— Mulţumesc!

— Am auzit despre tine, Băjenarule, multe lucruri!

— Se poate, domnule director, dar cam ce, dacă nu vă supăraţi…?

— Ca să nu mai lungim mult vorba… Am auzit că eşti mare specialist în serbări şcoIare.

— N-am mai făcut aşa ceva de vreooo… Şapte ani.

— Tocmai bine, râse Gabor, că nu eşti plictisit de ele şi, deci, ai să faci una de care să se ducă vestea.

— Să fac, domnule director! Acceptai eu.

— De făcut ştiu eu c-ai s-o faci, dar ţi-am spus cum vreau: grozavă! Cu materiale proaspete! Ceva mai nou… Mai, cum să spun eu., da, mai original, mai modern, dom’le, ăsta e cuvântul. M-ai înţeles?

— V-am înţeles!

— Atunci, când te apuci?

— Păi, mai curând de mâine nu cred să pot, zâmbii eu, privindu-l şăgalnic.

— Bineînţeles! Îmi spui de ce ai nevoie, ştii că nu mă precupeţesc când e vorba să iasă un lucru bun.

— Asta o ştiu, dar nu ştiu cam ce profil doriţi să aibă programul.

— Ei şi tu! O dată ce-am vorbit cu tine, înseamnă că ţi-am lăsat mână liberă să faci tot ce vei crede de cuviinţă. Să nu aud însă vreuna dintre piesele pe care le-am tot dat la serbări. Alege ce crezi că-i mai bun şi vino şi tu cu materiale noi, originale.

— O să trebuie să-l luăm şi pe Constantinescu pentru partea muzicală, coruri şi opusurile instrumentale.

— Ia-l pe cine pofteşti, dar să ştii că tu eşti dirijorul general, sau regizorul, cum vrei să-i spui; eu pe tine te trag la răspundere, nu pe Constantinescu şi nici pe maestrul de gimnastică. Şi-ţi mai spun ceva: dacă iese bine – adică ce dacă iese bine, că nici nu concep altă alternativă – după serbare, află că rămânem la un banchet serios, pregătit de bucătăreasa internatului. Şi îţi spun de pe acum, nu „să vii cu părinţii”, cum obişnuiesc unii directori să pretindă, ci să vii cu tac’tu, că nu l-am văzut de mult şi mi-e dor de glumele lui.

Anul acela 1939 fusese plin de frământări pentru întreaga omenire, în Europa începuse războiul crunt de cotropire fascistă şi vremurile se anunţau foarte tulburi şi nesigure.

Avusesem curs cu clasa a V-a şi acum eram liber o oră, după care urma să intru la a VII-a. Deci, cum îi spuneam noi, în argoul dăscălesc, unei ore libere între două ore de lecţii, aveam „o fereastră”. Ce era să fac la începutul acelei luni de octombrie, când vântul începuse să bată şi să şuiere ameninţător? Să mă plimb? Pe unde, că liceul se afla pe strada Occident, aproape de strada Buzeşti? Ehei, dacă aş fi fost la Lazăr, m-aş fi rătăcit prin Cişmigiu, dar aşa, am rămas în cancelarie, privind pe fereastră la trecătorii zgribuliţi ce minunau pe stradă. Apoi brusc, m-am aşezat la colţul mesei şi am început să scriu o poezie pentru serbare, un „Colind trist de Anul Nou 1940”, în care invocam pacea pentru întreaga omenire.

Nu mai ştiu pe unde e poezia (dacă o mai am pe undeva), dar mai ţin minte câteva versuri răzleţe: Pentru mulţi e cel mai trist ajun, Pe zăpda albă pica sânge, Prin văzduh e bubuit de tun, Omenirea tremură şi plânge.

Vremea-amară e pentru colindă…

Conform practicei mele din trecutul nu prea îndepărtat, când eram învăţător, am făcut o selecţie din băieţii cei mai talentaţi şi am alcătuit programul serbării coruri, recitări, două piese instrumentale: una la pian şi alta la vioară, exerciţii gimnastice, şi, la sfârşit, o comedioară originală, inspirată din viaţa elevilor.

La executarea acestui program, care ar fi durat cam o ora şi jumătate, cu pauze cu tot, îmi dădeau concursul, cum se spune, printre mulţi alţii, doi băieţi dintr-a VII-a, deosebit de talentaţi Paul Matache şi Nicolae Mărgărit, acesta din urmă – premiantul clasei şi unul dintre cei mai buni elevi din liceu.

Pe el l-am ales să recite colindul scris de mine, iar pe Paul Matache; care era un băiat foarte frumuşel, prezentabil, distins cu un glas impresionant baritonal, ca de actor format, l-am ales să joace rolul principal din comedie, pe lângă asta, cum cânta foarte frumos la vioară, l-am programat şi cu „Balada” lui Ciprian Porumbescu, acompaniat la pian de Mărgărit. Aşa că aceşti doi artişti ad-hoc erau propriu-zis protagoniştii serbării.

Despre ceilalţi, spre ruşinea mea, trebuie să mărturisesc că nu-mi mai amintesc nimic. Dar figurile acestor doi flăcăiandri s-au întipărit pentru toată viaţa adânc în minte şi din alte motive.

Cu ei doi am avut de dus greul serbării, sau, mai bine zis, unul din ei mi-a dat mult de furcă, iar al doilea m-a ajutat să ies din impasul creat de acesta.

De partea muzicală se ocupa la repetiţii profesorul de resort, Constantinescu. Mie-mi reveneau recitările şi mai cu seamă piesa de teatru, care, deşi părea uşoară la prima vedere, fiind hazlie, necesita, totuşi, o mare atenţie din partea regizorului, adică a mea, întrucât replicile trebuiau spuse repede, şnur, una după alta, fără pic de pauză, ca să fie de efect. O cât de mică întârziere din partea oricărui interpret rata totul. Ori pentru asta, trebuiau multe şi serioase repetiţii.

Şi tocmai la aceste repetiţii am avut de întâmpinat greutăţi la care nu m-aş fi aşteptat.

La prima repetiţie chiar, după distribuirea rolurilor, Paul Matache, interpretul principal şi cel mai talentat din echipă, a întârziat zece minute. Îl cunoşteam ca pe un băiat serios, era, de altfel, unul din cei mai buni la Româna şi i-am scuzat întârzierea, gândindu-mă ca au fost de vină tramvaiele.

Dar la a doua repetiţie a întârziat cincisprezece minute, iar la a treia, douăzeci. De astă-dată, i-am spus în glumă, aşa cum aveam obiceiul să-îmi fac observaţiile, orientându-mă după dictonul strămoşilor noştri care spune „Ridendo câştigat mores” [4].

— Dacă vei veni la repetiţii, dragă Paule, tot aşa, gradat… cu cinci minute mai târziu în fiecare zi, în cele din urmă n-ai să mai vii de loc.

— Vă rog să mă scuzaţi, don’profesor, dar am o serie de treburi care…

— Te rog să ne crezi că şi noi toţi avem mai multe serii de treburi care… Şi de când am început repetiţiile, nimeni n-a întârziat cu o secundă măcar. Dar ce zic eu „n-a întârziat”, că toţi au venit întotdeauna cu 10–15 minute mai înainte de ora fixată.

— Primul sosit, fiind întotdeauna dumneavoastră accentuă Nicolae Mărgărit.

— Am auzit că doreşti să te faci actor. Recunosc că te ajută atât fizicul, cât şi glasul şi talentul; altminteri nici eu nu te-aş fi ales să joci rolul principal din piesa noastră, dar să ştii, Paule, că la marii artişti şi ţi-o doresc s-ajungi, cea dintâi calitate este punctualitatea! Nu vreau să folosesc alt cuvânt, dar nu te jenează faptul că cinci colegi de-ai tăi, cu Mărgărit, care face pe suflerul şi cu mine, care fac pe regizorul, te aşteptăm şi ne pierdem vremea din cauza ta?

Şi pentru că tot am întârziat cu repetiţia, daţi-mi voie să vă mai răpesc două trei minute, ca să vă povestesc ceva despre punctualitatea unul mare artist, de reputaţie mondială. Este vorba despre maestrul George Enescu, pe care am avut cinstea să-l cunosc personal. Acum câtva ani, cântam în corul „Carmen”, dirijat de maestrul Ion Chirescu. Maestrul Enescu i-a făcut onoarea corului nostru să-i ceară concursul la „Simfonia a IX-a de Beethoven”. Se ştie că la partea a treia a acestei simfonii intervin soliştii şi corul. Repetiţiile finale cu orchestra „Filarmonica”, soliştii şi corul laolaltă, se făceau pe scena Ateneului Român, unde urma să se dea şi concertul.

Ei bine, dragii mei, maestrul Enescu nu s-a lăsat aşteptat niciodată de nimeni; el venea întotdeauna cel dintâi la repetiţie. Şi doar el era dirijorul. şi doar el era un om atât de ocupat, căci întrunea într-o singură făptură însuşirile a trei mari artişti laolaltă: era executant, dirijor şi compozitor.

În aşteptarea acelora pe care-i dirija, maestrul Enescu şedea pe scaun, într-un colţ al săliţei de sus a Ateneului. Şi de câte ori era salutat de noi, nu se mulţumea să-si încline capul sau să ridice mâna, cum ar fi făcut oricare altul, ci se scula de pe scaun, ca să-i răspundă la salut!

În pauza repetiţiei nu se ducea să se odihnească în cancelarie, ci îi plăcea să stea de vorbă cu noi. Ţin minte că odată, la una din aceste interesante convorbini, ne-a spus cu marea modestie ce-l caracterizează pe acest om de geniu:

— Se spune că aş fi unul din cei mai apreciat violonişti din lume! (Dar el era chiar cel mai de seamă violonist al timpului). Şi-apoi adăugă parcă puţin supărat, zâmbind totuşi, cu candoarea unui copil: Dar eu cânt la fel de bine şi la pian… Şi nimeni nu spune nimic despre asta!

Am avut ocazia să-l aud pe acest mare violonist la un concert, acompaniindu-l la pian pe un tânăr violonist care-si făcea debutul, numai ca să-l ajute să se lanseze, fiind pe deplin convins de valoarea acestuia.

Aşa trebuie să fie un adevărat, un autentic artist, cu cât este mai mare, indiferent de natura artei lui punctual, modest şi binevoitor.

Tot timpul, Paul Matache a stat cu capul plecat şi nu a scos o şoaptă!

În ziua aceea am repetat toţi, fără nici o dispoziţie, crispaţi, enervaţi.

Mă aşteptam ca, la repetiţia următoare, Matache să sosească cel puţin exact la ora fixată, dacă nu chiar înainte cu câteva minute, spre a-si răscumpăra astfel celelalte întârzieri. Ora fixată era cinci, dar iată că se făcu cinci şi jumătate şi protagonistul nostru nu mai sosea.

L-am chemat deoparte pe Mărgărit, care era şi şeful clasei şi i-am spus:

— Dragă Nicule, doresc să stăm de vorbă amândoi foarte serios despre incorectitudinile lui Matache, care văd că.

— Dacă nu m-aţi fi chemat, don’profesor, aş fi venit eu la dumneavoastră, pentru acelaşi motiv. Aşa ceva nu se mai poate tolera. Este insuportabil. Toţi colegii sunt mai mult decât indignaţi, dar nu vor s-o arate, ca să nu pună paie peste foc. Drept să vă spun, eu mă mir de Matache, ştiu că ţine mult la dumneavoastră, dar aci e altceva. Şi, vă rog să nu mă consideraţi drept pârâtor, dar când ne îndreptam spre casă, după repetiţie, m-a revoltat ceea ce a spus faţă de toţi colegii care pot confirma „Lasă, mă, că fără mine nu puteţi voi să duceţi piesa până la capăt. Eu ţin toată comedia pe umerii mei!” Şi asta, când ascultase şi el cele povestite de dumneavoastră despre maestrul Enescu.

— Aha, după ce că întârzie, face şi pe vedeta! În felul acesta nu mai putem continua şi cred că nu este decât o singură soluţie.

— Cu orice risc, don’profesor! Chiar de-ar fi să nu mai jucăm piesa.

— Cum şi tu crezi, Nicule, că n-am putea juca piesa fără el? Trebuie să-i dovedim tocmai contrariul. Cât e ceasul? Şase fără un sfert. E prea mult. Băieţi, doresc să luăm o hotărâre de comun acord.

Actoraşii se strânseră în jurul meu cât ai clipi.

— Cred că am avut toţi destulă răbdare cu marea noastră vedetă. Dar purtarea lui Matache a ajuns intolerabilă. În felul acesta nu mai putem continua repetiţiile şi la serbare riscăm să ne facem de râs. Eu ţin totuşi să se joace această piesă la care am lucrat nopţi întregi şi care cred că ar avea mult succes. După voi, cine este cel mai indicat să preia rolul lui Matache?

Toţi răspunseră în cor, de parcă ar fi fost vorbiţi dinainte:

— Mărgărit, don’profesor!

Mărgărit sări ca ars:

— Eu…, dar de ce tocmai eu?!

— Fiindcă tot n-ai tu nici un rol în piesă! Îi răspunseră băieţii.

— Cum n-am nici un rol? Obiectă el mai în glumă, mai în serios. Nu sunt eu suflerul trupei? Oare aţi uitat că doi dintre cei mai mari scriitori ai noştri au fost sufleri: Eminescu şi Caragiale? Şi că, de fapt, cel mai important rol îl are suflerul? Ce v-aţi face voi, la urma-urmei, fără sufler?

— Am să-ţi răspund eu, Nicule îl întrerupsei din peroraţia ce ameninţa să nu se mai termine. Ar învăţa rolurile la perfecţie şi te-am da frumuşel la o parte.

Băieţii râseră şi aplaudară cu sinceritate.

Dar Mărgărit nu voia să cedeze:

— Nu, zău, don’profesor, să lăsăm gluma, dar eu. orice s-ar spune, n-am talentul lui Matache!

— Nu numai tu, dar poate că nici altul dintre voi, însă asta e cu totul altceva şi rezultatul la care vreau să ajung e altul. Tu, deocamdată, ai să faci ce ţi se cere în împrejurarea asta. Aşa că trebuie să te conformezi Apoi le spusei sentenţios şi accentuai: Şi ce-o mai fi om vedea!

Când a sosit, în sfârşit, Matache, la ora şase fără zece, ne-a găsit asupra repetiţiei şi a căzut tocmai pe o replică de-a lui, spusă de Mărgărit. Ne-a dat bună seara, i-am răspuns, iar el foarte contrariat a întrebat, nevenindu-i să creadă:

— Aaaa. Aţi început repetiţia?

— Fără dumneata, Matache, închipuie-ţi! (L-am văzut că a tresărit, neputându-si stăpâni o grimasă de nemulţumire, auzind că nu-l mai tutuiesc şi în loc de Paul, îi spun, rece, Matache.) Iartă-ne şi dumneata, măcar o dată, continuai eu, nu fără ironie, că n-am mai avut răbdare să te aşteptăm. E drept că nu e decât şase fără zece, iar noi fixasem repetiţia pentru ora cinci!

— Am întârziat! Spuse el pleonastic, ca să spună totuşi ceva. Apoi adăugă, convins probabil că trăieşte un coşmar: Şi-aţi început fără mine?

— Ce e mai nostim în toată povestea asta, Matache, este că vom continua fără tine.

— Cum adică, don’profesor? Făcu el uluit.

— Adică, în rolul tău va juca un elev punctual întotdeauna şi anume Mărgărit.

Lui Matache îi dădură lacrimi în ochi dar se abţinu să nu plângă. Se vedea bine că face un mare efort să-si stăpânească amărăciunea ce-l cuprinsese şi trebuie să recunosc că a izbutit de minune. Poate l-ajutat puţin şi mândria rănită, orgoliul jignit, înfrânt şi răutatea de moment, căci a rostit cu glasul sugrumat:

— Şi credeţi, domnule profesor, că Mărgărit o să joace ca mine?

Un murmur unanim de dezaprobare se ridică din mijiocul băieţilor care acum făceau front comun cu Mărgărit. Îi răspunsei cu răceală:

— Nu pot şti cum are să joace, până nu-l văd la treabă. După cum recită, cred că are să se descurce destul de bine. De un lucru sunt sigur, însă, că are să vină la repetiţie exact, nu pe pofte şi capricii de vedetă.

De astă dată, răutăcios, Matache aproape că strigă!

— O să vedeţi că până la urmă n-o se aleagă nimic din piesă, dacă nu joc eu!

Un freamăt de noi proteste pline de indignare îi acoperiră ultimele cuvinte.

Începui să râd ironic:

— Ia te uită, marea vedetă! Pesemne de aceea te lăsai aşteptat, convins ca fără tine nu se poate… Întocmai ca cocoşul din fabulă, care credea că, dacă nu cântă el, nu răsare soarele. Şi, într-o dimineaţă, s-a încăpăţânat şi n-a mai vrut să cânte; dar, spre marea lui uimire, soarele tot a răsărit!

Băieţii începură să chicotească, dar Matache continua îndărătnic:

— Ce are de-a face piesa, cu cocoşul şi cu soarele? O să vedeţi că n-o să iasă nimic fără mine!

— Cu atât mai urât din partea ta, îi ripostai eu supărat de-a binelea. Ruşinos, chiar, să ai această comportare faţă de colegii tăi, de profesorul tău şi mai cu seamă faţă de succesul unei serbări pe care o dă şcoala unde înveţi. Şi toate de unde pornesc? De la îngâmfarea ta, de la mândria ta deşartă! Dar ne-am pierdut destul timp. Fii, te rugăm, bun, şi, cel puţin, dacă nu vrei să conlucrezi cu noi, lasă-ne să ne vedem de treabă, aşa cum ne-om pricepe cu bruma de talente ce-o avem.

Dar a doua zi după-amiază, pe cine l-am găsit în sala de repetiţii, sosit înaintea tuturor? Pe Paul Matache. Am rămas toţi surprinşi.

— Ce e cu dumneata, Matache?

— Am venit să iau o carte de la bibliotecă, don’profesor…

— Aşa! Şi ai luat-o?

— Nu… Tocmai acum voiam să mă duc s-o iau.

— Păi, grăbeşte-te, că la cinci biblioteca se închide şi n-o să mai ai ce citi.

Dar nu se grăbea de fel. Vedeam că ar vrea să mai spună ceva, dar ezită. Mi-a fost milă şi drag de el totuşi, nu era de loc un băiat rău şi m-am hotărât să-l ajut:

— Parcă ai vrea să mai spui ceva! Spune, omule şi du-te apoi de-ţi ia cartea.

— Don’profesor îmi daţi voie să asist şi eu la repetiţie?

— Dacă n-ai altceva mai folositor de făcut… Dar mă întreb la ce bun?

— Ştiu şi eu? Simt nevoia să asist la repetiţie…

— Ce situaţie ciudată ţi-ai creat! Când aveai dreptul, ba erai obligat să asişti, te lăsai greu, pe tânjală, cum spune românul; iar acum… Dar, în sfârşit, dacă-ţi face plăcere poftim!

— Don’profesor, aş dori să vă mai rog ceva.

— Te ascult.

— Don’profesor, mie mai mult ca orice pe lume îmi place teatrul!

— Hm, îl întrerupsei eu puţin sarcastic, după atenţia pe care ai acordat-o repetiţiilor, nu s-ar zice.

— Vă rog din suflet să nu mă refuzaţi… Regret mult răutatea de care am dat dovadă ieri… Sunt sincer convins că Nicu Mărgărit o să joace destul de frumos, dar aş vrea să fac şi eu totuşi ceva pentru piesa asta. Nu mă simt bine să stau aşa, fără nici un rost!

— Păi, nu mai e nici un rol liber şi nici să creez unul nou acum n-aş putea.

— Nu, don’profesor… Să-mi daţi mie rolul pe care l-a avut Mărgărit înaintea mea, că tot n-aveţi sufler.

Băieţii zâmbiră înduioşaţi, ca şi mine de altfel.

— Ah, Paule, Paule, eşti prea mare, ca să te mai trag de urechi!

— Puteţi să mi le şi rupeţi, dar vă rog să acceptaţi oferta mea de sufler găsi el puterea să glumească, zâmbind.

— Dar bineînţeles că o acceptăm cu toţii, ce ne-am fi făcut fără sufler? Aş fi fost obligat să intru eu în cuşcă. Eşti binevenit, mai ales, Paule dragă, că tu ai să le sufli tuturo cu accentul şi nuanţele de rigoare, nu?

E de prisos să mai spun ca repetiţiile se făceau cu mare conştinciozitate din toate punctele de vedere. Ba, odată, ca să-l oblig şi mai mult pe Matache să-si dea toată silinţa de care-l ştiam capabil, m-am prefăcut că sunt reţinut de diferite treburi la cancelarie şi l-am rugat să conducă el repetiţia de a doua zi. Ei bine, a venit cu o jumătate de oră mai devreme şi toate – după cum mi-au spus la sfârşit băieţii încântaţi – au decurs cum nu se putea mai mulţumitor.

Totuşi, atât eu cât şi Mărgărit, observaserăm o umbră de tristeţe pe chipul frumos al lui Paul Matache. Din când în când, în timpul repeţiţilor, nu-si putea reţine câte un oftat, foarte discret de altfel şi pe care el încerca să-l transforme în tuşit.

Cu o săptămână înainte de serbare, l-am chemat la cancelarie pe Mărgărit şi am avut cu el o mică consfătuire. Ce băiat de caracter cât de înţelegător s-a arătat…!

La serbare, cu un sfert de oră înainte de începerea piesei de teatru, pe când Matache îşi aranja textul pentru suflat, verificând dacă toate filele sunt în ordine, Mărgărit i-a smuls caietul din mână şi i-a spus precipitat:

— Ce naiba te tot moşmondeşti cu caietul ăsta de zece minute? Iarăşi vrei să întârzii?

— Cum o să întârzii, mă, când sunt aici?

— Şi totuşi ai să întârzii, dacă nu te duci să te îmbraci acum, imediat, pentru piesă. Hai, mişcă-te!

Matache, stupefiat, îşi pironi privirea albastră asupra lui Mărgărit:

— Ce mai e şi asta? Ce-ai înnebunit?

— Aşa a spus profesorul, să joci tu, că ştii rolul la perfecţie… Şi nu numai pe al tău, ci şi pe al celorlalţi!

— Ce spui? Şi cine suflă atunci?

— Dar eu ce-ai vrea să fac? Să nu-mi dau şi eu concursul într-un fel la piesă?

Matache a sărit la Mărgărit şi l-a îmbrăţişat cu căldură. Apoi a venit la mine cu ochii în lacrimi şi mi-a strâns mâna cu putere în amândouă mâinile lui viguroase de flăcău voinic:

— Don’profesor…, credeţi-mă, nu ştiu ce-mi spunea că în cele din urmă nu se putea să nu găsiţi dumneavoastră o soluţie…

— Echitabilă, Paule!

— Şi grozavă! Nici nu ştiţi ce însemnează asta pentru mine, don’profesor!

— Crezi tu că nu ştiu! Hai, grăbeşte-te! Om mai vorbi după… Şi mult succes, din toată inima!

— Să trăiţi!

Peste mulţi ani am inaugurat la radio un ciclu de conferinţe, în cadrul emisiunii Carnet cultural, unde am vorbit despre: Delavrancea, Eminescu-dramaturg, B. P. Haşdeu, Vasile Alecsandri, Julia Haşdeu, Un mare epigon: Alexandru Vlahuţă şi alţii.

M-am dus la prima mea conferinţă radiofonică, cu justificată emoţie, cum te duci la orice debut, indiferent de natura lui. Cu atât mai mult, cu cât în 1945 toţi vorbeau pe viu, nu se făceau înregistrări pe bandă de magnotofon, ca astăzi, ca să li se şteargă o eventuală greşeală. Am luat loc în biroul de aşteptare, unde sosisem cu o oră înainte, ca să-mi reiau suflul după urcarea atâtor etaje şi să intru în atmosferă.

Cu un sfert de oră înainte de emisiunea mea, la care urma să vorbesc despre Delavrancea, văd că din cabina crainicului iese… Cine credeţi?! Paul Matache. Dă cu ochii de mine şi-mi spune zâmbitor:

— Dacă aţi şti cu câtă emoţie vă aşteptam, don’profesor! Am văzut programul încă de ieri şi mă miram că nu mai sosiţi, tocmai dumneavoastră, care ştiu că sunteţi pedant de punctual! Râse el cu simpatie.

— Ei, iată-mă-s râsei şi eu, strângându-i măna.

— Mă iertaţi că vă întreb: aţi mai vorbit la radio?

— Spre ruşinea mea, draga Paule, niciodată!

— Ei, don’profesor, multe am învăţat eu de la dumneavoastră, acum să învă-ţaţi şi dumneavoastră ceva de la mine, că-i o tehnică şi asta cum să vorbeşti la radio!

— Să învăţ, Paule, că toată viaţa învăţăm şi tot nu ştim cât ar trebui! Nu pot decât să-ţi mulţumesc şi sunt fericit că norocul m-a făcut să dau peste tine. Altminteri vorbeam şi eu cum mă pricepeam.

— Deşi de obicei fac anunţurile din cabina mea de crainic şi conferenţiarul, la semnul respectiv, începe să citească, pentru dumneavoastră am să fac o mică schimbare. Am să vă anunţ chiar din cabina unde citiţi; apoi, după o pauză infimă, vă fac eu semn şi dumneavoastră îi daţi drumul. Când şi când, vă mai uitaţi la mine, dacă e nevoie să vă indic să citiţi mai tare sau mai încet, mai rar sau mai repede. Toată figura e la întorsul foilor de hârtie. Trebuie să întoarceţi foaia uşurel, cu multă grijă, chiar în timp ce vorbiţi, că dacă fâşâie, vorba să acopere zgomotul fâşâitului. Aşa… Şi acum să facem o mică repetiţie în cabina mea. Fiţi bun, vă rog şi citiţi-mi câteva rânduri din conferinţă.

M-am executat şi Paul Matache a încuviinţat că citeam bine aşa cum citeam.

Peste două minute ne găseam unul în faţa celuilalt, având la mijloc microfonul şi pe masă un ceasornic după care se dădea ora exactă.

Am citit conferinţa fără nici o greşeală, fără să tuşesc şi fără să-mi dreg glasul. La sfârşitul celor cincisprezece minute, însă, eram lac de apă. Totuşi mă simţeam fericit că trecusem cu bine examenul în faţa fostulul meu elev.