Capitolul V.Un Romeo cu două Juliete

Întâmplările din viaţa oamenilor de seamă, pe care le povesteam elevilor, izbutiseră să le trezească şi pentru lecţii un mai viu interes, dezvăluindu-le amănunte din biografiile scriitorilor. Aveau în acelaşi timp o bună înrâurire asupra formării lor spirituale, la vârsta atât de sensibilă, înrâurire de care am căutat să mă folosesc cu cât mai mult tact.

Cum era şi firesc, le-au plăcut în mod deosebit povestirea despre logodna lui Şt. O. Iosif şi scena de la bal dintre doctorul Davila şi Ana Racoviţa Golescu, care le dezvăluiseră episoade reale de dragoste plină de candoare, poezie şi cavalerism. Toate acestea, precum şi faptul că eu însumi eram publicist îmi creaseră în ochii lor o aureolă de om cu experienţă, în general şi bun cunoscător „în materie de dragoste”. La părerea că le pot fi un bun confident a mai contribuit, desigur şi înţelegerea pe care i-o arătasem lui Victor Pamfil, cel cu randevuul. Deseori îmi mărturiseau, cu timiditate şi stângăcie, primele lor sentimente dc dragoste, sau îmi cereau părerea când întâmpinau unele probleme noi de viaţă.

Pe cât mă pricepeam şi eu la vârsta aceea fericită a tinereţii mele, îi ajutam cu multă bunăvoinţă şi prietenie, mai cu seamă că aproape toate confidenţele lor erau simple naivităţi.

Într-o zi, însă, la ieşirea din şcoală, văd că mă aşteaptă la poarta profesorilor… Cine credeţi? Chiar Pamfil al meu în persoană!

— Ce e, mă, cu tine?

— Don’profesor, ca să nu vă răpesc timpul în altă zi şi dacă nu vă simţiţi prea obosit, permiteţi-mi, vă rog, să vă conduc pe jos până acasă!

— Dragă Pamfile, mişcarea e recomandată de medici chiar şi celor bolnavi, darămite unor oameni sănătoşi! Bănuiesc că ai să-mi spui ceva important şi mai cu seamă… Urgent!

— Ceva foarte serios, don’profesor! Mă aflu într-o încurcătură, cum n-am mai fost niciodată în viaţa mea!

— Ce spui?!

— Don’profesor, e o chestie de dragoste…

— Mi-am închipuit că nu e de şcoală! Ceva în legătură cu fata de la „Centrală”?

— Exact!

— Te-o fi părăsit cumva Dulcineia… Sau cum să-i spun mai bine… Julieta?!

— Eh, oftă Pamfil necăjit, Dulcineia era o ficţiune, dar Julieta e o realitate. Pe ea, de fapt, o cheamă Anca. Dar nenorocirea e că pe acelaşi fir mai există o fată!

— Hm… hm., o exhibiţie acrobatică, de, cam periculoasă… Două dansatoare pe aceeaşi sârmă! Cum s-ar spune un Romeo cu două Juliete? Îl persiflai eu, zâmbindu-i cu prietenie. Nu te ştiam mare cuceritor, Pamfile!

— Nici nu sunt, don’profesor! Ghinionul meu e că îmi plac amândouă la fel de mult şi nu ştiu la care să mă hotărăsc…

— Cum ar zice francezul „entre deux ton coeur balance!”

— Chiar, bine-i zice francezul, că inima mea înclină când spre una, când spre cealaltă, după cum mă întâlnesc cu ele!

— Dar pe a doua Julietă cum o cheamă?

— Cristina!

— Şi ce e cu ele? Fii mai lămurit! Sunt colege, prietene, verişoare… Cum le-ai cunoscut? Cum a „devenit” de te-ai îndrăgostit de amândouă?

— Păi tocmai asta e, don’profesor, eu nici nu pot spune că sunt îndrăgostit de ele cred că nu poţi iubi două fete în acelaşi timp…

— Atunci?

— Mie îmi plac amândouă, cum v-am mai spus, la fel de mult, măcar că se deosebesc radical…

— Adică?

— Păi, una e blondă cu ochi căprui – Anca; iar cealaltă, Cristina, e brună cu ochi albaştri. Drăguţe amândouă, deştepte, vorbesc frumos, îmi place foarte mult să mă plimb cu ele, să mă duc la cinema, la o cofetărie, la un ceai dansant…

— Cu amândouă?

El mă privi, surâzând ştrengăreşte:

— E, don’profesor şi dumneavoastră! Pe rând!

— Şi tu ce vrei, mă omule?

— Eu îmi dau seama că ele ţin foarte mult la mine…

— Pe rând, replicai eu zâmbind.

— Da! Nu se cunosc… Nu ştie una de alta. Anca e la Centrală şi Cristina la Moteanu. Iar eu sunt tulburat, neliniştit, nemulţumit de mine însumi, că nu ştiu la care să mă hotărăsc! Mă-nţelegeţi?

— Perfect, Pamfile!

— Şi-atunci, ce să fac? Cum să procedez? La care să mă opresc, că nu mai vreau… Nu-mi place să mai joc rolul ăsta dublu?

— Nici nu trebuie. În viaţă, în dragoste, nu merge aşa. Pierzi. Şi-apoi, să ştii, e imposibil să nu afle într-o zi una de cealaltă, să nu vă-ntâlniţi cumva sau să nu-ţi bage vreun binevoitor o intriguţă, „o anonimă neiscălită” şi atunci le-ai pierdut pe amândouă!

— Ei, tocmai de asta mi-e teamă! Şi-ar fi păcat, don’profesor. Sunt atât de drăguţe! Aş vrea să le vedeţi şi dumneavoastră.

— La ce bun?

— Ca să-mi spuneţi care vă place mai mult… Şi să rămân la aceea!

Îmi veni să râd.

— Nu, Pamfile, asta nu-i o soluţie. După câte bag de seamă, tu nu le cunoşti destul. De înţeles, te-nţeleg. Am fost şi eu ca tine şi credeam că tot ce zboară se mănâncă. Dar viaţa te-nvaţă multe. Dragostea nu înseamnă numai ochi frumoşi, o plimbare în parc, la film, la cofetărie… Aşa că ai răbdare să le cunoşti mai bine. Şi află de la mine că numai încercările, prin care sunt nevoite să treacă sentimentele, le limpezesc şi le dau tărie.

— Chiar, don’profesor, că prin ce încercare am eu de trecut…

— Cum aşa…?

— Da, că taică-meu ar vrea să mă trimită la studii în străinătate şi atunci…

— Ei, vezi?! Ai un prilej să le verifici sentimentele şi lor şi ţie. Ce mai aştepţi? Spune-le şi să vedem ce zic!

— Păi, nu-i sigur… E greu şi pe mine nici nu mă îndeamnă de loc inima să plec tocmai acum.

— Nu-i nimic, tu procedează în aşa fel ca să afle amândouă. Şi vino să mai stăm de vorbă după aceea!

N-a trecut nici o săptămână de la convorbirea noastră şi iată că, după ora de Psihologie, Pamil mă conduse spre cancelarie, spunându-mi:

— Don’profesor, cu permisiunea dumneavoastră astăzi vă aştept, la ieşire!

— Am înţeles… ai vorbit cu Julietele?

— Da. Şi abia mai am răbdare până la unu!

— Dragul meu, răbdarea este una din virtuţile cele mai recomandate de înţelepţi. O zicătoare de dată recentă o asociază greşit cu tutunul. Eu urăsc iarba dracului şi-ţi recomand doar răbdare, nu numai în cazul de faţă, ci în orice împrejurare prin care ai trece de aci înainte în viaţă! La revedere!

— Ei Pamfile, cum au decurs ostilităţile?

— Să ştiţi don’profesor, că n-a fost prea simplu şi prea uşor şi băiatul oftă, scuturându-se ca de-o amintire neplăcută. M-am întâlnit întâi cu Anca. Cum nu făcea să discutăm asemenea lucruri plimbându-ne, întrucât nu eram peripateticieni de-ai lui Aristotel, am invitat-o la „Buturuga” din Cişmigiu, să luăm câte-o îngheţată!

— Foarte bine ai procedat!

Pamfil oftă din nou, mai din adânc:

— Şi bine că am fost inspirat să comand îngheţată, că m-au trecut o sută de năduşeli! Ca să nu mai lungesc mult vorba, i-am spus că tata vrea să mă trimită la toamnă să-mi fac studiile de Agricultură în străinătate. Anca tocmai ducea la gură lingura cu îngheţată. A lăsat-o jos în pahar, şi-a ridicat sprâncenele şi mi-a răspuns oarecum uimită: „În străinătate? Bine, dar unde anume, că străinătatea e mare?!” „Ăăă… la Paris”, am spus eu la întâmplare, fără să mă gândesc prea mult. „O! Făcu ea, rotunjindu-si ochii cu plăcere. La Paris? Visul meu! Îmi convine extraordinar!” „Ce-ţi convine extraordinar?” mă mirai eu cum nu se poate mai mult, oarecum contrariat. „Îţi convine că te desparţi de mine, Anca?” „Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva?” „Atunci?” „Bine, Victore, dar nu-nţelegi? La toamnă vom fi amândoi studenţi, viitorul ne surâde… Şi la Paris vom învăţa, bineînţeles, dar ne vom şi distra de minune!” „Cum?” făcui eu, uluit. Te duci şi tu la Paris?” Ea începu să râdă ca de-o glumă bună: „Ah, ce lipsiţi de imaginaţie sunteţi voi, băieţii! Prin urmare, tu nu te-ai gândit o clipă cu un pas măcar mai departe! Să te trag eu de mânecă şi să-ţi dau totul mură în gură? Faci în aşa fel ca să ne trimită taică-tău pe amândoi şi gata!” „Nu înţeleg ce vrei să zici!” făcui eu pe prostul, deşi pricepeam cam unde bate ea! „Ei, află atunci, mi-o trânti Anca de-a dreptul, că eu totdeauna n-am visat să mă mărit decât cu cineva care să mă plimbe la Paris! Acum e simplu, nu?” Dar eu îi răspunsei rece: „De… Nu ştiu dacă e chiar atât de simplu…” „Zău?!” începu ea atunci să mă persifleze. „În orice caz, scumpul meu Victor, să ştii că dacă pleci singur la Paris, când vei veni în vacanţă nu voi mai fi liberă pentru tine! Maisunt băieţi berechet în Bucureşti!”

Am chemat chelneriţa, am plătit îngheţatele şi am plecat cu o grabă, de parcă pierdusem trenul! Ei, ce ziceţi, don’profesor, de figura asta?

— Aştept să-mi povesteşti şi capitolul al doilea… Cum au decurs lucrurile cu cealaltă Julietă, cu Cristina şi după asta am să-ţi spun „ce zic”! Zâmbii eu.

— Ascultaţi! N-am mai avut răbdare până a doua zi, ca eram în focuri şi pus pe discuţii, şi-n aceeaşi seară chiar am făcut ce-am făcut şi m-am întâlnit cu Cristina.

— Aşa…!

— Ca să nu mă duc cu ea tot la „Buturugă”, am invitat-o la „Monte-Carlo”, tot în Cişmigiu. Mai pitoresc… Şi ceva mai discret! Restaurantul e pe insuliţă… Şi era şi muzică… Taraf de lăutari şi fanfară militară. Cântau în continuare, fără nici un fel de pauză, şi-mi convenea de minune, să n-audă lumea ce vorbim.

— Lasă-le, mă, Că le ştiu, doar eu am fost lăzărist!

— Ca să nu vă mai repet, i-am servit şi ei aceeaşi introducere, ca şi Ancăi, cu plecarea la studii… la Paris!

— Tot la Paris i-ai spus şi ei?

— Tot. Când a auzit, Cristina a căzut pe gânduri, şi-a sprijinit bărbia pe mână şi şi-a întors faţa puţin către taraful de lăutari, părând foarte interesată de muscalagiu care tocmai îi zicea o Ciocârlie de mama focului! Apoi şi-a întors din nou faţa spre mine şi m-a privit cu nişte ochi înlăcrimaţi şi trişti ca de căprioară rănită. A-ntins mâna şi m-a mângâiat uşor, spunându-mi blând: „Mă bucur mult, Victore, pentru tine!” „Nu s-ar zice, după felul în care mă priveşti”, îi răspunsei eu, zâmbindu-i. „Bineînţeles că mă întristează despărţirea de tine, tocmai acum, când mă gândeam că, fiind amândoi studenţi, vom avea mai mult timp de stat împreună. Dar nu e nimic!” oftă ea. Ne vom scrie… Eu am să te aştept în vacanţe… La drept vorbind, mă bucur de două ori că pleci chiar la Paris!” adăugă ceva mai veselă. „De ce?” „Păi tu ştii că eu mă înscriu la „Litere”, la Filologia modernă… Visul meu e să fiu profesoară de Franceză. Iar tu o să vorbeşi o franceză impecabilă, cu accent parizian şi când ai să vii în vacanţă, n-o să conversăm împreună decât franţuzeşte.”

Din clipa aceea, don’profesor, m-am îndrăgostit fulgerător de Cristina, „coupe de foudre” – cum zice francezul. Mai cu seamă când am comparat-o cu Anca! Ce diferenţă colosală! Câtă gingăşie şi fineţe sufletească! Pe ea chiar aş lua-o cu mine oriunde. Nu merită, don’profesor?

— Cu prisosinţă, Pamfile! Fata asta se vede că ţine la tine sincer, cu adevărat, e un om dintr-o bucată.

De atunci n-am mai avut prilejul să stau de vorbă cu Pamfil.

Anul şcolar s-a sfârşit, s-a dat şi bacalaureatul… A venit din nou toamna… Alt an şcolar… al câtelea oare?

Când într-o zi de octombrie factorul poştal îmi aduse o recomandată. Am tresărit am deschis-o, întrebându-mă de la cine putea fi? Contrar obiceiului meu de a desface plicurile cu cuţitul, pe acesta l-am rupt şi am citit o scrisoare scurtă, dar concludentă, care se încheia astfel: „Şi de ce n-am recunoaşte-o, domnule profesor? Dumneavoastră vă datorăm o parte din fericirea de care ne bucurăm noi astăzi. Mi-aţi dat sfaturi preţioase, când nu ştiam prea multe despre viaţă. Vă mulţumim din suflet şi vă dorim tot binele ce se poate dori unui prieten mai mare!

Ai dumneavoastră cu toată dragostea: Cristina şi Victor Pamfil.”