Capitolul VI.Tot pe drum, pe drum, pe drum

Cariera mea dăscălească a fost relativ scurtă, dar neaşteptat de bogată în întâmplări interesante. Poate şi pe unde am predat la o serie de şcoli atât de deosebite între ele.

După ce Nisipeanu s-a întors la catedră, nemaigăsind nici un loc în anul acela la liceu, am primit câteva ore în învăţământul muncitoresc, la Şcoala de ucenici Floreasca, aproape de locuinţa mea. Apoi am fost profesor de cultură generală la Şcoala superioară industrială, unde aveam elevi: şefi de ateliere, maiştri calificaţi – oameni formaţi şi serioşi.

Cursurile acestea, însă, erau foarte obositoare, atât pentru profesori, cât şi pentru elevi, căci se făceau seara, după ce ucenicii ieşeau din ateliere, fabrici şi uzine.

A fost o experienţă didactică deosebit de interesantă şi mi-a folosit foarte mult în cariera mea de mai târziu, când am predat la Liceul seral Sfântul Sava timp de 4 ani încheiaţi.

Regretam ca nu funcţionasem mai întâi în învăţământul muncitoresc şi seral şi apoi la liceele de zi. Aş fi avut argumente mai puternice, mai convingătoare pentru liceeni, dându-le de exemplu pe aceşti elevi nocturni, care meritau toată cinstea şi admiraţia noastră a tuturor, pentru străduinţa lor de a învăţa carte, după ce ieşeau obosiţi de la munca datorită căreia îşi câştigau existenţa.

Apoi am fost profesor, pe rând, mai mult sau mai puţin timp, în afară de cele două şcoli amintite, la liceele Barbu Delavrancea, Schewitz-Thierrin, Profesorii asociaţi, Şcoa1a comercială Nicolae Bălcescu şi, în cele din urmă, la Liceul seral Sfântul Sava.

De la toate aceste institute de învăţământ, mi-au rămas sădite în suflet – ca printr-o vrajă de neexplicat, se păstrează încă vii – o sumedenie de amintiri care mă vizitează adesea în nopţile mele de insomnie.

Eram profesor la Şcoala de ucenici Floreasca, de aproape doi ani, unde predam Istoria şi Geografia, întrucât orele de Limba româna le avea din oficiu directorul şcolii primare respective.

Cu breasla ucenicilor eram bun prieten încă din liceu.

De vreo câţiva ani, la şcoala lui taică-meu şi la alte şcoli primare din Bucureşti, se făceau cursuri serale cu ucenicii.

La şcoala unde fusese tata director, aflată pe Calea Griviţei, cei mai mulţi elevi proveneau de la „Atelierele C. F. R.” şi de la alte ateliere particulare din străzile învecinate cu şcoala.

Cum la ora sosirii ucenicilor la şcoală, la 6 şi jumătate seara, eu eram cu lecţiile pentru a doua zi terminate, îmi făcea plăcere să stau în poartă să privesc la forfota de pe stradă şi să-i aştept, mai cu seamă că mulţi dintre ei fuseseră în anii trecuţi chiar elevii şcoalei noastre în cursul primar şi ne cunoşteam.

De multe ori tata, care preda şi el Limba româna la ucenici, mă punea să-i ţin locul, când era ocupat. Iar eu, ca să-i merit încrederea, căutam să fac lecţii cât mai bune cu putinţă şi mă purtam cu ei ca un frate mai mare, arătându-le multă prietenie şi mai cu seamă înţelegere: veneau bieţii băieţi după o zi încordată de muncă, obosiţi şi fără prea mare dispoziţie pentru învăţătură.

Dar lecţiile cu mine mergeau bine; ucenicii mă simpatizau foarte mult, îmi spuneau „domnul Grigoraş”, îmi dădeau „bună seara” cu mult respect şi mă întrebau surâzând: „când mai veniţi la noi?”

Întotdeauna, în preajma lui 1 Mai, elevii ucenici soseau la şcoală, unii fredonând uşor – alţii mai prudenţi, fluierând numai în surdină – „Internaţionala” care are o melodie uşor de reţinut. Nu nuai că o învăţasem repede, dar mă obseda şi o cântam aproape toată ziua, în preajma zilei de Armindeni.

Îmi aduc aminte, de parcă ieri ar fi fost, de primăvara lui 1926.

Mai erau câteva zile până la 1 Mai, care cădea în anul acela într-o sâmbătă.

Spre seară, tata, văzându-mă că stau în poartă şi privesc pe stradă, mi-a spus:

— N-ai vrea să-mi ţii tu locul la anul II prima oră? Trebuie să mă reped la Revizorat.

— Cum să nu, tată, cu plăcere!

— Atunci, du-te în cancelarie şi caută să fii punctual.

Şi-am fost chiar mai mult decât punctual, căci am intrat în clasă cu cinci minute înainte şi i-am găsit pe ucenicii din anul II cântând „Internaţionala”, dirijaţi de unul mai răsărit şi probabil mai talentat.

Dirijorul a rămas cu mâna dreaptă în aer, iar glasurile băieţilor au scăzut, fără să se stingă, continuând să cânte în surdină. Simţind că elevii vor să se ridice, în semn de salut, le-am făcut semn să stea jos, începând să cânt şi eu cu ci, de unde rămăseseră.

Când s-a terminat, dirijorul s-a-ntors spre mine, spunându-mi puţin stingherit:

— Făceam o mică repetiţie pentru 1 Mai! Nu prea avem unde să ne strângem pentru aşa ceva… Şi cum cei mai mulţi sutem tovarăşi de atelier. am profitat de ocazie… şi…

— Foarte bine şi foarte frumos le-am răspuns eu zâmbind. Numai că la refren, adică la repetarea strofei „Hai la lupta cea mare”, nu cântaţi prea exact. Eu am găsit „Internaţionala” pe note muzicale şi am învăţat-o corect. Aşa că, hai s-o cântăm de vreo două ori împreună exact, s-o-nvăţaţi cum trebuie!

După terminarea lecţiei de Română, când m-am ridicat de la catedră, dirijorul ucenicilor mi-a spus rugător:

— N-aţi vrea, domnule Grigoraş, să cântaţi şi dumneavoastră cu noi la-ntâi Mai? Am avea mai mult curaj, zău aşa!

Câtă plăcere mi-a făcut rugămintea lui, la care s-au asociat toţi băieţii!

1 Mai, 1926.

Primele ore ale zilei înnourate îmi dădură emoţie. Soarele se arăta palid şi fără putere.

„Să ştii că ne face pocinogul şi plouă” mi-am zis indispus, când am deschis larg ferestrele, ca să intre în cameră aerul proaspăt de dimineaţă.

Pe ploaie, petrecerea la iarbă verde n-ar mai fi avut nici un farmec. „De dus, însă, tot mă duc, îmi spuneam eu, oricum o fi vremea! N-aş vrea să mă fac de râs şi să creadă băieţii despre mine că mă tem, de câţiva stropi de apă!”

Dar iată că pe la 9 soarele sparge norii cu, un snop de suliţe incandescente, revărsând o lumină vie şi o căldură plăcută, învăluitoare, plină de voie bună.

Pe străzi, forfota obişnuită oricărei dimineţi. Tramvaiele electrice şi cu cai, ce duceau înspre şosea şi pădurile din jurul Bucureştilor, erau înţesate: nu numai muncitori, dar şi cetăţeni din alte categorii sociale se-ndreptau veseli spre marginea oraşului, la gândul că vor petrece aceasta frumoasă sâmbătă de primăvară, la aer curat, pe iarbă verde.

Am ajuns la grădina „Bordei”, pe la unsprezece. Se făcuse cald ca-n miezul verii. Printre copacii bătrâni, martori ai atâtor alte petreceri pe covorul mătăsos, se aşezaseră cei sosiţi mai de timpuriu.

Peste ziare, aşternuseră unii şervete curate albe sau înflorate; alţii, marame galbene de borangic; iar pe acestea se răsfăţau: pâinea tăiată în felii groase, ouă răscoapte, ba chiar şi friptură de miel şi sticle cu pelin dc mai.

Din mijlocul boschetelor de liliac şi-al salcâmiilor înfloriţi se răspândea o mireasmă dulce-ameţitoare.

O zi minunată, în care te simţeai fericit că trăieşti!

Vânzătorii ambulanţi cred că părăsiseră cu toţii oraşul şi veniseră aici să-si desfacă marfa care avea mare căutare.

Vedeai neguţători cu oluri mari dc ceramică sub care ardea un foc mocnit, mai mult jăratic, ca să ţină caldă marfa îmbietoare ce-o strigau cu voce înaltă şi pe note, de răsunau locurile:

— Ciorbă de burtă…, i-ni-mă de vacă…, cârnaţi de purcel…, cârnaţi de purcel!

Şi cei care nu-si aduseseră de-acasă prea mult sau de loc de mâncare dădeau buzna la ambulanţi şi se-nfruptau cu o poftă cum nu s-ar fi putut vedea în altă parte.

Pe lângă ei, stăteau ca nişte santinele, aşteptând răbdători, siguri că le va veni rândul la dever, salepgiii şi bragagiii care, pe lângă doniţa sau tulumba de alamă lucitoare, cu băutură, mai aveau şi câte un coş cu cele mai variate şi mai gustoase dulciuri din lume: acadele de diferite culori, ce-ţi atrăgeau privirea, rahat, pistil, bigi-bigi, susan, sugiuc, zaharache, mustupite, cofeturi cu duiumul şi faimoasa baclava fără nuci, numai cu făină înnăclăite în sirop aromat, care se topea în gură!

Ca să vezi atâţia negustori de bunătăţi strânşi laolaltă era lucru rar. Tocmai căscam gura la ei cu admirraţie şi poftă copilăresca şi mă pregăteam să-mi iau un bigi-bigi şi-o juma’ de bragă, când mă simţii tras de mânecă şi-auzii glasul ucenicului-dirijor:

— Bună dimineaţa, dom’1e Grigoraş!

— Noroc, Marinaş! Ai venit de mult?

— De pe la nouă; staţi aici şi nu vă mişcaţi. Vă uitaţi mai p-ormă. E mai încolo, lângă paltinul ăla, aplecat spre gârlă, un simigiu…

— Ei şi?

Marinaş se codi o clipă, apoi îmi spuse încet:

— Ăsta-i unul care nu e ce vrea să pară.

— Dar ce e?

— Poliţai… Agent secret, deghizat în simigiu. Dar oricât se crede el de şmecher, pe noi, muncitorii, nu poate să ne ducă tot l-am dibuit! Cu toate mustăţile lui de palicar… se vede cale de-o poştă că nu e de meserie!

— Cum aşa? Făcuii eu curios.

— Mai întâi de toate că nu ştie să-si strige marfa. Când îl auzi, te prăpădeşti de râs! P-ormă are toate alea pe el prea curate! Şi mai sunt d-ăştia o sumedenie…

— Dar ce cred ei c-o să facem aici? O să mâncăm, o să bem, o să cântam, şi-o să jucăm liniştiţi.

— Altul e clenciul E drept că noi ne-am adunat să petrecem la iarbă verde de ziua noastră, sărbătoarea muncii, numai că unora nu prea le convine, de!… Şi acum mă iertaţi, mă aşteaptă ai noştri…

L-am bătut călduros pe umăr şi n-am îndrăznit să-l întreb mai multe, de vreme ce nici el, se vedea bine, nu vroia să cotinue. Înţelesesem şi eu că muncitorii nu se adunau la 1 Mai numai aşa, pentru petrecere, ci voiau să le arate celor de sus că se pot strânge dacă vor, că sunt mulţi şi numai uniţi sunt tari, că sunt disciplinaţi şi că ar putea să facă multe, când ar veni vremea!

Peste vreo jumătate de oră m-am întâlnit şi cu ceilalţi ucenici cu care făcusem repetiţie la cor şi am rămas cu toţi împreună.

Ne-am aşezat masa lângă un stejar cu o coroană umbroasă, de ar fi putut sta sub crengile lui o sută de inşi. Noi eram cu toţii cam treizeci.

Nu ştiu dacă am mai mâncat vreodată cu atâta plăcere, poftă şi voie bună ca atunci. Dar ştiu că mi-a priit şi că m-am simţit mai bine ca niciodată în viaţa!

Ucenicii erau fericiţi că suntem împreună, iar pelinul de mai ne-a însufleţit şi ne-a dezlegat limbile şi mai mult.

Dar deodată, ca la un semn tainic, pornit din adâncul inimilor noastre curate, ne-am ridicat toţi ca unul şi din miile de piepturi au izbucnit cu o nemaipomenită putere primele versuri ale celui mai frumos imn muncitoresc din lume: Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii, Voi, osândiţi la foame, sus!

După terminarea ultimului vers, poliţistul deghizat în simigiu întrebă cu ironie

— Dar altul afară de ăsta nu mai ştiţi? Atunci, ca şi cum toţi s-ar fi vorbit dinainte ce să cânte, s-a-nălţat în văzduhul albastru, cu o nouă forţă marşul lui Ciprian Porumbescu, care ne exprima limpede gândurile şi crezul într-o viţă mai bună: Pe-al nostru steag e scris unire, Unire-n cuget şi-n simţiri!

Ca să terminăm cu profeticele versuri: Iar noi, uniţi în orice vreme, Vom fi, vom fi învingători!

Dar, de la frumoasa sărbătoare de-atunci a zilei de Armindeni, trecuseră câţiva ani şi eu, acum, nu mai ţineam locul nimănui la Şcoala de ucenici din Floreasca, ci cram chiar profesor de-a binelea şi încă de aproape doi ani.

Iată, însă, că într-o seară, intrând în cancelarie, pe lângă profesorii obişnuiţi, văzui o figură nouă: o domnişoară agresiv boită, cu părul roşu-morcov, încât pentru moment a fi înclinat să-i pun o etichetă greşită, ţinând cont de înfăţişarea ei excentrică.

Dădui bună seara şi mă uitai la ceasul din perete, cu teamă că am întârziat, întrucât eram ultimul profesor sosit.

Directorul şcolii de ucenici, care avea funcţia de director al şcolii primare şi pe aceea de profesor de Limba română, îmi surâse mieros şi-mi spuse puţin cam încurcat, de parcă el ar fi fost vinovat de ce avea să-mi comunice:

— Domnule Băjenaru, domnişoara Georgescu s-a prezentat la catedră în locul dumneavoastră… Iată decizia ministerului…

— Mă rog, vă cred! Dar nu mi-a venit şi mie una, în care să mi se arate motivele înlocuirii?

— Nu… În decizia domnişoarei scrie „Avându-se în vedere bunul mers al învăţământului”, spuse directorul stingherit.

— Aha! Făcui eu amuzat. Ei, sunt convins că domnişoara va merge mai frumos şi mai bine decât mine. Nu-mi rămâne deci decât să vă salut şi să vă doresc succes!

Domnişoara, însă, nu era de loc pe placul elevilor mei ucenicii, care, într-o seara, înainte de începerea cursurilor, m-au vizitat acasă şi mi-au spus foarte mâhniţi:

— Ce-au avut cu dumneavoastră, don’ profesor, de v-au scos de la noi?

— De, măi băieţi, ştiu şi eu?

— Noi, don’profesor, nu ne mai ducem la şcoală… Sau n-o mai primim şi-o facem să-si ia tălpăşiţa pe domnişoara, că n-o vrem în ruptul capului. Nu ştie să ne explice. Noi vă vrem pe dumneavoastră.

Am sărit ca ars:

— Nici să nu vă gândiţi măcar la una ca asta, băieţi. Mi-aţi pricinui mie cel mai mare rău şi vouă de asemeni. Vă rog să mă ascultaţi şi de astă-dată, aşa cum m-aţi ascultat pe când eraţi elevii mei… Şi poate că veţi mai fi. Întotdeauna, când porniţi să înfăptuiţi ceva, gândiţi-vă de la început chiar, la sfârşit. Ce s-ar întâmpla, dacă voi v-aţi purta urât cu noua profesoară? V-ar da afară nu numai din şcoală, dar şi din ateliere sau de pe unde lucraţi, şi-aţi ajunge nişte vagabonzi, nişte derbedei, oameni fără căpătâi, voi, care sunteţi băieţi atât de buni şi de harnici. Nu e păcat? Iar pe mine credeţi că m-ar numi înapoi şi la şcoala voastră? Ar fi convinşi că eu sunt capul răutăţilor şi n-aş avea decât de suferit. Vă daţi seama acum?

Ucenicii îşi puseră capul în piept parcă le era ruşine să mă mai privească. Îi bătui pe umeri cu dragoste şi le spusei, uitându-mă la ceas:

— Mai aveţi timp destul şi vă fac câte o cafea la spirt. Şi cât fierbe cafeaua, să mai stăm de vorbă. Aşa. Mai întâi luaţi câte o dulceaţa de cireşe pietroase din cireşul meu din curte. E făcută de maică-mea, care-i maestră în dulceţuri. Bună, nu? Eram sigur că are să vă placă. Şi-acum ascultaţi. Vă spun pentru că sunteţi băieţi mari, aveţi mai toţi 14-l5 ani şi-aţi luat nevoile în piept din fragedă copilărie.

— Din copilărie… se auziră uşor, ca un ecou îndepărtat, glasurile lor în schimbare, unele prea groase pentru chipurile copilăreşti ce le aveau, iar altele prea subţiri.

— Iată de ce bănuiesc că am fost scos de la voi. Ce vă predau eu? Istoria şi Geografia. Iar specialitatea mea este Limba română. Eu nu zic că nu mă pricep şi la Istorie, dar de ce să nu mi se facă numirea pe specialitatea mea?

— Şi de ce nu v-au făcut-o?

— Ei, vedeţi, aici e aici! Eu încă am nimerit-o bine, dar pe alţi colegi ai mei de facultate i-au numit profesori de Fizico-Chimice sau de Matematici, materii pentru care nu sunt pregătiţi, ca şi mine de altfel.

— Dar cum se poate aşa ceva, don’profesor?

— Asta şi vreau să vă spun. Dar beţi cafeaua, că e bună fierbinte. O să vă ţină mai treji la lecţii. E o poveste întreagă cu posturile astea din învăţământul muncitoresc. Voi aţi văzut că aceste cursuri de ucenici se fac în localurile şcolilor primare…

— Da!

— Ei bine, toţi directorii şcolilor primare din Bucureşti şi desigur că şi din provincie, sunt numiţi, de către Ministerul Muncii, profesori de Română la şcolile de ucenici, cu toate că ei au catedra lor de învăţători, de unde mai pnimesc o leafă, ca să nu mai vorbim de avantajele faptulul că sunt directori.

— Păi nu e drept! Se ridicară glasurile lor revoltate.

— Bineînţeles! Atunci noi, licenţiaţii universitari, ne-am constituit într-un fel de sindicat al nostru, numit „Asociaţia licenţiaţilor universitari”, care să ne apere drepturile noastre de profesori tineri…, dar, din nefericire, fără catedră!

— Aha făcură ei brusc înveseliţi. Pe cinste idee, zău aşa!

— Au fost aleşi preşedintele, vicepreşedinţii şi secretarul, acesta din urmă fiind eu, ca… „mai bătăios”, cum spuneau colegii mei.

Asociaţia asta a noastră a scos o mică gazetă „Cuvântul licenţiaţilor universitari”. Cum era firesc, am scris şi eu un articol, dar tare, poate cel mai tare din întreaga foaie, în care am criticat Direcţia învăţământului muncitoresc, sau mai binezis chiar pe directorul general şi pe unii dintre inspectori.

Am intitulat articolul simplu: „Cum se pot face posturi libere în învăţământul secundar şi muncitoresc” şi am arătat neregulile ce se petrec la numirea cadrelor didactice în învăţământul muncitoresc.

— Foarte bine le-aţi făcut!

— Le-am făcut-o eu, însă uite că mi-au făcut-o şi ei mie! Nu luam cine ştie ce sumă de la aceste ore, dar tot luam ceva.

— Şi cum o să vă descurcaţi?

— Eh, oftai eu din adânc, mai am câteva lecţii particulare, meditaţii adică, şi, până voi izbuti să găsesc un post, rezist eu, n-aveţi grijă! Oricum, noi o să ne mai vedem, că suntem aproape.

Dar, sfântă e vorba din popor: „Buturuga mică răstoarnă carul mare”. Îndepărtarea mea din învăţământul muncitoresc n-a durat prea mult, căci directorul general pe care-l criticasem a fost transferat în alt post, iar în locul lui a venit un nou director general, care a chemat la el comitetul de conducere al „Asociaţiei licenţiaţilor” şi ne-a dat dreptate; iar pe mine m-a numit profesor dc Cultură generală la Şcoala industrială superioară din strada Tunari.

Şi iată-mă peste câtva timp, adică prin anul 1939, din nou profesor la un liceu de zi Schewitz-Thičrrin, de fapt un pension, sau mai bine zis un liceu particular pentru băieţi.

Scoală cu tradiţie în Bucureşti şi având profesori de elită, nu puteam decât să fiu mândru că mă enumeram şi eu printre ei. Era condus de Jean Thičrrin, care preda Matematicile şi de Ion Gabor, un vechi şi distins profesor de Istorie, bun prieten cu taică-meu.