Capitolul III.

Spre zări de ţară nouă.

D upă ospăţul vânătoresc de la marginea câmpului cei purta acum numele, lângă apa Moldovei, cnezii ţinuturilor se înfăţişară lui Dragoş, şi cel mai vârstnic dintre ei – boierul Cantemir – grăi cu multă dragoste şi căldură în glas:

— Mărite doamne şi cinstită adunare, măcar că semenii mei m-au ales să ridic cuvântul, eu la vorbă nu mă prea pricep. Mai uşure mi-e a mânui spada!

— Totuşi, cinstite boierule Cantemir, îl întrerupse Dragoş, zâmbind subţire, dacă domnia-ta te pricepi a învârti pala asemeni cuvântului, precum ne-ai dat dovadă, să ştii că eşti de toată lauda!

— V-aduc mulţămită pentru bunăvoinţa ce-mi arătaţi şi mai vârtos recunoştinţă din partea oamenilor de baştină ai acestor frumoase ţinuturi, pentru vitejeştile fapte ale măriei tale şi ale oamenilor, în fruntea cărora te afli, stăpâne! Şi spre a nu lungi prea mult vorba, că lucru fără de folos este, te rugăm, mărite doamne, noi, eu, toţi ai noştri, să rămâi aci pentru totdeauna, să ne fii voievod şi drept judecător tuturor şi să ne aperi ţara şi mai departe de cotropirea vrăjmaşilor.

Un murmur de încuviinţare se ridică din mulţimea care izbucni în urale de se cutremură văzduhul.

— Uraaa, uraaa, trăiască Dragoş-Vodă, uraaa…!

Dragoş ridică dreapta, cerând tăcere, spre a putea răspunde:

— Dar eu sunt voievod de Maramureş, ţinutul dinspre soare-apune şi miazănoapte de această ţară!

— Doamne, să nu te superi – vorbi din nou Cantemir – cunoaştem aceasta prea bine, numai că Maramureşul nu-i nici a zecea parte din pământul ce noi ţi-l punem la picioare ca să-l stăpâneşti şi să-l ocârmuieşti cu marea vitejie, înţelepciune şi vrednicie ce le-ai arătat. Şi acolo îl poţi lăsa pe fiul măriei tale, Sas Vodă, sau pe altul din ţara Ardealului, c-or fi destui dornici de această aleasă cinste!

După care, zâmbind, bătrânul boier adaogă:

— Şi apoi, slăvite doamne, locuri frumoase şi pline de negrăit farmec ca ale noastre, cu ape limpezi, cu văi adânci şi răcoroase, cu munţi fără genuni, cu pajişti verzi, cu câmpii mănoase, cu păduri umbroase şi vânat din belşug, cu toate aceste minunate daruri aruncate aci cu nemiluita de Dumnezeu la un loc, cu greu să se găsească în alte părţi ale lumii! Aşa că întru mulţi ani să trăieşti şi să domneşti, măria ta!

Şi întorcându-se către mulţimea de norod ce aştepta cuvântul de încuviinţare al domnului, ridică braţul în sus şi văzduhul clocoti din nou de strigăte puternice.

— Întru mulţi ani să domneşti, măria ta! Trăiască Dragoş-Vodă! Uraaa…!

Voievodul îşi scoase de pe cap cuşma de samur cu pană verde, îşi netezi pletele-i negre corb, oftă din adânc şi spuse, înfiorat de o dulce bucurie:

— Vă doresc din toată căldura inimii mele să trăiţi şi voi, dragii mei, şi să mă ajutaţi cu nădejde din toate puterile la greaua sarcină ce mi-aţi pus-o astăzi pe umeri!

În dimineaţa aceea de toamnă întârziată, măria sa Dragoş-Vodă coborî în încăperea cea mare a casei sale, puţin cam îngândurat.

Laţcu îl aştepta de multă vreme răbdător, dar parcă puţin îngrijorat că vodă trimisese după el aşa de dimineaţă.

— Să trăieşti, măria ta! îl întâmipnă el cu grabă, înainte ca Dragoş să fi închis uşa.

— Bună dimineaţa, boier Laţcule! şi, văzând că bătrânul îi cată întrebător în ochi, adaogă: Iată de ce te-am sculat cu noaptea-n cap. Cată ca astăzi chiar să purcedem la o treabă pe care era bine s-o facem mai de mult!

— Care, măria ta?

— Să ne aducem din Maramureş aci, cât mai degrabă, pe toţi ai noştri şi agoniseala noastră. Casele pot rămâne sănătoase – zâmbi vodă – dar ce-i în ele se cade a se afla aci, în ţara nouă, cât mai curând. Vremea e încă frumoasă, într-adevăr, dar de la o zi la alta se poate strica. Vor începe ploile de toamnă, vuiturile, şi apoi ninsoarea.

Aşa că, boier Laţcule, fii bun, rogu-te, şi grijeşte domnia-ta, de aducerea alor noştri şi a celorlalte chiar astăzi!

— Am înţeles, slăvite stăpâne! Ascult şi mă supun!

— Către prânz, te aştept să-mi dai veşti de ce ai făcut!

În urma poruncii boierului Laţcu, Radu Bradu şi Costea, însoţiţi de două pâlcuri de călăraşi, făceau calea-ntoarsă spre Maramureş, plini de voioşie.

— Bine de tine, Radule – spuse Costea, zâmbind cu înţeles, că-i aduci casa boierului Laţcu!

— Cum aşa, că nu prea înţeleg?!

— Păi eu am marea cinste de a o-nsoţi pe doamna lui Dragoş-Vodă şi de a-i purta de grijă pe drum, pe când tu… ai marea bucurie de a-i ţine de urât domniţei Dana!

— Ce folos, frate Costeo?! O bucurie trecătoare! Am s-o-nsoţesc pe drum o zi, două… şi apoi? Însemnat lucru este cine o va însoţi toată viaţa! Cine ştie cine-i e hărăzit? Dar mai bine să vorbim despre altceva!

La întoarcerea în ţara de la Siret călătorii avură parte de o zi posomorâtă. Vremea se stricase dintr-o dată. Vântul începuse să bată cu asprime dinspre miazănoapte, alungând norii plumburii, fără să-i risipească.

Cu toată vremea rea, se hotărâse plecarea, de teamă ca au cumva să se-nrăutâţească şi mai tare.

În faţa convoiului mergeau călări şase oşteni voinici. După ei, trei căruţe pline cu vârf, în care se aflau lucrurile boierului Laţcu.

În urma lor venea rădvanul domniţei Dana, tras de doi cai albi, puternici, plini de neastâmpăr. În dreapta rădvanului, lângă fereastra deschisă, călărea Radu Bradu, căutând să-şi strunească din timp în timp armăsarul care-şi lua avânt, neobişnuit cu mersul domol al trăsurii.

În al doilea convoi, ce venea la o depărtare de vreo sută de paşi, se afla avutul lui Dragoş-Vodă şi doamna acestuia, însoţită de Costea şi slujitorii de casă.

Se înserase şi la cea dintâi aşezare omenească mai arătoasă se hotărâse popas pentru masă şi odihnă, când fulgere scurte, ca nişte săgeţi de foc frânte, spintecară cerul întunecat. Peste câtăva vreme bubuituri îndepărtate turburară liniştea ce se lăsase peste locuri. De sus se auzi un freamăt uşor ce vestea ploaia; şi deodată se porni o răpăială, de parcă s-ar fi auzit o sută de tobe laolaltă. Şi picături mari şi grele se revărsară asupra pământului, căzând în băşici plesnitoare.

Caii zvâcniră înfioraţi de apa ce-i pişcă şi porniră mai cu nădejde. Apoi începură să-şi scuture coamele, voind parcă să înlăture umezeala ce le venise pe neaşteptate!

— Grozavă ploaie! spuse Dana, scoţând o clipă capul pe fereastră şi retrăgându-l repede.

— Domniţă Dana, îndrăzni Radu, e bine să închizi ferăstruica până trece ploaia. Prea vine năvalnic şi s-ar putea să te ude!

— Şi apoi, ce? se alintă fata.

— Boierul Laţcu mi te-a dat în straşnică pază şi doresc să nu ţi se întâmple nici o neplăcere.

Radu nu mai auzi zgomotul făcut de fereastra închisă, căci, chiar în aceeaşi clipă, un trăsnet năprasnic căzu la zece paşi de rădvan pe un brad înalt, ce înfrunta cerul. Lumina orbitoare şi bubuitul groaznic le luă tuturor, pentru o clipă, văzul şi auzul.

Calul lui Radu, strâns aprig între genunchii călăreţului, se opri brusc şi-ţi puse capul în piept încordat, aşteptând parcă o nouă dezlănţuire a firii.

Dar caii de la rădvan, înspăimântaţi la culme, se ridicară amândoi deodată în două picioare cu oişte cu tot şi apoi se avântară în întunericul drumului, cătând să scape de bradul care, cuprins de flăcări, ardea ca o torţă uriaşă.

Radu lăsă frâul moale, îşi înfipse pintenii în burta catului şi-l îndemnă;

— Hai, Fulger… după ei!

Calul sforăi supus, îmbucurat că se simte călărit de un stăpân de nădejde şi porni cu aşa iuţeală, de vuia aerul în jurul său.

Rădvanul se-ndepărtase binişor. Cu toate umbrele înserării, ochii ageri ai lui Radu îl vedeau totuşi şi-l urmăreau. Îşi îndemnă calul cu desnădejde:

— Hai, Fulger, fratele meu, că de nu i-o luăm înainte, e prăpăd!

Calul, înţelegând parcă desperarea stăpânului, se încordă din răsputeri şi ţâşni săgeată, se apropie de rădvan nechezând, trecu de el şi, ca şi cum călăreţul i-ar fi spus ce are în gând, porni să alerge alături de ceilalţi cai.

Radu, într-o frântură de clipă, văzu cu groază că pe capra rădvanului nu mai e nimeni. Mânătorul căzuse cine ştie unde.

Atunci, cu o iuţeala nemaipomenită, tânărul oştean îşi desprinse picioarele din scări, se ridică în genunchi pe şa şi se aruncă pe spatele celor doi cai, prinzând hăţurile şi trăgându-le cu îndârjire, într-un strigat îngrozitor, de clocotiră văile:

— Ho, zmeilor, ptruuu, voinicilor!

Caii se proptiră în pământ cu picioarele de dinainte, de parcă s-ar fi aflat pe un gheţuş, şi se opriră loviţi în spate de rădvan.

Radu sări jos şi deschise în grabă uşa. Cu părul vâlvoi, cu faţa ca ceara şi cu ochii măriţi de groază, mişcându-şi buzele în neştire şi voind să vorbească, fără totuşi să poată rosti un cuvânt, măcar, Dana se prăbuşi în braţele lui Radu, hohotind de plâns.

Când porni diu nou la drum, rădvanul avea trei cai: lângă cei doi ai rădvanului fusese legat şi Fulger. Iar pe capră se afla acum lângă Radu, care mâna, domniţa Dana.

Degeaba se împotrivise tânărul oştean şi-i spusese că nu se cuvine ca o fată de mare boier să stea pe capră alături de mânător, zadarnic o rugase să stea în rădvan la adăpost şi să aibă încredere în el, că nu se mai poate întâmplă nimic de aci înainte, că fata îi răspunse cu dârzenie:

— Dar s-ar fi căzut, jupân Radule, ca o fată de mare boier să moară din pricina unor cai nărăvaşi înăbuşită într-o cutie pe roate? Şi apoi îmi place pe capră, ca să văd înainte tot ce se-ntâmplă. Şi de va avea cineva ceva de spus, voi răspunde eu, iar domnia ta nu vei fi de nimic învinuit.

Radu ridicase din umeri fără să mai slomnească un cuvânt. Dar după muţenia îndelungată ce o suferise, fata avea acum chef de vorbă. Spuse mai departe, fără să ţină seama de tăcerea flăcăului:

— Să-i dai, rogu-te, din partea mea, calului domniei tale o traistă plină cu ovăz… Sau orz… Ce-i place mai mult?

— Şi unul… şi altul! grăi Radu.

— Prea bine! Cum îl cheamă?

— Fulger, domniţă Dana!

— Hm, cam ciudat nume pentru un cal… Pesemne că el a atras fulgerul către noi! glumi fata.

— Da' de unde, râse flăcăul Aşa l-a botezat boierul Laţcu… E fratele mai mare al lui Trăsnet!

— Aşa? Cel pe care i l-a răpit tătarii în luptă?

— Întocmai! Acela îl întrecea pe Fulger la fugă!

— Ce spui? De-acea e tata atât de nemângâiat de pierderea lui…

— Ce să-i faci? Aşa e la război… Se pierd ei oamenii, dar un cal?!

— Atunci, ne-am înţeles… Să mă chemi şi pe mine când o fi să-i dai ovăzul! Şi să nu care cumva să-i spui tatii de păţania mea. Că e în stare să mă ţină închisă-n casa de teamă să nu mi se mai întâmple ceva!

Sfintele sărbători ale Crăciunului îi apucaseră pe toţi românii maramureşeni, oamenii de credinţă ai lui Dragoş-Vodă, în ţară nouă. Şi acum erau hotărâţi toţi să lucreze cu multă râvnă şi nădejde la grabnica lor gospodărire şi mai vârtos însă la aşezarea unor noi temelii pe pământul ce-i primise cu atâta dragoste.

Hotărâse dintru început măria sa Dragoş-Vodă ca cetatea de scaun a ţării să fie la orăşelul Baia, ce se afla pe malul stâng al râului Moldova, întrucât era această aşezare mai frumoasă şi mai cuprinsă decât toate celelalte: case mari şi arătoase cu multe caturi, biserici cu turle semeţe şi strălucitoare, străzi largi şi bine pietruite.

Apoi, Vodă îşi alese dintre boierii vechi ai ţării şi cei noi ai săi sfatul domnesc, şi la cea dintâi a lor adunare se ridică şi grăi adânc mişcat, cu tremur în glas:

— Iubiţi boieri şi buni prieteni, Dumnezeu să ajute noii noastre întocmiri şi să ne ferească de cotropiri, molime, viituri de ape, foc, trăsnet şi cutremur… şi de toate relele câte mai sunt pe pământ. Aceste pline de neasemuit farmec ţinuturi, pre câte am oblicit, au fiecare numiri de sine stătătoare. Aşa, am aflat că ele se numesc; voievodatul Sepeniţului, cnezatul Câmpulungului şi al Vrancei, precum şi al Dorohoiului şi al Vasluiului, sau al Trotuşului şi al Băii, în care ne aflăm noi astăzi, şi pe a cărei cetate de seamă am hotărât a fi cetatea de scaun a ţării.

Dară iată că această nouă ţară nu poartă nici un nume pe dea-ntregul ei. Cată dar a i-l da noi astăzi acuma chiar! Şi, dacă-mi îngăduiţi să-i fiu eu naş, am să mă bucur din inimă.

— Dorinţa măriei tale, doamne – răspunseră toţi sfetnicii din divan într-un glas – este poruncă pentru noi toţi. Te rugăm dar a ne spune şi nouă numele ce i l-ai ales.

— Îndelung am cugetat în fel şi chip asupra alegerii acestui nume şi am socotit că cel mai nimerit este să-i zicem Moldova, după numele râului la care am răpus zimbrul!

Atunci, boierii toţi ca la o poruncă neauzită, se ridicară în picioare şi strigară cu mare însufleţire:

— Măria ta, într-adevăr acest nume este tare frumos la rostire: Moldova! Bubuie parcă a luptă şi a biruinţă, de s-ar părea că azvârli de aici, de pe pământ, un buzdugan ce se izbeşte şi răsună în bolta cerului. Moldova!

— Aţi grăit tare frumos, boieri dumneavoastră, întocmai unor adevăraţi vrednici şi viteji ostaşi, precum şi sunteţi! le răspunse Dragoş-Vodă mulţumit. Apoi adaogă: Iar drept stemă a Moldovei am cugetat că nimic nu poate fi mai potrivit decât capul zimbrului!

— Prea bine ai cugetat, măria ta! grăiră toţi boierii. Aşa să fie în veci de veci! Trăiască Dragoş-Vodă!

Domnul se ridică şi spuse înfiorat, ca o şoaptă de rugăciune:

— Trăiască Moldova!

În seara aceea se făcu, în casele boierului Cantemir, un ospăţ mare, ce ţinu până la ziuă. Dragoş-Vodă le dăduse a înţelege tuturor că cel dintâi sfetnic al său este boierul Laţcu, care cu toate că se aşteptase la această aleasă cinste din partea domnului, se îmbujorase la obraji ca un prunc proaspăt scăldat, măcar că la vârsta lui putea fi bunic.