Capitolul IV.

Primăvară nouă între două suflete.

P este o săptămână de la această petrecere sosea Anul Nou. Dragoş-Vodă avusese grijă să-i poftească pe toţi sfetnicii, pe boierii ceilalţi ai ţării, precum şi pe toţi oamenii săi de credinţă, la masa de la miezul nopţii.

— Doresc – spusese măria sa – ca cel dintâi An Nou al domniei mele, ce ne soseşte în această ţară nouă, să ne găsească pe toţi laolaltă. De astă dată vor fi alături de noi şi doamnele, jupânesele şi jupâniţele noastre, spre a ne simţi cât mai bine împreună. Apoi, după cel dintâi ceas al anului, ele se vor duce în cămările lor, iar noi vom rămâne în ale noastre singuri, ca să putem glăsui după pofta inimii, fără pricină de oprelişte!

Atunci boierul Laţcu, mâna dreaptă a voievodului, spuse:

— Doamne, jupânul Bale, carele a fost răpit de tătari, încă n-a sosit acasă. Pre cât se arată semnele, neputând împlini încă galbenii ce i se cer ca răscumpărare, abia spre sfintele Paşti dacă-i vor da drumul. Mă rog măriei tale: binevoieşte a îngădui să fie chemate la această cinstita masă de Anul Nou şi jupâneasa Neaga şi jupâniţa Bălaia ale lui Bale, care sărmanele, din pricina pacostei ce s-a abătut asupra lor, stau singure şi oropsite la Câmpulung.

Dragoş-Vodă îi prinse mâna boierului Laţcu şi-i răspunse bucuros:

— Îţi mulţămesc, Laţcule, că te-ai gândit la aceasta. E bine să şi faci precum ai spus. Atât pentru cele două femei, cât şi pentru că scumpa ta fiică va avea la masa noastră o aleasă tovărăşie în jupâniţa Bălaşa, care-i este, pre cât am aflat, bună prietenă.

Laţcu clătină din cap cu uimire şi grăi:

— Şi aceasta o ştiai, măria ta?

— Un domn, Laţcule, trebuie să cunoască şi să ştie totul, chiar şi cele ce s-ar părea mărunte şi neînsemnate. Mai ales e bine a cunoaşte prieteniile ce se leagă şi se dezleagă; s-ar putea ca unele să nu fie folositoare ţării; dar nu despre aceasta e vorba acum!

— Atunci, mărite doamne?

— Atunci, boier Laţcule, fă ce vei crede domnia ta de cuvinţă ca aceste doua Bălciţe să fie cu noi la masa din noaptea Anului Nou.

Aşa se făcuse că acum boierul Laţcu îngrijea de chemarea de la Câmpulung a jupânesei Neaga şi a jupâniţei Bălaşa.

Când auzise de bunăvoinţa lui Dragoş-Vodă, Dana izbucnise în ţipete de bucurie, bătându-şi pălmuţele şi pornind a juca zglobie prin odaie.

— Îţi pare bine, fata tatii? o mai întrebă, de prisos, Laţcu, aşa cum mulţi, de multe ori, pun întrebări fără de rost, la care răspunsul le e în faţă.

— Nici nu se putea să-mi faci o bucurie mai mare, tăicuţă! se opri fata din joc, venind să-l îmbrăţişeze.

— Toate bune, spuse bătrânul boier, dar întrebarea e acum cine pleacă la Câmpulung… să le aducă? Până-n Anul Nou mai sunt doar şase zile.

— Tăicuţă, grăi fata, vremea e frumoasă, omătul căzut deunăzi s-a aşezat în strat subţire şi e bătătorit ca-n palmă, tocmai bun pentru sanie. M-aş repezi eu… Tare aş dori să fac o preumblare, că de mult n-am mai ieşit din curte!

Laţcu dădu din cap, stând la îndoială:

— Hm! De-abia venişi din Maramureş. Şi-apoi, mai e teama… Drumul e lung.

— Nu prea lung şi nici prea anevoios… şi e gata făcut de aci, de la Baia, până la Câmpulung; au trecut şi trec mereu sănii şi care; numai neguţătorii de ar fi şi tot e destul!

— Puica tatii dragă, numai pe tine te am la viaţa mea, şi dacă, Doamne fereşte, s-ar întâmpla ceva, mi-aş lua zilele!

— Să meargă încă o sanie cu noi, cu oşteni aleşi pentru vreo primejdie! Tătarii s-au mai potolit, iar de tâlhari n-am auzit prin părţile acestea.

— Nu de ei mi-e teamă acum, ci să nu se strice vremea la întoarcere şi să nu iasă lupii. Dacă se stârneşte vreun viscol pe drum, ce vă faceţi? oftă el. Dar, ca să nu-ţi stric plăcerea, fie! Am să ţi-l dau să te însoţească pe cel mai destoinic şi mai de credinţa oştean al meu!

— Cine, tăicuţă? abia îndrăzni să întrebe Dana, cu gura pe jumătate şi tremur în glas.

— Radu Bradu! răspunse Laţcu.

Şi inima fetei porni a se zbate dureros în pieptu-i gingaş de fecioară, iar glasu-i amuţi pentru câteva clipe.

Cerul dinaintea zorilor era ca sticla. Stelele, spuze de aur, licăreau în adâncimea de nepătruns a depărtării, de-ai fi zis că-s nişte licurici în întunericul pădurii. Şi, printre ele, steaua numită de ţărani „Căţeluşa vânătorului” scânteia întocmai unei nestemate cu focuri roşii, albastre şi galbene, de nu ţi-ai mai fi luat ochii de la ea, ci ai fi stat s-o priveşti aşa, în neştire. Iar la marginea zării, îşi arunca lumina rece, fără sclipiri, „Luceafărul de ziuă”, căruia poporul îi spunea „Steaua păstorului”, căci după ea se călăuzeau în drumurile lor păstorii.

În curtea boierului Laţcu era de astă dată o forfotă mai mare decât atunci când se pregăteau de vânătoare. Acum pornea la drum fiică-sa Dana, la care ţinea mai mult decât la ochii din cap.

Fata ceruse să plece două sănii; boierul Laţcu hotărâse trei: în cea dintâi aveau să meargă vânătorii cei mai ageri, gata să întâmpine orice dihanie li s-ar fi ivit în cale, în a două călătorea Dana, iar sania o mâna Radu; în a treia, încărcată cu sape, hârleţe, cazmale şi topoare, erau patru oşteni de nădejde ai Laţcului.

Totul era gata de plecare; se mai aştepta cuvântul de pornire al boierului care zăbovea la vorbă cu Radu.

Dana, îmbrăcată într-o scurteică verde, căptuşită cu blană roşiateci de vulpe şi înfofolită cu o broboadă albă de lână groasa, se aşezase în leagănul săniei şi dădea semne de nerăbdare.

La fel de nerăbdători erau şi caii, care-şi pocneau copitele nou potcovite în gheţuşul drumului şi sforăiau, aruncând pe nări aburi ce se ridicau în văzduh ca nişte trâmbe de fum.

Deodată, în aerul rece de iarnă, se auzi puternic şi limpede glasul grăbit al boierului Laţcu:

— Ah, cum de nu m-am gândit?! Să se ia şi patru dulăi şi încă trei cai, câte unul legat în spate la fiecare sanie. Nu se ştie ce se poate întâmpla. Câinii, în sănii, nu pe jos!

Porunca stăpânului se îndeplini în grabă.

— Şi acum – adaose boierul – drum bun, feţii mei, să veniţi sănătoşi cu toţii şi Dumnezeu să v-ajute!

Radu sări în sania din mijloc şi prinse hăţurile cu stânga, iar cu dreapta îşi scoase cuşma neagră de miel nefătat.

Laţcu veni lângă sanie, mângâie cu duioşie braţul fetei şi, privindu-l ţintă pe Radu, îi spuse:

— Mai e nevoie să-ţi spun ceva, Radule?

Flăcăul îşi puse mâna pe inimă şi se plecă dinaintea bătrânului, fără să răspundă nimic. Apoi smuci hăţurile, strigând:

— Dii, zmeii tatii, hai şi Doamne-ajută!

Salbele cu zurgălăi de argint, prinse la gâtul cailor, sunară limpede şi lin într-un clinchet de veselie şi săniile se pierdură în zarea ce începuse să se roşească, urmate de privirea înlăcrimată a bătrânului boier, care, cu toată tăria lui, îşi simţea inima strânsă de îndoială.

De la Baia porniră în sus, spre miazănoapte, călăuzindu-se după malul stâng al râului Moldova. Câmpulungul se afla pe malul cel drept al râului ce se vărsa în Moldova, şi Radu hotărâse să facă vad tocmai la sosire, unde apa se îngusta, era mai mică, mai bine îngheţată şi mai uşor de trecut.

Curând începu să se crape de ziuă, şi umbrele nopţii fură alungate de săgeţile vii de lumină ale soarelui rece de iarnă.

Dana şedea în dreapta lui Radu, care ţinea hăţurile cu stânga, iar cu dreapta mânuia biciul înflorat. Nu scotea o vorbă; îi era parcă teamă că rostirea vreunui cuvânt ar putea să-i destrame fericirea ce i se cuibărise, caldă, în sufletu-i potopit de o năvalnică bucurie.

Radu întoarse capul către ea şi spuse cu sfială:

— Iartă-mi întrebarea: ţi-e frig cumva, domniţă Dana?

Dana, înfofolită în broboada albă ca zăpada ce o înconjura, părea un copilaş proaspăt scăldat. Îşi întoarse şi ea ochişorii-i de cărbune, încondeiaţi de gene negre, şi răspunse:

— Nu, jupân Radule, mă simt cum e mai bine! Mult mai bine decât în rădvan, întări ea.

Aburii înălţaţi uşor din gura lor se împletiră în văzduhul îngheţat. Radu îndrăzni să mai spună:

— Acum nu, că de-abia am pornit la drum, dar de ţi-o fi, te rog să-mi spui, domniţă!

— Ţii cumva altă broboadă ascunsă-n sanie? îl necăji Dana.

Dar Radu zâmbi şi nu mai răspunse.

Se luminase bine; drumul era neted şi caii mergeau uşor, strănutând uneori şi împroşcându-i pe cei doi călători cu stropi de spumă albă.

De la un timp, nimeni nu mai scoase o vorbă. Era o linişte apăsătoare şi începuse să le fie urât de atâta tăcere. Nu se auzea decât şuieratul tăios al tălpilor ce alunecau pe zăpadă, tropăitul înfundat al copitelor repezite din plin pe zăpada îngheţată şi clinchetul vesel al clopoţeilor.

Sufletul lui Radu era potopit de o mie de gânduri; şi o mie de întrebări îi fluturau pe buze. Se hotărî la una din cele o mie, deschise gura s-o rostească, dar nu ieşi decât aburul cald ce se risipi în aerul rece al dimineţii.

Şi-n sufletul Danei era aceeaşi frământare. Dar se cuvenea oare ca ea, fiica celui mai mare boier al Moldovei, al aceluia ce venea îndată după domnul ţării, să stea prea mult de vorbă cu un bărbat care nu era decât oştean al tatălui ei? Viteaz, puternic, iscusit şi blând într-adevăr, pe cât se părea, acest flăcău, dar totuşi un fel de slujitor al părintelui ei. Că era ţinut în cinste şi poftit la mesele lor, de-a valma cu oamenii de vază ai ţării, era altă socoteală; însă el tot slujitor se numea că este. Dar vezi că dintre toţi ceilalţi, boierul Laţcu numai în el avusese încredere să i-o dea în grijă pe fiică-sa. Şi ea, cu toate aceste gânduri potrivnice între ele, ce se învălmăşau, neliniştind-o, se simţea atrasă de acest flăcău blând, îi era milă de el, îi făcea plăcere de câte ori îl vedea, de câte ori avea prilejui să-i răspundă la bună ziua sau sa schimbe o vorbă-două cu el, iar când nu-l vedea o zi, era mâniată pe ea însăşi că simte nevoie să-l vadă totuşi şi caută să născocească un prilej pentru aceasta.

Şi se hotărî să tacă, prefăcându-se că a cuprins-o somnul.

I-a trebuit mult Danei până să le înduplece pe cele două femei să primească a veni la masa de Anul Nou a lui Dragoş-Vodă. Că, ziceau ele, şi pe bună dreptate, cum le-ar tihni petrecerea, când îl ştiau pe boierul Bale prins la duşmani şi, poate, în primejdie de moarte? Însă Dana le spusese că nu e bine să-l înfrunte pe măria sa Dragoş-Vodă, care dă cel dintâi ospăţ prietenilor, de când e domn în Moldova.

Şi au pornit înapoi, spre Baia, jupâneasa Neaga, luând şi un poloboc mare cu vin rubiniu, despre care se spunea în acele părţi de ţară că e grozav de bun, făcându-te să uiţi de toate necazurile numai după două pahare.

Dar iată că, de data aceasta, drumul de la întoarcere nu s-a mai asemănat cu cel de la venire. Şi dacă Dana ar fi ştiut ce o aşteaptă nu s-ar mai fi urnit cu atâta uşurinţă, ci ar fi făcut Anul Nou şi fără de buna sa prietenă Bălaşa Bale.

Primejdia s-a ivit numai la un sfert din drum depărtare de Baia. Spre spaima călătorilor, cerul s-a întunecat pe neaşteptate cu puţin înainte de amiază. Şi deodată s-a pornit o ninsoare cum nimeni dintre ei nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată: cădeau fulgi mari, groşi, de ai fi zis că cineva din înaltul cerului scutură asupra pământului, dintr-un sac uriaş, flori de măr în mănunchiuri. Omătul se aşternu gros în câteva ceasuri şi dintr-o dată începu să bată un vânt tăios, spulberând ninsoarea căzută şi făcând troiene greu de străbătut. O dată cu vântul, frigul se lăsă mai pătrunzător, începu să înţepe şi să taie răsuflarea. De văzut nu se mai vedeau decât perdele de zăpadă, prin care era cu neputinţă să treci, fără să te înăbuşi.

Caii se opriră sforăind, cu teamă. De înaintat nu mai era cu putinţă. Dana strigă, sugrumată de viscolul necruţător:

— Radule, mă-năbuş!

Flăcăul sări în zăpada înaltă şi strigă:

— Daţi-vă repede jos, deshămaţi caii şi întoarceţi săniile cu talpa dincotro bate vântul! Apoi adăpostiţi-vă în culcuşul acesta… până trece prăpădul. Caii priponiţi-i cu funii lungi şi lăsaţii în voie, că ştiu ei să se apere singuri. Repede!

O ridică de subsuori pe Dana şi-o puse uşor lângă un copac. Le ajută să coboare şi pe cele două jupânese Bale, care priveau amuţite de groază. Deshămă în grabă caii şi, cu o putere ce nu şi-o ştiuse nici el până atunci, răsturnă sania, trântind-o spre un dâmb din marginea drumului. Apoi o cuibări pe Dana şi pe prietenele acesteia, el aşezându-se mai la o parte şi aşteptând dezlănţuirea urgiei cereşti.

Tovarăşii lor de drum făcură aceleaşi lucruri – pe cât gândeau ei – aşa, ca să se afle în treabă şi să nu spună că n-au întreprins nimic pentru apărare; dar erau încredinţaţi că nu vor mai apuca Anul Nou.

Aşa trecu ca un ceas de vreme, când deodată viscolul, ce bătuse necontenit cu aceeaşi tărie, se potoli ca prin farmec pe neaşteptate, tot aşa după cum venise.

Ninsoarea conteni, cerul se lumină uşor şi călătorii tocmai începuseră să răsufle uşuraţi, când deodată nişte urlete îndepărtate le îngheţă de-a binelea sângele în vine.

— Lupii! strigară toţi cu groază nestăpânită într-un glas.

Caii începură să necheze neliniştiţi şi să-şi umfle nările, iar cei patru câini se porniră şi ei pe urlete prelungi şi înfiorătoare.

Radu îi sudui să tacă, şi câinii, înţelegători ai primejdiei de moarte, se potoliră îndată.

— Urletele vin din 'napoia noastră! strigă Radu. Săniile pe tălpi, caii în ham, să pornim cât mai degrabă, că altminteri e mare primejdie şi nu ştiu cum vom scăpa!

Cu o iuţeală, pe care numai teama de moarte o putea da, totul era gata de plecare. Dar de-abia porniseră, că-n capătul drumului, în depărtare, se zăriră zece-douăsprezece luminiţe, ce se apropiau cu iuţeală.

Fără să mai ţină seama de nimic, Dana îi cuprinse braţele flăcăului ce mâna sania şi-i striga îngrozită:

— Ce facem, Radule? Nu ne lăsa!

Îmbărbătat de cuvintele fetei, tânărul oştean răspunse cu tărie:

— Domniţă Dana, ai încredere în mine! Am să încerc tot ce se poate face în asemenea grea împrejurare. Şi apoi, cum o mai vrea Dumnezeu. Însă fără jertfă nu se poate, chiar de-ar fi să înfrunt mânia boierului Laţcu!

— Numai la asta să nu te gândeşti!

Radu struni o clipă caii şi-i făcu loc săniei ce-l urma să treacă înainte. Apoi îşi luă spada, dădu hăţurile Danei, care înţelese, şi le primi cu dârzenie. Se strecură în spatele săniei şi, cu o lovitură dibace dată pe dedesubt, tăie beregata calului ce-i urma sania. Acesta se prăbuşi fără să icnească măcar. Zăpada se înroşi îndată de sângele ce gâlgâia ca dintr-un izvor din gâtul calului rămas fără suflare.

Lupii, care ajunseseră sania, se năpustiră asupra hoitului şi începură să rupă înnebuniţi de foame, în timp ce săniile se îndepărtau cu grabă pe drumul ce ducea la cetatea de scaun, Baia.

Se înserase de mult. Boierul Laţcu, care şi aşa aştepta îngrijorat, cu sufletul la gură, întoarcerea fetei văzând viscolul ce se pornise şi că nici un semn nu se arăta, înnebuni de-a binelea. Când viforniţa cumplită era în toi, porunci să-i pună patru dintre cei mai puternici cai la sanie, îşi luă pe cei mai voinici slujitori, îşi aruncă şuba pe el şi porni în întâmpinarea călătorilor.

Dar abia se îndepărtase de castel, că inima i se umplu de o mare bucurie. Din depărtare auzi sunând zurgălăii cunoscuţi ai săniilor sale.

— Ah, slavă, domnului – strigă el – dar hai înainte, dacă tot am pornit!

Însă, până să se dezmeticească din bucuria cea mare ce-l copleşise dintr-o dată, încât i se muiaseră picioarele, iată că-i ieşiră în cale săniile îndelung aşteptate. La strigătul lui groaznic: „Staţi!” caii, fără a mai fi struniţi de mânători, cunoscând glasul stăpânului lor, nechezară prelung şi se opriră brusc, bătând cu copitele zăpada afânată.

Ochii boierului Laţcu cătară setoşi sania de la mijloc, din care mâinile vânjoase ale lui Bradu, fără a mai ţine socoteală de nimic, o ridicară pe Dana ca pe un fulg şi o aruncară în braţele larg deschise, care se strânserî de mai s-o înăbuşească la piept.

— Dana, fata tatii, prin ce ai trecut tu?

— De nu era jupân Radu, tăicuţă, oftă ea adânc, nu ne mai vedeam niciodată, aşa, să ştii!

Laţcu se opri, încruntându-se puţin, dădu din cap şi nu răspunse nimic. Apoi se trezi în el simţul de ospitalitate şi, Iăsând-o pe fată, alergă Ia jupâneasa Neaga şi jupâniţa Bălaşa şi cuprinzându-le de mijloc, le împinse spre sania lui.

— Hai, acum până acasă vă duc eu!

În ciuda iernii grele ce se abătuse asupra Moldovei, primăvara anului 1360 venise timpurie. Un soare neaşteptat de puternic topise gheaţa şi zăpada în câteva zile, şi în luna lui Prier verdeaţa se întinsese în ţara întreagă.

În dimineaţa aceea frumoasă, boierul Laţcu plecase din vreme la palatul lui Dragoş-Vodă, fiind chemat de cu seară la un sfat de taină.

Vremea se încălzise binişor. Albinele cutezaseră să-şi părăsească ştiubeiele şi să înceapă colinda.

Dana ieşise în grădină cu un taler plin de răsaduri de flori pe braţe. Şi, ca din senin, se ivi lângă ea Radu, care se înclină, îi luă în grabă talerul din mână şi grăi cu glasul sugrumat:

— Sărutăm dreapta, domniţă Dana!

— Bună dimineaţa. Radule! De ce eşti aşa de tulburat?!

— Nu te-am mai văzut de vreme îndelungată atât de aproape… şi doream de mult să te văd şi mai ales să-ţi vorbesc.

— Iată, ţi s-a îndeplinit dorinţa. Te ascult!

Radu oftă, surâzând cu sfială, şi spuse:

—… Acum… domniţă Dana, că eşti gata să mă asculţi, nu mai ştiu ce să-ţi spun… Dar toată iarna am stat de vorbă cu domnia ta… în gând… în ceasurile mele grele de veghe!

— Şi atunci? întrebă fata cuprinsă de mirare.

— Atunci… îmi dai voie să te ajut la răsaduri?

— Asta nu e o treabă pentru un oştean viteaz ca domnia-ta, jupân Radule, dar dacă vrei… poftim…!

— Mi-ar fi plăcut să sădim împreună un stejar aci, în fundul grădinii… şi să-i spunem… „stejarul Danei”.

Pe buzele fetei înflori un surâs, ce-i adânci şi mai mult cele două gropiţe care-i împodobeau obrajii.

— De ce nu „stejarul lui Radu”?

— Mai bine, „stejarul Danei şi-al lui Radu”. Măcar stejarul să ne lege, îndrăzni flăcăul… dacă altminteri… toate ne stau în cale!

— Ce voieşti a spune cu aceasta, jupân Radule? se opri fata cuprinsă de o tulburare neaşteptată!

Dar în aceeaşi clipă simţi că nu sunt singuri, tresări şi se-ntoarse repede. Lângă ei, răsărise ca din pământ doica.

— Ce e, mamă doico? întrebă fata nemulţumită. Nu-mi amintesc să te fi chemat!

— Am crezut că poate ai nevoie cumva de ajutor la răsaduri! şopti doica mieros.

— La fel a crezut şi jupânul Radu… şi s-a înşelat. Pot grădinări şi singură!

Şi zicând aşa, îi părăsi pe amândoi, îndreptându-se spre brazdele proaspăt săpate, ce-şi aşteptau florile.