Capitolul III

Apele nu se revarsă mari numai primăvara.

ERA ACEST STRĂVECHI ORAŞ, Niş, una din cele mai întărite cetăţi ale Serbiei, o adevărată fortăreaţă. Ridicat pe râul Nişova, cu zid gros împrejmuitor şi turnuri înalte cu creneluri şi foişoare de observaţie, având şi apă din belşug, precum şi subterane cunoscute doar de către localnici şi care răspundeau în păduri bătrâne de nepătruns, era cu neputinţă să fie cucerit de cineva, oricât de îndelungat ar fi fost asediul.

Dar dacă pe dinafară era de o cutremurătoare măreţie, aşa cum românii nu mai văzuseră cetăţi decât poate la Curtea de Argeş şi la Giurgiu, pe dinăuntru oraşul era şi mai grozav cu străzile lui drepte de piatră, cu casele înalte având două şi trei caturi, cu foişoarele de apă şi cu grădinile cu felurite soiuri de pomi roditori şi flori rare de toate culorile curcubeului. Pe calea cea mare a Nişului, ce străbătea cetatea de la răsărit la apus în linie dreaptă, mergeau agale, scârţâind din greu, trei care încărcate cu sare.

Sărarii, mergând pe jos, îndemnau caii scunzi, dar vârtoşi, mai mult din gură decât cu biciul; iar când îl foloseau îi îmboldeau cu codiriştea, nu-i plezneau cu şfichiul înflorat, spre a nu-i obosi şi mai mult.

— Mai văzurăţi vreodată asemenea cetate măreaţă, fraţilor? Grăi cel mai vârstnic, că iată eu, măcar că m-apropiu de cincizeci de ani, mărturisesc cinstit că nu… Şi-am colindat ceva la viaţa mea! Zău că nu vă mint, dar parc-aş merge printr-o cetate din basme, aşa cum se spune, de pe tărâmul celălalt!

— Nici nu-i de mirare, măre Dobre! Îi răspunse un bărbat în putere, foarte plăcut la înfăţişare, cu ochii negri ca tăciunele şi mustaţa în furculiţă. Nu-ţi aminteşti ce ne-a spus stăpânul, când am pornit la drum…: că aci, la Niş, e locul de naştere al aceluia care, mai târziu a fost Constantin cel Mare Împărat?

— Aşa e, vere. Acum venii eu acasă!

— Hei, bată-te norocul.

— Râse cel de-adinioară.

— Ba de mult plecarăm noi cu toţii de-acasă, să vedem însă cum ne-om înapoia! Şi-acu, ca să nu-mi uit vorba, era firesc ca marele împărat Constatin să aibă grijă de locul său de baştină.

— Atunci are ceva ani, nea Boiane, ai?

— Ceva, măi, nepricopsitule?! Păi cetatea asta e rămasă de la romani, răspunse râzând cu poftă acela căruia-i spuneau Boian. Pe-atunci i se zicea Naissus, aşa să ştii. Numai de la Constantin Împărat şi au trecut o mie şi mai bine de ani. Auzi, colo! Dar ian să mai lăsăm vorba; îmi pare c-am ajuns.

— Şi mie, încuviinţă unul din sărari ce părea mai isteţ. După spusele celor de la straja porţii, aci trebuie să fie casa cu pricina.

Boian, care mergea în fruntea carelor, ridică biciul, fluturându-l o clipă şi strigă:

— Ppptttrrruuu, caii! Hoo, zmeii tatii!

— Ppttrruu! Se auzi repetat îndemnul de oprire de către ceilalţi.

Dinaintea lor se vedea o împrejmuire de zid de un stat de om înalt, iar înăuntru se ridica falnică o casă mare cu un cat, având tencuiala portocalie, iar ferestrele largi şi luminoase, vopsite-n verde, ca şi acoperişul de şindrilă măruntă. Casa era aşezată în mijlocul curţii, lăsând în faţă loc pentru grădina cu flori.

Boian îşi sumese iţarii, strângându-si brâul mai bine, tuşi spre a-si drege glasul, apoi prinse ciocanul de aramă şi bătu cu tărie în poartă de trei ori. Aşteptă răbdător şi, când auzi zgomot dinapoia zidului, îi spuse lui Petrovan:

— Dă tu o gură pe sârbeşte c-a sosit sarea. Petrovan se trase doi paşi înapoi şi punându-si mâinile pâlnie la gură, strigă umflându-si bucile obrazului, de parc-ar fi suflat într-o trâmbiţă:

— A sosit sarea! Deschideţi poarta mare! Dar nu se deschise decât un căpăcel la poarta cea mică, prin care priviră doi ochi iscoditori. Abia apoi scârţâi din ţâţâni poarta cea mică şi-n cadrul ei se arătă un slujitor tânăr cu spanga-n mână.

— Fiu! Fiu! Fiu! Măăă, să fie-a naibii de treabă!

— Fluieră Boian cu adâncă mirare. Ăştia se ferecă mai dihai ca la o monastire de maici. Mai strigă-i o dată, Petrovane, că poate e surd, sărmanul! Nu vezi cum se zgâieşte la noi?

Petrovan îi grăi mai tare decât s-ar fi cuvenit, fiind încredinţat că vorbind într-o limbă străină va fi mai bine înţeles astfel:

— Fii bun, prietene şi spune-i domniţei Mara că a sosit sarea! Atât! Dar ceva mai repejor! Şi-i trase o înjurătură pe româneşte în hohotul de râs al tovarăşilor săi de drum.

Omul le trânti poarta-n nas şi se duse grăbit. Şi îndată după aceea se auziră răpăind pe treptele scării de sus nişte picioruşe repezi, ce mergeau mai grăbite decât vorbele ce le rostea stăpâna şi din care nimeni nu-nţelegea nimic.

Poarta mică se dete-n lături şi-n faţa sărarilor se ivi o fată aşa de frumoasă cum cei sosiţi cu carele credeau că putea fi numai Ileana Cosânzeana din basmele româneşti.

Boian abia-si stăpâni un fluierat de admiraţie şi se uită la Petrovan care înţelese şi spuse din nou în sârbeşte, de astă dată molcom:

— Sărutăm dreapta, măria ta. Am sosit cu sarea după porunca ştiută şi, de s-ar putea, am voi să stăm puţin de vorbă.

— Poftiţi de intraţi! Spuse fata cu un glas de parcă ar fi sunat o salbă de clopoţei de argint.

Sărarii intrară fără a-si lua ochii de la ea. Şi-ntr-adevăr că aveau ce privi. Era ca la şaptesprezece ani, înăltuţă, împlinită; avea faţa albă, părul castaniu şi ochii albaştri cum e cerul în cea dintâi zi senină de primăvară; mijlocul, cât să-l cuprinzi în două palme.

Mara o luase înainte şi spuse ceva în şoaptă slujitorului care aştepta cu gura căscată, neştiind ce să creadă că e cu cei nouă căruţaşi plini de praf şi sudoare.

Iar sărarii, după dânsa.

Ajunseră într-o odaie spaţioasă, cu ferestrele ca nişte mari ochi de lumină la care se vedeau în ghivece flori gingaşe din ţări străine. Pe de margini, laviţe cu scoarţe înflorate. Peretele din spre răsărit era străjuit de icoana sfântului ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, cu o candelă aprinsă dedesubt. În mijloc, o masă mare şi grea de stejar afumat, la care-ar fi putut mânca peste treizeci de oameni.

Fata întinse mânuţa-i subţire şi albă ca de crin spre laviţe, făcându-le semn să şadă, ceea ce sărarii, obosiţi de mersul pe jos, făcură de-ndată, fără să aştepte a mai fi rugaţi a doua oară. Apoi, auziră că i se dă slujitorului o poruncă şi se bucurară foarte când Petrovan, tălmaciul lor, le spuse scurt: „Ne-aduce de băut, fraţilor!”

Şi-ntr-adevăr, că slujitorul se-ntoarse cu două femei tinere, frumos şi curat îmbrăcate, ce purtau două tăvi cu două carafe mari cât nişte donicioare şi nouă cupe, atâtea câţi oaspeţi erau, întrucât unei fete nu-i era îngăduit a bea sau a mânca laolaltă cu bărbaţii ce nu-i erau nici rude şi nici prieteni.

Dar nici nu apucară căruţaşii să bea până-n fund cupele ce le fuseseră umplute, că în odaie intră cu paşi grei şi apăsaţi un munte de om între două vârste, care le grăi cu multă bunăvoinţă:

— Fiţi bine veniţi, cinstiţi oaspeţi! Spuneţi-mi, rogu-vă, cine e mai marele domniilor voastre?

Atunci se ridică Boian, punând pocalul pe masă şi grăi întinzând mâna-i aspră şi arsă de soare:

— Eu, măria ta, marele spătar Boian, şi… Aci se opri zâmbind şi privi la fată cu nespus drag, acum peţitorul domniţei Mara pentru măria sa Mircea-Vodă, domnul Ţării Româneşti.

Uriaşul strânse mâna întinsă cu atâta voie bună şi grăi din nou:

— Încă o dată, fiţi bine veniţi! Apoi strigă cu un glas ca de tunet:

— O cupă şi pentru mine, spre a bea cu aceşti prea cinstiţi oaspeţi!

Slujitorul îndeplini de îndată porunca stăpânului şi rămase neclintit lângă uşă, spre a fi gata la alte porunci. El privea ţintă la domniţa Mara şi tresări când îl auzi pe despotul Dobromir că grăieşte încruntat:

— Cunoaştem totul dinainte cum se cuvine şi ştim că sunt mulţi rău voitori ce nu văd cu ochi buni această legătură.

— Le-om veni noi de hac, măria ta, răspunse hotărât Boian, dar ne e tare degrabă. Cu cât vom sfârşi mai repede treaba ce ni s-a încredinţat, cu atât mai bine pentru toţi. Dacă dormim cumsecade în această noapte, noi mâine suntem gata de întoarcere. Că, de venit, venirăm noi bine chiar, părând a fi nişte bieţi negustori de sare; dar la înapoiere n-o să mai meargă la fel de uşor. Aşa că să le facem pe toate cât mai degrabă, după cum spusei.

— Prea bine, încuviinţă bătrânul. Şi vă-ntoarceţi tot cu carele?

— Dar ce Dumnezeu să mai ducem în ele, mărită gazdă?

— Se uimi Boian.

— Cum ce?

— Fu de astă dată rândul uriaşului să se mire. Câte ceva din zestrea miresei şi darurile de nuntă pentru prea cinstitul şi măritul meu ginere.

Aci, Boian izbucni într-un hohot de râs de zornăiră ferestrele şi cupele de pe masă. Şi cum tatăl fetei îl privea cu adâncă nedumerire, el îl lămuri de-ndată:

— Păi s-ar putea să facem asemenea greşeală de neiertat? Dacă vom fi cumva opriţi în drum, ce vom spune, având cu noi aceste care pline de toate minunăţiile? Că suntem neguţători de mărunţişuri atât de deosebite unele de altele?! Las-că măria sa Mircea-Vodă este mulţămit să-i sosească mai bine mireasa fără zestre, decât zestrea fără mireasă. Şi-apoi, de vreţi, le puteţi aduce mai uşor măriile voastre, când o să veniţi la nuntă. Măcar că Mircea-Vodă are el destule şi de toate din belşug. Eu sunt încredinţat că vom fi urmăriţi, dacă nu pas cu pas, cel puţin pe-aproape. Doar se ştie, după cum spuseşi şi măria ta, că sunt mulţi potrivnici acestei căsătorii domneşti.

Aci, slujitorul de lângă uşă îşi muşcă fără de voie buzele şi schimbă, fără pricină, dintr-o mână în cealaltă, tava pe care adusese cupa pentru stăpânul său.

Despotul îngăimă cu adâncă uimire şi grijă:

— Şi-atunci?

— Porunca măriei sale Mircea-Vodă e alta pentru înapoiere.

— Care?

— Întrebă de astă dată cu nerăbdare Mara.

— Spre a da cât mai puţin de bănuit vrăjmaşilor şi spre a ne apăra cât mai bine cu putinţă comoara de mare preţ ce o ducem cu noi…, (aci, fata îl privi pe tată-său cu coada ochiului şi-l văzu că zâmbeşte cu plăcere, ca şi ea de altfel), vom merge spre ţară pe alte căi decât la venire. Şi iată cum a chibzuit măria sa domnul nostru că e mai bine să facem spre a ne pierde urma de fiecare dată, de ne-ar fi cumva calea aţinută sau de se va lua cineva după noi.

Şi spătarul Boian îşi desfăşură pe de-a-ntregul planul de înapoiere, întocmit cu dibăcie, ca să le înlăture cât mai mult cu putinţă primejdiile la care se aşteptau şi care nu aveau să-i ocolească în această grea călătorie. De astă dată, peţitorii domniţei Mara, din sărari, se preschimbaseră în cinstiţi neguţători de cai ce mergeau în Ţara Românească spre a vedea câteva herghelii şi câţiva armăsari tretini, tare preţioşi pentru întrecerile la fugă, dar mai cu seamă pentru prăsilă.

În spatele convoiului venea trasă de doi cai înalţi, o căruţă acoperită cu două rogojini bine prinse de loitre, de n-ar fi putut ghici nimeni cam ce se află înăuntru. Mânătorul de pe capră plesnea de mama focului cu un bici înflorat, fără să-i pese de cutia pe roţi care sărea, troznind din încheieturi pe drumul plin de pietre, praf şi noroi.

Acum, călătorii erau în număr de treisprezece, cu patru mai mulţi ca la venire.

De la Niş, ei hotărâseră să meargă călare de-a lungul Timocului, în sus, până la Zaiciar; iar de aci, de va fi apa râului mare, cu pluta până în dreptul Negotinului, unde urmau să facă popas mare, înainte de a trece Dunărea, spre a intra în Ţara Românească.

Aceasta era socotită de ei calea cea mai scurtă şi mai lipsită de primejdii. Dar dacă ar fi bănuit câte peripeţii aveau să întâmpine, ar fi ales, de bună seamă, un drum cât mai lung, numai să fie scutiţi de atâtea neaşteptate şi primejdioase întâmplări. Pe la jumătatea drumului, între Niş şi Zaiciar, într-o luncă deasă, udată de apa Timocului, poposi în amurg un pâlc de şase călăreţi cu caii înspumaţi şi leoarcă de năduşeală. Oamenii erau şi ei toţi asudaţi de parcă i-ar fi muiat o ploaie grozavă, însă gurile le erau uscate şi abia mai puteau înghiţi în sec.

— Trage plosca aia de la oblânc, Mihailo şi trece-o-ncoace, spuse unul din ei că ni s-au uscat gâtlejurile de-atâta goană!

Acel pe care-l numise Mihailo le-ntinse o ploscă pântecoasă, zugrăvită cu flori albastre şi roşii răspunzându-i:

— De n-ar fi fost goana asta, n-am fi putut să le-o luăm înainte…

Bătrânul puse plosca la gură, gâlgâi de câteva ori cu poftă, o şterse cu podul palmei şi-o-ntinse tovarăşului său de-alături, oftând din adânc:

— Apoi că nici aşa nu se ştie încă de ne-o fi truda cu vreun câştig. Rămâne de văzut. Românii sunt mai mulţi.

— Da noi suntem mai aprigi şi mai iscusiţi ca ei, moş Petro! Îi răspunse Mihailo înciudat.

— Cu românii nu se ştie niciodată de unde sare iepurele! Rămâne de văzut – îi repetă Petro. Şi-acum, jos de pe cai şi la pândă, că nu mai au nici ei mult până să se apropie. Dacă cele ce ni le-ai spus sunt întocmai, de bună seamă.

— Întocmai aşa cum le-ai auzit.

— Om vedea, oftă din nou Petro şi sărind de pe cal îşi îndemnă tovarăşii să fie gata.

Dar cei aşteptaţi nu erau chiar atât de departe cum ar fi voit poate urmăritorii lor din luncă, spre a se odihni în tihnă, a-si mai trage sufletul şi a chibzui ce aveau să facă.

Cam la jumătate de ceas de la popasul pe malul Timocului, urechea lui Mihailo prinse îndepărtat tropot de copite şi uruit de căruţă.

— Auzi, moş Petro… Ei sunt! Noroc că s-a lăsat întunericul. Nu pot trece decât prin vâlceaua asta de mesteceni şi sălcii. Parcă s-au ivit la porunca noastră ulmii ăştia subţiri din părţi.

— Bine, bine… Prea multă vorbă acum! Hai să ne-ascundem iute.

— Nu ştiu ce e cu mine, se vaită Mihailo, de m-apucă un tremur al naibii.

— Apăi de-om face aşa şi-n faţa lor, mai bine-i să ne lăsăm păgubaşi. Nu ştiu de n-am făcut eu rău că m-am luat după gura ta.

— Ai să vezi, moş Petro, c-o să-ţi pară bine. Urma alege.

Bătrânul dădu din cap fără să mai răspundă. Apoi trecu în spatele unor aluni cu frunza deasă şi le strigă celorlalţi să facă la fel. Petrovan se simţea în al nouălea cer şi-l binecuvânta pe tată-său că în copilărie îl dăduse ucenic la un grădinar, sârb, unde stătuse trei ani încheiaţi. Acum vorbea sârbeşte aproape ca un om de baştină. Călărea alături de un flăcăiaş cu faţa smeadă şi zâmbitoare care nu mai înceta cu întrebările despre Ţara Românească.

După ei, veneau călare Boian şi alt flăcăiaş care parc-ar fi fost frate geamăn cu cel dintâi.

În faţa convoiului mergeau cu ochii în patru, doi oşteni sârbi, atât de voinici, încât abia li se găsiseră cai pe măsura lor. Dar nici aceştia nu li se potriveau prea bine. Ţi se părea că le atârnă picioarele pe păimânt, măcar că ei le ţineau în scări.

După Boian şi tovarăşul său, veneau românii, în număr de şapte, sporovăind şi glumind cu multă voie bună, de parcă s-ar fi simţit chiar de pe acum vornicei de nuntă domnească.

Cei doi sârbi, oamenii despotului Dobromir, fuseseră într-adins aleşi să meargă în frunte, atât pentru că erau bărbaţi puternici şi încercaţi în lupte, cât şi pentru că ştiau bine drumul.

Convoiul mergea lin, în trap uşor. Drumul era neted de-a lungul râului şi bine bătut, fără bolovani şi hârtoape. Dar iată că flăcăiaşul, tovarăş de drum al lui Petrovan, izbucni deodată într-un râs grozav, dar frumos, subţire şi gingaş, ca gâlgâitul unui izvor de munte. Iar Petrovan râdea şi el de mama focului.

Atunci, tânărul de lângă Boian îşi îndemnă calul cu pintenii înstelaţi şi se apropie de înaintaşi:

— Hei, Muşato, spune-mi şi mie, rogu-te, de ce râzi cu atâta poftă, ca să râd şi eu?!

Muşata, buna prietenă şi însoţitoare a domniţei Mara, răspunse, icnind sub straiele bărbăteşti, ce-o prindeau de minune:

— Auzi ce-i trece prin minte lui Petrovan? Cică-ndată ce-ajungem la Cetatea de Argeş, vrea să mă ceară măriei sale Mircea-Vodă, că el fără mine nu mai poate să trăiască!

— Ce spui? Amarnic l-a mai fulgerat dragostea! Nici nu-i de minune cu o fată ca tine. Nu degeaba te-au botezat Muşata! Şi tu ce răspuns i-ai dat?

— Că să mă ceară de la tine, că tu-mi eşti stăpână şi nu Mircea-Vodă.

Aci, Petrovan îşi întoarse capul, râzând şi el pe sub mustaţă şi grăi:

— Iară eu, mărită domniţă, i-am întors vorba, spunându-i că odată ce vei fi cinstita doamnă a lui Mircea-Vodă, tot măria sa e stăpânul cel mare… Şi tot lui va să-i fie cerută.

Mara răspunse râzând şi ea:

— Toate bune şi cum nu se poate mai adevărate, Petrovane, dar gânditu-te-ai adânc şi nu crezi că ar fi bine ca totuşi doamna lui Mircea-Vodă să pună o vorbă bună pe lângă cinstitul ei soţ?

Muşata ciripi iarăşi de astă dată, mai sigură:

— Văzuşi, măre, Petrovane, că tot femeia e mai iscusită la astfel de treburi?

Boian rabdă ce rabdă şi-n cele din urmă izbucni, prefăcându-se supărat:

— Da' spuneţi-mi şi mie despre ce e vorba, oameni buni?

Când tocmai deschisese gura să-i răspundă, Petrovan nu mai apucă să-i spună ce voia. Se auziră două urlete îngrozitoare şi cei doi oşteni sârbi, parcă săltaţi din şei de-o putere nevăzută, se treziră aruncaţi în faţa cailor ce căzuseră în genunchi unul lângă celălalt.

Convoiul se opri deodată, iar cei doi sârbi uriaşi ce fuseseră azvârliţi de pe cai, se ridicară fulger de la pământ, înfiorători la vedere şi cu spadele-n mâini, gata de luptă.

Şi iarăşi se auziră două urlete de mare mânie şi mai îngrozitoare decât cele dintâi.

Românii nici n-avură timp să se dezmeticească sau să se avânte şi ei în luptă, că totul se terminase în câteva clipite.

Patru dintre tâlhari erau la pământ, iar ceilalţi doi se zbăteau cu grumazul prins ca-n cleşte în degetele de fier ale sârbilor.

— Staţi! Ţipă Mara ridicând dreapta. Păstraţi-i vii! Vreau să vorbesc cu ei, să aflu din partea cui ne vine atâta mârşăvie. Aduceţi-i la mine. Ce s-a-ntâmplat?

— Au retezat de la pământ doi copaci şi i-au aşezat de-a lungul locului pe unde trebuia să trecem. Caii nu i-au văzut, s-au împiedecat şi ne-au aruncat din şa, spuse unul.

— Numai că ei n-au avut de unde şti că noi oricum am cădea, de pe cal, tot în picioare cădem, adaogă celălalt, râzând.

Românii prinseră a râde cu poftă, cu mare uşurare. Straşnici bărbaţi sârbii aceştia, nu glumă!

— Aduceţi-mi-i mai aproape, spuse Mara, încruntându-si sprâncenele ce-i străjuiau cele două mici ape albastre ale frumoşilor ei ochi. Cine eşti tu? Ridică-ţi privirea spre mine! Cum se poate? Strigă ea aproape îngrozită. Nu-mi vine a crede ochilor! Mihailo? Tu, tâlhar de drumul mare?

Şi-atunci, cu adâncă uimire, văzură românii că-n faţa lor, tremurând, se află slujitorul ce le deschisese poarta şi le adusese vin la casa din Niş. Nimănui dintre cei de faţă nu-i veni a crede că gura ca un potir de floare rară şi scumpă a domniţei Mara poate glăsui atât de tăios şi înfiorător:

— Cum de-ai îndrăznit să-mi aţii calea, asemenea unui tâlhar şi mai ales pentru ce?

Mihailo, însă, îşi frământa mâinile în neştire şi, fără să poată rosti o vorbă, se prăbuşi în genunchi, dinaintea fetei ce clocotea de mânie.

— Cine te-a plătit să faci asta?

— Îl întrebă Petrovan cu scârbă.

— Nu m-a plătit nimeni! Strigă Mihailo grozav de tulburat şi cu ochii scăldaţi în lacrimi.

— Atunci?

— Strigă domniţa Mara.

Slujitorul se-ncruntă ca de-o mare durere şi grăi cu glasul sugrumat:

— Nu puteam suferi gândul că pleci de la noi pentru totdeauna.

— Cum asa?

— Stăpână,. Lumina ochilor mei, gemu flăcăul, am crescut împreună, te-am văzut zi de zi şi… Şi…, dar nu-ndrăzni să-si sfârşească gândul.

Sârbul care-l prinsese şi-l ţinea învierşunat întrebă cu glasul şuierător:

— Să-i iau capul, stăpână?

Domniţa stete o toană pe gânduri, bătând pământul cu piciorul încălţat în cizmă şi spuse moale:

— Nu, Vasili! Îi iert de moarte pe-amândoi: şi pe cel tânăr şi pe cel bătrân. Dar lui Mihailo i se cuvine totuşi o pedeapsă care să-l facă să cugete mai adânc la fapta-i nelegiuită…

— La temniţă pe toată viaţa, măria ta?

— Nu, se cade să-si sfârşească zilele într-o mânăstire şi să se căiască de marea-i îndrăzneală.

Aci, Boian spuse binevoitor:

— Măria ta,… de ţi-e voia a-l trimite la o mânăstire, bine-ar fi să-l ducem în dar preasfântului părinte Nicodim, de la noi, de la Tismana, carele tot sârb este de neam şi va face ascultare la acest minunat călugăr, vestit peste hotare, în Balcani şi Ungaria, li va prinde mai bine ca oriunde în altă parte.

Aci, Mihailo grăi cu adâncă tristeţe:

— Şi aşa mă simt ca şi mort, măcar că mi-aţi lăsat viaţa. De aci înainte, nu mai am ce face cu ea.

— Nu vorbi aşa! Îl mustră Mara, poate că noi vom avea ce face cu viaţa ta, cândva, Mihailo! În seara aceea, doamna Calinihia se simţea neliniştită, încercase să-si alunge această neplăcută stare sufletească, lucrând pentru masa de la mânăstirea Cozia, la un sfânt aer cu alese înflorituri din fire de aur, argint şi mătase, dar tot nu izbuti să-si recapete liniştea mult dorită.

Atunci, lăsă de-o parte lucrul şi porunci:

— Zamfiro, apă proaspătă, rogu-te!

Şi-ndată se-nfăţişă o codană bălaie cu ochii verzi, cu o carafă pe o tavă de argint, o aşeză pe masă şi se-nclină, aşteptând cu smerenie.

— Fii bună acum şi adă-mi puţin fagure. Mi-e gura amară ca de sabur.

Zamfira plecă cu paşi uşori, de nici nu se simţi şi se-ntoarse la fel cu o bucată de fagure galben-auriu într-o strachină mică de pământ.

Dar în aceeaşi clipă se auziră bătăi puternice în uşă şi intră, fără a mai aştepta să audă încuviinţarea, oşteanul de pază:

— Iartă, luminată doamnă, graba înfăţişării mele; dar o bătrână cere a intra la măria voastră, având a vă încredinţa, zice ea, o mare taină, ce nu suferă întârziere!

— Cine e?

— N-am mai văzut-o, înaltă stăpână; am întrebat-o, dar nu vrea să spună. De cum a tocat de vecernie s-a ivit în faţa palatului, foindu-se de colo-colo, până să se hotărască a intra.

— Să vină.

— Prea bine, mărită doamnă.

Când oşteanul se aşeză în dreptul uşii, punându-si amândouă mâinile pe spadă, bătrâna, ce nu era o femeie de rând, spuse în şoaptă:

— Prea cinstită doamnă Calinihia, eu numai cu măria ta am a grăire.

— Fie! Îi răspunse doamna, după câteva clipe de gândire. Rogu-te treci dincolo, Ispase şi aşteaptă chemarea mea. Acum te ascult.

— Mărită stăpână, începu cu glasul stins femeia, lucrul e fără zăbavă. Sunt femeie bătrână, mamă şi bunică de fete mari şi nu mint, că m-ar bate Dumnezeu şi Maica Precista. Am prins, fără să vreau, firul unei grozave mârşăvii, care trebuie împiedecată cu orice preţ şi care ar zdrobi poate sufletul şi-ntreaga viaţă a fiului măriei tale, prea vrednicul nostru domn Mircea-Vodă.

— Şezi pe jilţ, rogu-te şi linişteşte-te. Iar mai înaintea tuturor, spune-mi cine eşti şi cum ai ajuns să descoperi toate aceste fapte de care-mi vorbeşti?

Bătrâna oftă ca de-o grea suferinţă:

— Mărită doamnă Calinihia, află că eu de-aici nu mai plec la casa mea, până nu se limpezesc apele. Atât pentru ca să ai măria ta încredere în mine, cât şi pentru că, aflându-se de la cine a pornit pâra, viaţa mi-ar fi în primejdie. Şi-acum, ascultă-mă. Când femeia isprăvi ce-avusese de spus, doamna Calinihia era galbenă ca ceara şi tremura toată. Abia mai avu putere să-ngaime către oşteanul pe care-l chemă:

— Ispase, mergi acum chiar la măria sa Mircea-Vodă. Spune-i că mă simt tare bolnavă, că-l rog să lase tot la pământ, orice-ar fi şi să vină grabnic la mine. De cumva este Filos-logofăt cu măria sa, spune-i să vină şi domnia lui. Te-ntorci cu dânşii!

— Am înţeles, mărită stăpână.

Apoi, doamna Calinihina, îndreptându-se către femeia ce o privea cu mâhnire îi spuse:

— Îţi mulţămesc din suflet şi-ţi voi purta recunoştinţă, jupâneasă Saftă. Eu n-aş fi putut să mă duc la Mircea-Vodă, aşa m-a pălit de cumplit vestea îngrozitoare ce mi-ai dat. Şi-apoi, am socotit că e mai bine să audă totul chiar din gura doamnei tale. Iar până vine fiul meu, gustă, rogu-te, din acest fagure proaspăt şi bea o gură de apă rece, aşa precum voi face şi eu. Mierea e cel mai bun liniştitor din lume, s-o ştii asta de la mine.

— A cutezat a spune toate acestea boierul Vlad despre viitoarea doamnă a Ţării Româneşti?! Întrebă Mircea-Vodă, scrâşnindu-si dinţii, cu ochii flăcări de mânie.

— Da… Şi-a mai adăogat că Baiazid Sultan va fi bucuros să aibă în haremu-i pe lângă Olivera, fiica regelui Lazarevici al sârbilor, pe care i-a dat-o însăşi doamna Miliţa maică-sa şi pe domniţa Mara, nepoata aceluiaşi rege.

— Şi-acum?

— Au şi pornit-o la drum, ca să le iasă-n cale, după ce vor pleca din cetatea Severinului, oftă jupâneasa Safta cu lacrimile-n ochi.

Mircea-Vodă se-ncruntă o clipă, îşi aruncă privirea pe fereastra mare şi-apoi, întorcându-se brusc, îi repezii femeii altă întrebare:

— Dar cum de ţi-au ajuns la cunoştinţă toate acestea, jupâneasă Saftă? Prin ce împrejurări anume? Nu zic că pun la îndoială ce mi-ai spus, dar spre a fi şi mai încredinţat şi a nu avea nici fir de bănuială, răspunde-mi, rogu-te.

— Luminate stăpâne,… Ţi le spun ca părintelui ţării şi te rog să-i iei sub ocrotirea măriei tale pe acela ce mi le-a spus şi mie, că altminteri un ban nu mai face viaţa lui. Am aflat totul de la finul meu de botez şi de cununie, carele mă iubeşte mai presus de maica lui, că eu l-am crescut şi l-am făcut om: e Costea-armăşel, în slujbă la boierul Vlad.

— Aha…, dar de ce n-a venit el a-mi spune, că doar intrarea la curte e slobodă pentru oricine-?

— I-a fost teamă, măria ta. Aşa,… O bătrână ca mine,… Venind la doamna ţării, nu putea isca prepusuri.

— Şi va merge şi Costea-armăşel cu ceata netrebnicului de Vlad? Întrebă Mircea-Vodă.

— Aşa a rămas, slăvite doamne, dar el se va face nevăzut; n-o să-si păteze cinstea în această faptă tâlhărească!

— Dar cum se face, jupâneasă Saftă, de ştiu ei aşa de bine pe unde va trece domniţa Mara cu convoiul său?

— Şi-au răspândit oamenii prin sate, măria ta, şi-aceştia trimit cu ştiri porumbeii călători primiţi de la Vlad cu mult înainte.

— Ah, ah, ah! Se căina Mircea aşa de furios cum nu-l mai văzuse niciodată nici maică-sa şi nici Filos-logofăt, care rămăsese încremenit. Le voi răspunde la toate acestea cu vârf şi-ndesat, aşa precum nu se aşteaptă niciunul dintre ei. Să-i ferească Dumnezeu de mânia mea! Adică, nu, se scutură Mircea-Vodă, nu,… Să nu-i ferească! Îţi mulţămesc din suflet, jupâneasă Saftă şi te voi răsplăti la timpul cuvenit. Rămâi aci, precum ai spus că vroieşti şi adastă întoarcerea mea, a noastră, apăsă domnul pe cuvinte. Avem timp să le ieşim înainte pe drum tăiat. Să mergem, Filos! Sărutăm dreapta şi noapte bună, maică. Şi, rogu-te, fii liniştită; ştiindu-te astfel, le voi face pe toate mai bine.