Capitolul IV

Dar şi revărsate, apele pot fi silite de către oamenii destoinici să intre în matca lor şi să-si urmeze cursul liniştit.

CONVOIUL CE-O ADUCEA PE DOMNIŢA MARA în Ţara Românească îşi pierduse voioşia. Acum călărea în faţă, împreună cu cei doi sârbi, spătarul Boian, adânc îngrijorat de ce li s-ar mai putea întâmpla pe drum din partea răufăcătorilor. Era nu numai îngrijorat, dar şi nespus de îndârjit, că nu-si putea da drumul obişnuitei sale mânii, ca atunci când se afla în mijlocul tovarăşilor săi de arme. Nu îndrăznea să-si lase slobozenie gurii, din pricina domniţei Mara şi a prietenei acesteia, Muşata, şi, ca să-si verse focul, bombănea şi suduia pe sub mustaţă, aşa de unul singur.

După ei veneau Dobre şi cele două domniţe, avându-i în părţi pe Stan şi Petrovan. În urma lor mergea Mihailo cu doi români. Tânărul sârb călărea cu mâinile libere, cu stânga ţinea frâul, iar cu dreapta îşi mângâia într-una gâtul care îl ustura şi-l furnica de parcă l-ar fi străpuns mii de ace înroşite-n foc.

Domniţa Mara dăduse poruncă să i se lase spada şi-i spuse cu blândeţe:

— Trag nădejde, Mihailo, că vei răspunde aşa precum se cuvine încrederii oarbe ce-ţi arăt.

Tânărul sârb îşi dusese dreapta la inimă şi se-nclinase cu smerenie, dar de rostit nu putuse rosti nici un cuvânt; un nod i se pusese-n gâtul ce i se zbătea ca o vrabie prinsă-n pumn şi era încredinţat că, de-ar fi spus o vorbuliţă măcar, ar fi izbucnit într-un hohot de plâns asemenea unui copil.

Trecuse o zi de la întâmplarea din lunca Timocului, unde bătrânul Petro rămăsese să-i privegheze fără lumânare şi să-i îngroape pe cei morţi şi să-i oblojească pe cei răniţi.

Acum, călăreţii noştri se-ndreptau de sârg către cetatea Severinului ce-si arăta din depărtare înaltele-i clădiri de piatră şi turnurile cu câte două şi trei caturi de strajă şi apărare, fiind totodată şi foişoare de foc. Decum pusese piciorul pe pământ românesc, spătarului Boian parcă-i venise inima la loc. De unde să ştie el ce primejdii îl aşteptau chiar aci, acasă?

Grozav de mândru îi grăi domniţei Mara, avându-l pe Petrovan lângă sine ca tălmaci:

— Slăvită domniţă, ne aflăm într-una din marile noastre cetăţi: a Severinului, care, dacă nu-i asemenea aceleia de la Niş, e totuşi bine întărită şi bine apărată. Iată turnul ei cel mare dinspre miazănoapte, cu trei caturi, de unde străjerii privesc până hăt, în depărtare şi dau de veste la ivirea vreunei primejdii.

— E-ntr-adevăr un turn măreţ! Răspunse fata privind cu încântare şi cred că mi-ar veni ameţeală, dacă m-aş uita din vârful lui, unde se vede acel oştean cu suliţa-n mână.

— Spre marginile cetăţii se zăresc celelalte două turnuri, ceva mai mici, care străjuiesc: unul spre răsărit şi celălalt spre miazăzi, de-a lungul Dunării, la corăbiile şi luntrile ce-i străbat apa: în sus spre Marea, şi-n jos, către Ungaria şi celelalte ţări pe care le udă. De aci, când îţi va fi dor de-acasă, măria ta, poţi veni să-ţi pierzi privirea pe-ntinsul Serbiei, până-n zarea cea mai îndepărtată.

— Numai să-mi dea răgaz trebile, boierule! Îi răspunse râzând domniţa Mara. Apoi adaogă: îmi place tare mult această mică biserică din cuprinsul cetăţii şi-mi pare rău că n-am nimerit nici la slujba de utrenie şi nici ia cea de vecernie.

— Mărită stăpână, colea unde se simte puternic valul de căldură se făuresc: spade şi lănci, suliţe şi platoşe, precum şi coifuri şi scuturi, de care ne slujim în luptele noastre cu vrăjmaşii ţării.

— Frumoase şi mai ales vrednice de ţinut în seamă lucruri îmi arăţi, boierule, şi-ţi mulţămesc.

— Slăvită domniţă, grăi mai departe Boian cu mândrie nestăpânită, fiindcă vei fi cinstita noastră doamnă, îţi pot spune fără de nici o oprelişte că, în afară de oaste, marea putere a ţării noastre, de care se minunează străinii, în cetăţile ei de apărare stă.

— Mai aveţi multe asemenea cetăţi ca aceasta de la Severin, boierule?

— Luminată domniţă, mai avem răspândite pe întreg cujarinsul Ţării Româneşti, nu prea multe, că nici aceasta n-ar fi bine, dar atâtea câte ne trebuie! Şi măcar că ele par împrăştiate aşa cum îţi spusei, fără nici o noimă, fiecare îşi are rostul ei bine chibzuit acolo unde se află. Aşa, cea mai puternică şi mai mare este la Giurgiu, ridicată pe un ostrov al Dunării şi zidită din piatră tare de munte, nu din bolovani de râu ca Severinul. Cetatea de la Giurgiu a fost clădită din temelii de către Mircea-Vodă, căruia de multe ori îi place să şadă într-însa şi să cugete la trebile ţării, tot aşa precum îi place foarte în foişorul său de la sfânta mânăstire Cozia.

— Mă bucur să aflu toate acestea, răspunse Mara.

— He, hei,… Şi cum spune stăpânul nostru, fiecare piatră din cetatea Giurgiului a fost plătită de noi cu câte-un drob mare de sare românească de la Slănic.

— Ce spui? Se minună Mara.

— Întocmai, măria ta! Şi-acum, pentru că ne aflăm la Dunăre, în afară de cetatea Giurgiului, de care-ţi spusei şi de aceasta a Severinului, se mai află şi cetatea de la Brăila şi de la Turnu. Mai avem apoi la Milcov, la hotarul cu Moldova, numita cetate Crăciuna; iar la hotarul dinspre Ardeal avem cetatea Dâmboviţei, către izvoarele râului Dâmboviţa; şi-apoi către izvoarele Argeşului în sus, cetatea Căpăţâneni. Dar vei avea prilejul să le vezi pe toate cu timpul şi să te minunezi de frumuseţea şi măreţia lor.

— O doresc din tot sufletul, boierule!

— Aceste cetăţi sunt, luminată domniţă, tăria Ţării Româneşti, iar izbânzile le datorăm şi lor în bună parte, s-o ştii de la mine! Din apa învolburată a Dunării prinseră a se-nălţa nişte trâmbe de fum plumburiu ce se ridicară repede în tăria cerului. Şi dinspre miazănoapte, nori vineţi luaţi de o adiere neaşteptată se-ngemănară cu cei dintâi. Deodată, suflarea uşoară a vântului se-nteţi pe negândite şi-aruncă tulburare în frunzele copacilor ce se treziră fremătând şi plecându-se cu gingăşie sub apăsarea primilor stropi de ploaie ce porniră să picure domol.

— A-nceput să plouă, boierule Boian! Spuse domniţa Mara, trăgându-si căciuliţa de samur mai pe urechi.

— Era de-aşteptat, măria ta, după zăduful de azi. Bine, însă, că a venit o dată cu lăsarea nopţii. Tot trebuia să poposim undeva pentru hrană şi odihnă, răspunse spătarul. E prin apropiere, în Târgul Severin, un han bun, de-i zice Hanul lui Potroc, porecla hangiului, care face o ciorbă grozavă cu măruntaie de pasăre şi zeamă de varză murată sau de castraveţi, de te lingi pe degete, spuse Boian, plescăind cu poftă la amintirea minunatei ciorbe.

— Poate vom gusta şi noi în această seară asemenea bunătăţi, râse fata zglobiu.

— Să-ndemnăm caii mai cu sârg, spuse cu grijă Boian, că iată cerul şi-a desfăcut băierile şi apa vine acum de parcă ar turna cu găleata. Boierul Vlad, udat până la piele, fu cuprins de-un tremur scurt şi spuse înciudat către însoţitorii săi:

— Afurisită ploaie,… Ne-a încurcat de-a-binelea.

— Aşa mă tem şi eu, măria ta! Spuse cu năduf omul din dreapta sa şi cred că o să ţină aşa toată noaptea. Ploaie păcătoasă de toamnă.

— Trebuie să ne adăpostim undeva, Ghinea, vorbi Vlad. Altminteri e prăpăd. Că ne face ciuciulete n-ar fi nimica, dar când ne-o prinde răceala nu ne mai iese din oase. Drăguşin zace şi acuma de la ploaia de anţărţ.

— Şi unde zici să mergem, boierule? Să tragem la han?

— Ferit-a Sfântul? Sări ca ars Vlad. Dacă ne-ntâlnim acolo cu cine nu trebuie şi tocmai când nu trebuie. Parcă te lăudai că ai prieteni în Târgul Severin.

— Eh, nu chiar prieteni, ci fini de cununie. E alde Brateţ, cojocarul. Om cu stare,… O să ne primească aşa cum se cuvine.

— La el, atunci; însă fără multă zarvă; ia-o domnia ta înainte. Unde e Costea-armăşel?

— Aci sunt, măria ta! Zise un glas tineresc, oftând.

— De ce oftaşi, Costeo? Întrebă boierul Vlad.

— Mă cam luă cu frig în spate, stăpâne… şi vorba măriei tale de-adineaori, mi-e să nu rămân bolând din potopul ăsta.

— Las-că fierul rău nu piere, Costeo, rânji boierul Vlad. Scutură-te şi tu puţin, precum fac câinii, şi-o să-ţi treacă. Brateţ va şti el să ne pună dinainte câte-o bărdacă cu zeamă de prune. Dar până atunci, ca să nu-ţi pleznească cumva fierea de frig, ia-l şi pe Manciu cu tine, daţi împreună o raită prin târg, pe la hanuri şi ospătarii şi veniţi să-mi spuneţi ce-aţi oblicit. Şi boierul Vlad porni în trap după Ghinea şi ceilalţi, care se îndepărtaseră binişor.

Manciu îşi îndemnă calul către Costea şi spuse, strâmbându-si buzele cu dispreţ:

— După vorbele pe care le aruncă n-ai zice că-i boier de viţă domnească şi în aşa de mare cinste.

— Fiecare cum îi e felul, Manciule, răspunse Costea amărât şi ca să zic şi eu cu înţelepciunea românească din bătrâni: fiecare pasăre pe limba ei piere.

— Numai de n-am pieri şi noi din pricina limbii şi ambiţiei lui nemăsurate. Că nu ştiu zău, ce-o ieşi din toată povestea asta.

— Treaba lor, răspunse Costea cam în silă. Vorba e că acu trebuie să colindăm pe la toate cârciumile, să prindem câte ceva despre nuntaşii lui Mircea-Vodă. Şi de n-ar fi răpăiala asta, mai du-te-vino, dar aşa, parcă aş fi un dulău ciobănesc de pripas, uitat în ploaie la poarta unei stâne cu uluci înalte. Cucurigul prelung şi pătrunzător al cocoşilor din Târgul Severin vesteau ascuţit, ca din nişte trâmbiţe subţiri, că se crăpa de ziuă.

Boierul Vlad sări din aşternut gata îmbrăcat, precum dormise, şi-si sudui tovarăşii cu asprime:

— Hai, mişcaţi-vă o dată, mai repede, treziţi-vă şi pe cai! Nu e timp de odihnă acuma. Bine că s-a-ndreptat vremea.

Ghinea căscă, se frecă la ochii cârpiţi de somnul iepuresc, mai mult ca să se-ntindă şi spuse întretăiat:

— Ploaia te trage la somn, măria ta.

— Las-c-o să tot dormiţi pe lumea ailaltă. Barem pe asta să faceţi câte-o treabă mai de ispravă. Haidem, că-i zor mare.

În câteva clipe, oamenii lui Vlad ieşiră din casă şi se aruncară pe caii ce aşteptau la conovăţ, gata înşeuaţi.

— Ieşim din târg, spuse în şoaptă Vlad, îi aşteptăm în dumbrava ce li-e-n drum, şi-apoi: văzând şi făcând. Iar acum, cu tine vorbesc, Costeo, grăi cu neaşteptată dulceaţă în glas boierul; dacă îndeplineşti întocmai tot ce ţi-am spus aseară, te fac om, să ştii!

— Păi sunt gata făcut, măria ta! Îşi îngădui să glumească Costea.

— Eşti făcut aşa cum eşti, un fleac de boiernaş acolo, de către Mircea-Vodă, n-ar mai fi. Dar eu, când îmi va veni bine, şi-mi va veni odată şi odată, să ştii că te ridic în boierie şi…, ce să mai vorbim, ai să vezi!

— Am înţeles stăpâne, şi-ţi răspund la cele spuse: „ai să vezi şi măria ta că voi şti să răspund cu prisosinţă acestor făgăduieli”, grăi cu tâlc Costea.

— Atunci e bine! Încuviinţă Vlad încrezător. După mine! Soarele începuse să urce uşor spre înaltul cerului, când călăreţii lui Boian dădură să ocolească dumbrava din marginea Târgului Severin, pornind pe un drum de cărare.

Dar nici n-apucaseră să intre bine pe şleau, că dintre arborii ce musteau de ploaie, ţâşniră vreo zece călăreţi cu arcurile-ncordate şi se năpustiră asupra drumeţilor, zăpăciţi de-aşa vedenie neaşteptată şi nevenindu-le să-si creadă ochilor.

— Staţi pe loc! Strigă căpetenia lor, înaintând cu un rânjet înfiorător pe buze. N-are nici un rost să vă-mpotriviţi. Spadele voastre se odihnesc în teci, iar noi avem arcurile aţintite asupră-vă.

Un freamăt de mânie se ridică din mijlocul cetei lui Boian. Marele spătar, înălţându-se în şa îşi ridică fruntea lată şi pletoasă ca de zimbru, dădu din cap şi grăi cu scârbă:

— De multe treburi urâte te-am ştiut în stare, boier Vlade, da'ca să fii şi tâlhar de codru, n-aş fi crezut-o.

Şi năpristan slobozi un „ppttiu” şi aruncă cu dezgust un scuipat drept în fruntea calului lui Vlad, care tresări, scuturându-si capul. Apoi, spătarul adaogă, fără să le dea răgaz vrăjmaşilor să se desmeticească:

— Ce doreşti de la noi, că iată eu sunt nedumerit şi nu ştiu ce să cred?!

— De ţi-e limba prea lungă, Boiane, ţipă mânios la culme cel înfruntat, vezi să nu ţi-o scurtez eu pe dată, mai înainte de a-ţi scurta trupul cu-n cap. Cată a vorbi şi a te purta cuviincios cu acela care în curând va fi domnul ţării!

— Thii, sărmană ţară, că nu i-o fi dat să-ndure această pacoste şi ruşine.

— Ajunge! Îşi scârşni dinţii Vlad, de mai să-i scuipe afară. Apoi urlă ca scos din minţi: Jos de pe cai, netrebnicilor! Şi domniţa Mara să binevoiască a veni în faţa noastră, s-o vedem şi noi cum arată.

— Care domniţă Mara, Vlade? Mă uit la tine şi mă-ntreb dacă eşti teafăr? Strigă Boian înfiorat de teamă. Ce vrei să spui? Cătă el să mai lungească puţin vorba, nădăjduind să găsească în cele din urmă ceva, spre a ieşi din acest groaznic impas.

— Lasă că ştii tu mai bine care, că doară n-ai fost la Niş numai pentru sare. Pe mine nu mă poate îmbrobodi nimeni. Descălecaţi cât mai de grabă.

De astă dată, chiar că Boian nu mai ştia ce să facă. Nădejdea ce-i licărise în suflet cu câteva clipe mai înainte se stinsese. Dacă n-ar fi fost călare, simţea că s-ar fi prăbuşit la picioarele tâlharilor. Îşi amintea de ce-i spusese odată sfântul părinte Nicodim de la Tismana: „Spătare, să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea, în orice împrejurare, oricât ar fi de grea. Întotdeauna se va găsi ceva care să te scoată la liman”.

Deşi era în fruntea alor săi şi nu putea să-i vadă ce fac, simţea cum privirile lor îi sfredelesc ceafa, arzându-l parcă şi cerându-i să-i scoată din această grozavă încurcătură.

Şi atunci, marele spătar, cuprins de o frică fără margini, ce-i dădea puteri înzecite, îşi desprinse călcâiele din scări şi se înălţă în şa, aruncându-se asupra lui Vlad, pe care-l răsturnă de pe cal.

Oamenii lui Vlad, zăpăciţi, scăpară săgeţile din mâini, căci tovarăşii spătarului Boian săriseră pe ei cu aceeaşi învierşunare ca şi căpetenia lor, prăbuşindu-i la pământ.

Vlad abia avu timp să fugă, înspăimântat de moarte, chiar în clipa când, dintre copaci, se ivea o ceată de oşteni în frunte cu Mircea-Vodă.

Lupta a fost scurtă. Tâlharii, câţi au mai scăpat cu viaţă, au fost legaţi fedeleş şi aruncaţi cu burţile pe cai.

Domnul o căuta nerăbdător din ochi pe Mara, care sta rezemată de un stejar, tremurând de spaimă şi mânie, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Mircea Vodă o prinse-n braţele-i vânjoase şi-o strânse la pieptul său puternic, cuprins de o grijă nemărginită. Abia putu să rostească:

— Iartă-mă, draga mea, de cele întâmplate. Dar se vede că aşa este: comorile de preţ se dobândesc întotdeauna cu multă primejdie şi greutate!

— Doamne, îi răspunse Mara, liniştindu-se ca prin farmec, dragostea ce se căleşte în mari primejdii este nepieritoare. Măria ta să mă ierţi pe mine că mă-nfăţişez în straie bărbăteşti, dar nu se putea altfel, la un asemenea drum.

Mircea-Vodă o prinse de mijloc şi-o ridică cu gingăşie, aşezând-o cu multă grijă ca pe un giuvaier rar, pe calul, care fără să-l fi chemat nimeni, venise agale lângă stăpâna-sa şi aştepta cuminte.

Apoi, domnul grăi cu drag, către aceea ce avea să fie doamna Ţării Româneşti:

— Măria ta Mara, de-aici înainte nimeni nu va mai cuteza să te supere cu nimic. Pentru aceasta pun chezăşie capul meu!

Mara îi mângâie mâna, ce ţinea frâul de piele neagră bătută-n stele de aur şi răspunse privindu-l galeş:

— Ştiam, măria ta. Din clipa aceasta, sfântă pentru mine, asupra vieţii mele veghează, pentru totdeauna, domnul şi stăpânul meu Mircea-Voievod.