Capitolul V

Frământări înainte de marea vijelie.

NOAPTEA DE UNDREA se lăsase repede asupra cetăţii de Argeş; gerul se mai domolise, dar nori negri ameninţau dinspre miazăzi şi deodată începu să ningă cu fulgi mari şi deşi. Zăpada se prinse repede de pământul îngheţat şi strălucea cu sclipiri argintii ce-ţi luau ochii.

La jupân Roman Herăscu era sfat mare. Toţi boierii cei mai de nădejde ai ţării se aflau strânşi în jurul unei mese, cu bărdacele pline cu vin de Drăgăşani, şi-l ascultau pe măria sa Mircea-Vodă, care tocmai le grăia cu aprinde-re-n glas:

— Acestea le veţi spune maiestăţii sale regelui Vladislav Iaghelonul, boier Manea şi boier Roman, nici mai mult, nici mai puţin. Şi numai dacă s-ar împotrivi, ceea ce n-aş crede, la vreuna din spusele voastre, adăugă domnul cu un zâmbet subţire, numai atunci scoateţi cele scrise de Filos-logofăt, la porunca mea, spre a-i întări că aceasta este voinţa mea şi alta nu, orice s-ar întâmpla!

Boierul Manea mustăci puţin şi răspunse cu năduf:

— Da'mai dă-l focului de Jaghelon cu maiestatea lui cu tot, că doar până mai ieri era un sărman vânător de tron, păgân fără de lege, umblând besmetic prin Litvania.

— Aşa e, măria ta, întări şi Roman Herescu burzuluit.

Dacă nu era principesa Hedviga, să-l ia de bărbat, nu mai pupa el tronul Poloniei, cât îi lumea. E rege prin nevastă. Şi creştinat de ieri, de azi. Halal de-aşa rege!

— De ce vorbiţi aşa, boieri dumneavoastră? Se supără Mircea-Vodă.

— S-ar cuveni mai curând să te miri, slăvite stăpâne, de-am vorbi altminteri. Păi întrucât e legat Jaghelonul de pământul Poloniei? Au udat oare cu sângele lor acest pământ: tat-su, bunică-su, străbunică-su, precum în stirpea măriei tale sfinţii răposaţi întru domnul: Negru Vodă, Ni-colae-Alexandru Vodă şi bătrânul Basarab cel Mare? Aud?

Mircea Vodă prinse a râde şi grăi către ceilalţi boieri, în glumă:

— Iată pe cine am ales eu spre a-i trimite să tocmească înţelegerea şi să apere ţara în faţa străinătăţii! Să mă duc eu însumi, spre a înfăptui această treabă? Nu!

Şi-apoi, întorcându-se către cei doi boieri, spuse su-râzând:

— Eu cam pricep încotro bate cuvântul domniilor voastre. Ştiu că nu-l prea aveţi la inimă pe Vladislav Jaghelonul; e mai bine însă, a ni-l avea prietin, decât vrăjmaş.

— De bună seamă, aşa este, măria ta!

— Răspunseră toţi ceilalţi boieri chemaţi la sfat, afară de Manea şi Roman.

Domnul continuă rar şi apăsat, oftând din adânc:

— Eu, boieri dumneavoastră, multe nopţi de nesomn am avut şi îndelung am chibzuit cum e mai bine a tocmi liniştea şi paza ţării noastre, dinspre cele două ţări vecine: Polonia şi Ungaria. Şi iată că am luat această hotărâre şi de veţi socoti cumva că am greşit în gândul meu, carele pentru binele ţării este, sunt gata să-l las în locu-mi pe altul mai destoinic.

— Măria ta, sări Manea supărat, nu la asta am vrut eu s-ajung.

— Savai, Maneo, că tu n-ai vrut a ajunge, dar sunt alţii, precum Vlad fugitul, carele abia aşteaptă pe lângă Ilderim să mă piardă. Şi-acum ascultaţi.

Boierii se foiră puţin în jilţuri, ca să se aşeze mai bine şi se făcură numai ochi şi urechi, de-ai fi zis că sunt o ceată de copii ce ascultă cu sfinţenie un basm din bătrâni, povestit de-un bunic sfătos.

Mircea-Vodă sorbi cu nesaţ o înghiţitură de vin, îşi mângâie uşor barba castanie ce-i încadra faţa smeadă, încruntându-se, parcă spre a cugeta mai adânc la cele ce avea să le spună:

— Până acum, turcii n-au călcat încă pământul românesc, dar bine ştim cu toţii că Baiazid nu va întârzia să vină asupra noastră. Doar însuşi a spus-o. Să-l aşteptăm cu braţele încrucişate?

— Ferit-a Sfântul, măria ta, grăiră toţi boierii într-un glas.

— Ca să ne pregătim pentru marea luptă ce se va da, când sultanul va socoti de cuviinţă, că noi n-am pornit şi nici nu vom porni vreodată împotriva nimănui, decât spre a ne apăra şi a ne păstra libertatea, trebuie să avem linişte din partea vecinilor. În Moldova, domneşte prea bunul meu prieten Petru Muşat, pe la care vor merge mai întâi trimişii noştri Manea şi Roman. În Polonia e rege de puţină vreme Vladislav Iaghelonul, iar în Ungaria, de asemenea, Sigismund de Luxemburg.

— Care-i tot străin de ţara ce-o stăpâneşte, că e de neam nemţesc! Sări Manea din nou.

— E,… Taman aci e clenciul, boieri dumneavoastră. Eu, ca să v-o spun curat, nu ştiu bine ce hram poartă niciunul din aceşti doi regi, în ce ne priveşte pe noi românii. Dar ştiu că ei doi nu se au prea bine, deşi sunt cumnaţi, că ţin amândoi două surori pe Măria şi pe Hedviga, fiicele răposatului rege Ludovic cel Mare al Ungariei.

Dar niciunul nu e sigur pe domnia lui, căci fiecare se teme că celălalt se gândeşte să-i ia tronul, spre a fi rege şi-n Ungaria şi-n Polonia. Şi prietenia noastră cu unul, l-ar pune îndată pe gânduri pe celălalt, care va căuta să ne fie pe plac, spre a nu-l primejdui cumva la vreo încercare.

— Aşa e, măria ta, bine-ai chibzuit!

— Şi cum Iaghelonul, de bine de rău, ne arată mai multă prietenie, poate unde ştie că şi Petru Muşat Vodă al Moldovei ţine mult la noi şi-i stă în coastă, m-am gândit că deocamdată e bine să avem o legătură de prietenie şi ajutor cu Polonii, pentru orice împrejurare. Eu însă am cugetat ceva mai departe de aceasta… Şi sunt încredinţat că toate se vor desfăşura după socotelile mele. Dar e mai bine să lăsăm lucrurile să-si meargă cursul lor. Om trăi şi-om vedea.

— Le-am înţeles pe toate cum nu se poate mai bine, măria ta, spuse Roman Herescu. Porunceşte şi le vom aduce la îndeplinire întocmai.

— Vă aşteaptă două sănii, spuse Mircea-Vodă. În cea dintâi merg doi mânători, cu schimbul şi doi oşteni. În a doua, domniile voastre: Manea şi Herescu. Vă opriţi la Suceava, unde-l luaţi pe vornicul Drăgoi, omul măriei sale Petru Muşat, prea cinstitul şi iubitul nostru prieten, care ne-a înlesnit această înţelegere cu Polonia. De la Suceava vă opriţi la Radom, unde-i veţi întâlni pe împuterniciţii poloni.

Mircea-Vodă întinse mâinile celor doi boieri care le sărutară şi le duseră la frunte, după obicei.

— Abia v-aştept înapoi, boieri dumneavoastră, să-mi veniţi sănătoşi! Spuse cu tremur în glas domnul.

— Să te găsim sănătos şi voios, măria ta! Şi pe domniile voastre, aşijderea, boieri. Cu bine! Peste câteva zile numai de la acest sfat, în frumosul palat regal de la Buda era zarvă mare.

Sala tronului, de obicei întunecoasă din pricina ferestrelor cu sticle colorate, prin care razele soarelui pătrundeau greu, era luminată ca ziua de torţe îmbibate în răşină de brad.

Magnaţii unguri cei mai de credinţă ai regelui Sigismund fuseseră chemaţi în grabă şi-acum aşteptau murmurând neliniştiţi, curioşi să afle care e cauza acestei convocări la ora nepotrivită a prânzului.

La intrarea lui Sigismund, ei îşi îndreptară trupurile vânjoase, pocnind călcâiele zgomotos; iar pintenii lor înstelaţi zornăiră de parcă s-ar fi încrucişat brusc patrusprezece spade deodată.

Tânărul rege se urcă agale pe tron şi înainte de a se aşeza rosti cu voce stinsă:

— Vă rog să staţi, domnilor mei şi fără vreun preambul, să-mi acordaţi toată atenţia dumneavoastră de la început chiar.

Zgomotul aşezării pe scaune dură câteva clipite doar. Glasul rece al lui Sigismund se auzi din nou supărat:

— Este vorba, domnilor, despre doi din vecinii noştri: Mircea-Vodă, domnul Ţării Româneşti şi Vladislav, rege al Poloniei, prea bunul şi iubitul meu cumnat.

Aici, regele, cu toată iritarea ce i se citea pe faţă, nu-si putu stăpâni un zâmbet ironic, mai cu seamă că la aceste cuvinte, magnaţii murmurară, clătitându-si capetele a nemulţumire. Apoi continuă pe acelaşi ton:

— Şi chiar, nu ştiţi nimic, absolut nimic din ce s-a petrecut între aceşti doi prieteni? Nici chiar tânărul conte Forgáş, care-i întotdeauna atât de bine informat?

Cel numit se ridică repede, arătându-si statura-i zveltă şi răspunse mirat de tonul folosit de suveranul său.

— Nu, maiestate, iertaţi-mi ignoranţa de astă dată; apăsă el, folosind cuvintele regelui, absolut nimic. Poate că toate sunt atât de recente, încât n-au avut timp să sosească până la urechile mele! Şi aşteptă în picioare, întrucât îşi dădea seama că regele nu sfârşise tot ce avea de spus.

— Mă surprinde, conte, continuă regele cu severitate. Dacă n-aţi fi fiul aceluia care şi-a sacrificat viaţa cu atâta dăruire pentru regina mamă Elisabeta şi pentru mult iubita mea soţie, regina Măria, aş avea toate motivele să mă îndoiesc de sinceritatea domniei voastre. Dar să cred totuşi că ştirea încă n-a avut timp să sosească şi aci!

Fără să se poată stăpâni de astă dată, tânărul conte Forgáş se răsuci spre stânga şi-i privi înciudat pe cei doi prieteni ai săi: contele G? Rai, al cărui tată pierise în aceleaşi împrejurări, ca şi părintele său şi contele T? Leki, unul dintre cei mai avuţi magnaţi, căutând la ei parcă o explicaţie a celor insinuate de rege.

Aci, însă, interveni bătrânul conte L? Czky, faimosul învingător al tătarilor, care era în mare stimă la curtea regală şi spuse molcom:

— Maiestatea voastră trebuie să aibă în vedere faptul că omul nostru n-a putut ajunge cu vestea chiar atât de repede, oricât de straşnic i-ar fi fost calul, pe aşa vreme rea de iarnă.

— Dar porumbeii noştri călători, care-s mai buni decât şoimii de vânătoare?

— La hulubărie n-a sosit încă nici un porumbel, maiestate, cu nici o misivă. Nu-mi vine a crede că s-au rătăcit, întrucât le cunosc prea bine simţul de orientare, dar s-ar putea să fi fost prinşi, dacă nu cumva şi ei au fost împiedicaţi de aceeaşi vreme păcătoasă. Dar dacă mi-e permis să întreb, maiestatea voastră cum de-a aflat ceea ce spune acum? Rosti neted bătrânul oştean întrebarea, descumpănindu-l o clipă pe tânărul rege.

— Printr-un trimis al lui R? Cotzi,. cu o carte,… A schimbat trei cai, care i-au murit de oboseală până aci.

— Atunci, maiestate, dacă aţi fost totuşi aşa de grabnic informat,… Nu înţeleg… Şi L? Czky se opri zâmbind cu îngăduinţă, ca unui copil răsfăţat.

— Bine, bine, eu nu doresc decât să ştie la timp, chiar înaintea mea şi cei cărora le-am încredinţat cele mai înalte secrete ale statului. Pe scurt, între Mircea şi VLadislav s-a încheiat un tratat de alianţă pus la cale de către Petru Muşat al Moldovei, sub a cărui oblăduire, de altfel, s-a şi făcut totul. Prin acest tratat, cei doi suverani au hotărât ca, în împrejurarea unui război din partea Ungariei, să se ajute unul pe altul, cu toată puterea, împotriva noastră…

— Aha! Făcu bătrânul L? Czky. Dar dacă vor fi atacaţi de altă ţară?

— Au prevăzut şi asta, se încruntă Sigismund. Ei, ce ziceţi, domnilor conţi, de această abilitate diplomatică a prea iscusitului nostru vecin Mircea-Vodă, de la care sunt convins că a pornit totul? Întrebă regele enervat.

— Zic, maiestatea voastră, răspunse tărăgănat contele L? Czky că n-ar fi rău de loc să căutaţi a cădea la o înţelegere cât de cât asemănătoare cu Mircea-Vodă, care este într-adevăr şi un cap politic deosebit, nu numai un ostaş de nădejde. O alianţă puternică şi cinstită cu acest domn nu poate fi decât în folosul Ungariei, care este la fel de ameninţată de puhoiul otoman, ca şi celelalte trei ţări vecine. Prevederile lui Mircea-Vodă se îndepliniră întocmai. La numai câteva zile de la iscălirea tratatului de către boierii Manea şi Roman, la Curtea de Argeş, se înfăţişă un trimis al maiestăţii sale regale Sigismund al Ungariei, care ceru să fie de îndată primit.

De bună seamă că domnul român îi îndeplini neîntârziat rugămintea. Convorbirea nu dură mai mult de o jumătate de ceas, după care, slujitorii şi oştenii de strajă îl văzură pe solul maghiar, care nu era altul decât tânărul conte Forgáş, că ieşea cu faţa strălucitoare de mulţumire, împărţind fiorini de aur în dreapta şi-n stânga.

Când puse piciorul pe scara caleştei, înainte de a se urca, se întoarse uşor spuse zâmbind cu neţărmurită admiraţie şi curtenie, către tălmaciul care-l însoţise până acolo, împreună cu spătarul Boian:

— Domnul Ţării Româneşti este într-adevăr un mare om de stat… şi noi suntem foarte bucuroşi de a-l avea aliat în orice împrejurare, fie aceasta bună sau rea.

— E, acu să vedem pe unde scoatem cămaşa, măria ta, că asta-i cămaşe de zale pentru război, iar nu de în sau cânepă pentru munca câmpului?! Spuse spătarul Boian cu adâncă uimire şi îngrijorare.

— Adică ce vrei a spune, măre Boiane, că iată nu pricep o iotă? Îl opri Mircea-Vodă din turuiala. Grăieşte pe şleau, creştine şi nu în pilde. Asta-i treaba popilor, iar nu a oştenilor!

— Apăi de-i aşa, mărite doamne şi cinstiţi boieri, iată ce mă frământă: cum o s-o întoarcem cu Iaghelonul, că învoiala cu noi e ca şi făcută. Au iscălit la 20 de Ghenar, boierii noştri, alde Manea şi Roman Herăscul, înţelegerea de ajutor la un război cu Ungaria? Au iscălit! Încuviinţă tot el, fără a mai aştepta răspunsul cuvenit la întrebare. Atunci? Se cheamă că suntem legaţi de Polonia. Cum dară să facem aceeaşi învoială şi cu Ungaria? Asta voiesc eu a mă face să pricep. Adicătălea, cum o s-o aducem din condei, vorba prea învăţatului nostru prieten Filos-logofăt?

Şi spătarul Boian răsuflă adânc uşurat şi îşi scutură coama-i pletoasă, oftând.

— Ai terminat, zimbrule? Îl întrebă Mircea-Vodă, ori ţi-ai mai adus aminte de ceva?

— Ba iacă, terminai şi-acu aştept!

Domnul veni în faţa lui şi îi puse mâinile pe umerii laţi cu mare dragoste şi prietenie:

— Mi-e drag de tine, Boiane şi de toţi cei în felul tău. Savai, boierii dumneavoastră, că unii mă sapă şi că se va găsi o Iudă şi pentru mine, dar eu voi merge cu fruntea sus şi cu viaţa-mi în palmă pentru binele ţării. Şi-acum iată, Boiane, cum stau lucrurile, spre a nu mai fi neliniştit şi a avea cugetul împăcat. Iar ce spun eu acu, n-o spun numai pentru domnia ta, ci pentru toţi cei de faţă. Şi atât! Nu tuturor li-e dat a şti despre trebile ţării, ci numai celor aleşi şi tari de virtute. Dacă am purces, o, cinstiţilor şi înţelepţilor mei boieri, cu ajutorul lui Petru Muşat Vodă, la învoiala cu Vladislav Iaghelonul, a fost cu un scop mai îndepărtat, care iată-l că s-a apropiat cum nu mă aşteptam mai curând. Totul este că eu mi-am ochit bine ţinta ce-mi alesesem: l-am făcut pe regele Sigismund să cată a ajunge şi cu el la o învoială de ajutor cu noi şi, ca să vă spun cinstit, mai aproape şi mai de nădejde ni-i regele Sigismund, decât Iaghelonul. Dar atunci nu aveam cum face altfel, că Sigismund privea surd şi mut, rămânând nepăsător la toate încercările noastre, cu toată strădania de a-l face să-ncline la o înţelegere cu noi. Acum iacă o cere chiar el, întrucât marea primejdie ce se ridică mai ameninţătoare, pe zi ce trece, din partea otomanilor, la fel e pentru toate ţările creştine.

— Şi cum se va face, doamne, aceasta şi cu Sigismund? Voi să ştie tot Boian.

— Prea bine şi iată cum: după ce va trece puţin timp, să zicem o lună, o lună şi jumătate de la iscălire, eu voi cere a se mai adăoga câte ceva la această învoială, a se vorbi ceva mai pe larg despre cutare lucruri pe care eu le socotesc nu îndeajuns de lămurite. Şi-atunci voi grăi cam aşa,… Şi-l rog pe domnia sa Filos-logofăt să însemne de pe acum cele spuse spre a avea răgaz să le rotunjească şi să le închege mai bine la timpul potrivit: „întrucât cel mai de folos lucru este a trăi în bună înţelegere cu toţi vecinii, e mai bine şi mai sănătos să ţinem seama şi de trebile Ungariei; aşadar, spre a nu da prilej de supărare, regele Poloniei să nu înceapă război cu Ungaria mai înainte de a ne vesti pe noi, precum şi noi, românii, de vom face război sau pace, sau vreo altă înţelegere de altfel, cu regele Ungariei, să-l vestim mai înainte, din timp, pe regele Poloniei”.

În acest fel, toată lumea va fi mulţămită; iar noi, ceva mai târzior, vom încheia o înţelegere de prietenie şi cu regele Ungariei, care ne e mai aproape şi ne poate sări mai repede în ajutor la nevoie, decât cel al Poloniei, de care ne despart două ţări.

— Bine chibzuit, măria ta, încuviinţă Boian. Acum sunt pe deplin liniştit şi pot răsufla în voie!