Capitolul IX

Vedem cu mâhnire că pentru cei mici la suflet şi duşmănoşi, viclenia şi deşarta dorinţă de îmbogăţire sunt mai presus de vitejie şi de dragostea de patrie.

NICI O GRIJĂ, BOIERI, v-am mai spus: nici o grijă; oamenii mei stau la pândă şi la cel mai mic semn de primejdie, ne dau de veste, spuse boierul Căliman, oaspeţilor săi, care nu-si mai găseau astâmpăr. Şi apoi, adaogă el, cu vădită mândrie, pivniţa mea cu vinuri are o trapă care te duce tocmai în inima pădurii. Ce, adică, domniile voastre credeţi că eu vreau să-mi las pielea în mâinile lui Mircea-Vodă?! Nici gând! Îl aştept pe măria sa Vlad-Vodă!

— Ca să-ţi laşi pielea în mâinile lui, boierule? Glumi râzând jupân Vlavic.

— Ptiu, Doamne fereşte, muşcă-ţi limba, boierule! Scuipă cu teamă Căliman. Am voit a spune că adică, vreau să-l slujesc pe Vlad-Vodă, care-i omul lui Baiazid sultan şi ne-aduce pacea.

— De, oftă cu îndoială bătrânul Carapat, de, Dumnezeu ştie ce ne-o mai aduce. Cunoşti doar zicala din strămoşi: „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.

— Dacă ţii cu Mircea-Vodă, la ce-ai mai venit la adunarea noastră, moş Carapat? Grăi Buia nemulţumit.

— Da'nu ţin cu el, păcatele mele, numai că aruncai şi eu aşa o vorbă.

— Lăsaţi gâlceava, că nu pentru asta v-am chemat! Căută să-i împace Căliman. Apoi spuse cu glasul scăzut, ca şi cum le-ar fi încredinţat o mare taină: Boieri, am veşti că Baiazid îl va pune domn pe Vlad, cum auzirăţi. E vorba de câteva zile. Ţara e sătulă de lipsuri şi de război. Vlad-Vodă e un om înţelegător şi supus. Nu iubeşte războiul, îi place să agonisească şi să petreacă.

— Şi ţara ce să facă în vremea asta? Îl întrebă în batjocură boierul Carapat. Să strângă haraciul pentru Ilderim, aşa-i?

— Mai bine haraci, decât război!

— Eu am auzit, că am şi eu oamenii mei, de ce n-aş spune-o, am auzit că aceasta ar fi învoiala: să plătim bir otomanilor, în schimbul libertăţii. Păi, cam ce fel de libertate ar mai fi asta? Şi ce nu pot pricepe eu, e de ce, Mircea-Vodă, care i-a spulberat pe turci la Rovine, s-a retras şi se tot retrage din faţa lor? Ce are de gând? Întrebă cu mirare neprefăcută Nanul.

— Ehei, spuse Vlavic, ştie el ce face! Puhoiul otoman e copleşitor. Oastea lui Ilderim este de douăzeci de ori mai mare decât a noastră. La Rovine i-a zdrobit Mircea, că a fost şi locul cu dibăcie ales; dar vezi că în largul ţării e mai greu să le vii de hac. Şi atunci, se retrage până când i-o veni lui bine. Iar noi trebuie să ne folosim de impasul acesta greu, în care se găseşte Mircea-Vodă şi să-i facem de petrecanie, ca să scăpăm de el.

— Uşor de zis, dar greu de înfăptuit! Spuse Nanul. Mircea-Vodă nu e omul care să se piardă aşa, cu una, cu două. Că nu ne place nouă un domn ca el, e altceva, dar…

— Lasă-l, că m-am săturat de el şi de ai lui până peste cap! Sări furios Căliman. El, cu frate-său, prefăcutul ăla de Staicu şi cu fariseul de popa Nicodim de la Tismana, ca să nu mai vorbesc de Boian şi de Filos-logofăt, ne duc ţara de râpă. Păi, ştiţi domniile voastre cum se poartă de la un timp cu boierii? Să vă spun eu, ca să vă lămuriţi o dată pentru totdeauna. Fusei deunăzi la Tismana, pentru nişte pricini cu ţăranii, că am şi eu pe-acolo o ciozvârtă de baştină. Ia citiţi aci ce carte le-a dat Mircea-Vodă, tismănenilor, înaintea bătăliei de la Rovine. E scrisă de diacul Mihail de la logofeţia domniei.

— Citeşte domnia ta că eşti mai învăţat decât noi, spuseră boierii.

— Ascultaţi dară şi Căliman îşi drese glasul, tuşind asemenea unui dascăl care se pregăteşte să cânte şi apoi zise: le scrie Mircea-Vodă ţăranilor: „Să nu le credeţi nici decum celor ce s-ar ispiti să umble printre voi dintre boierii şi cnezii domniei mele, ca să vă ia ceva sau să vă tragă la alte munci, peste cele cuvenite; de se vor ivi din aceşti boieri, oricine ar fi să-i daţi la cap!” Ei, ce ziceţi? Adică, să vină ţăranul şi să-mi dea mie boier la cap, ai?

— Numai dacă îi ceri mai mult peste ce se cuvine a-ţi da, doar scrie lămurit! Îi răspunse Carapat batjocoritor. Că ştie el, săracul, Mircea-Vodă, cam cine se îndeletniceşte cu asemenea treburi şi cartea pentru aceia a fost ticluită!

— Hm! Mustăci Căliman, fără să-i vină bine la socoteală. În sfârşit, să trecem la ale noastre, ale de-acum. Dacă n-ar fi fost Vlad la mijloc, Baiazid ar fi prădat şi pârjolit întreaga ţară. Aşa, că fără să mai spun multe, trebuie să vă legaţi cu toţii să-i ieşim în cale lui Vlad, să-l primim precum se cuvine unui domn, cu pâine şi cu sare, că altminteri s-a isprăvit cu noi şi cu ocinile noastre. E sfântă vorba din bătrâni: „Capul plecat, de sabie nu e tăiat!” – De, boieri, oftă Carapat, de multe ori e mai bine să-ţi fie tăiat, decât să trăieşti în robie!

— Spui aşa, fiindcă domnia ta ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat mălaiul, îi strigă cu duşmănie Căliman. Dar ia să fii mai tânăr cu treizeci de ani, să vedem ce-ai face?

— Ţi-aş trânti pe obrajii ăştia rotofei ca nişte buci, două palme, aşa ca să auzi câinii în Giurgiu, îi strigă Carapat mânios. Apoi ieşi mormăind şi trânti uşa, de se zgudui casa întreagă din temelii, vroind parcă să-i arate astfel lui Căliman că nu l-au părăsit încă toate puterile.

Boierilor, vrăjmaşi lui Mircea-Vodă, nu le venea să creadă o asemenea izbucnire din partea bătrânului. O clipă se aşternu o tăcere apăsătoare asupra tuturor. Căliman, care se simţea vinovat de plecarea lui Carapat, deci şi de gazdă, nu îndrăzni să grăiască el cel dintâi şi aşteptă. Se auzi glasul mustrător al boierului Vlavic:

— Nu trebuia să i-o torni chiar aşa, pe faţă. Boierul Carapat e în vârstă, dar e încă verde, jupâne.

— Verde? Se oţărî Căliman. E de mult putregai. Îmi pare rău că l-am poftit la această întâlnire.

— Să-ţi pară rău într-adevăr… Ziseşi că e putregai, dar eu, la viaţa mea, am văzut de multe ori putregaiuri care luminau la întuneric mai vârtos decât o sută de licurici laolaltă. Noi numai de asta n-avem nevoie acum.

— Ţi-e teamă de el cumva, boierule? La cin'să spună despre adunarea noastră? Mircea rătăceşte cu oastea-i spulberată prin codrii şi cată să-si păzească pielea, răspunse Căliman nepăsător.

— Dar mai are răspândiţi destui prieteni în ţară. Şi-apoi Vlad, cel atât de mult aşteptat de către domnia ta, e un domn nedorit de popor. Trebuie să fim cât se poate mai chibzuiţi în toată treaba asta. Că eu, unul, deşi mă ştiţi potrivnic lui Mircea-Vodă până la moarte, nu pot crede în ruptul capului că acest om, care mai mult decât orice este înzestrat cu aleasă iscusinţă, se va lăsa înlăturat şi înlocuit cu unul ca Vlad.