Capitolul VIII

În care viteazul sârb Marcu Crăişorul îşi arata scârba de a fi nevoit să lupte la Rovine în armia otomană, împotriva celor de-o lege cu el.

DOAMNA MARA încremenise lângă fereastra deschisă ce da în grădina palatului domnesc. Frumoşii săi ochi albaştri erau înlăcrimaţi. După clipirile repezi ale genelor dese şi negre şi tremurul buzelor, ce parcă şopteau într-una ceva de neînţeles, se vedea bine că abia îşi stăpâneşte hohotul ce-i potopea întreaga făptură. Spre a face totuşi ceva, strângea mereu, în neştire, în mişcări repezi, mânuţa lui Mihail, care-si întoarse capul către maică-sa şi întrebă nedumerit:

— Ce ai, măicuţă?

Alături, pe o laviţă se juca neştiutoare cu două mâţe, râzând şi vorbind cu ele, ea ştia ce, Marina, fiica cea mică a lui Mircea-Vodă şi a Doamnei Mara, dobândită de vreo trei ani.

Doamna scoase o năframă subţire ca pânza de păianjen şi îşi şterse ochii; apoi îşi mângâie feciorul cu dragoste şi, privindu-l ţintă pe Mircea-Vodă, care se oprise în pragul uşii puţin încruntat, şopti:

— Iartă, doamne, această mică slăbiciune femeiască. M-au năpădit prea multe gânduri deodată şi n-am putut să le alung, nici să mă împotrivesc lor. Presimţeam că va veni cândva această grea clipă de acum, însă nu mă aşteptam să fie atât de curând.

— Sunteţi gata de plecare? Întrebă Vodă, plimbându-si ochii prin camera largă. Aţi luat tot ce era mai uşor şi mai de preţ?

— Măria ta, am luat aşa ca să mai găsesc cele de trebuinţă la întoarcere, răspunse doamna Mara suspinând.

— Să fim sănătoşi şi să-ţi fie gura aurită, doamnă. S-ar putea să mă fi îngrijorat de-a surda, însă aşa socot eu că-i mai bine. În tot ce fac, iubita şi nepreţuita mea doamnă, obişnuiesc a mă conduce şi după cuvintele înţelepte rămase din bătrâni: „Paza bună trece primejdia rea”. După obiceiul pământului am dat poruncă să se facă pustiul dinaintea oştilor lui Baiazid, spre a nu avea vrăjmaşii nici ce mânca şi nici ce bea. Şi-am socotit că, până va trece furtuna, te vei afla la mai mare adăpost decât aici, în cetatea Făgăraşului, unde sunt domn şi stăpân. Şi-ţi făgăduiesc că voi veni să te iau. Iar de vei avea cumva vreo nevoie peste cele prevăzute de mine, cere-i fără sfială regelui Sigismund, carele va fi bucuros să te ajute. Să ştii!

Aci, micul principe Mihail ciripi nespus de fericit:

— Mergem la Făgăraş?! Ce bine-mi pare! De mult voiesc a vedea această cetate frumoasă, după câte mi s-au povestit despre dânsa. Dar o luăm şi pe Marina?

Doamna îl strânse între poalele ei şi-l mângâie din nou pe cap. Apoi grăi către Mircea-Vodă care aştepta nerăbdător:

— Măria ta, suntem gata cu toate. Să mergem la căleşti.

Vodă îşi deschise larg puternicile-i braţe, strângând-o cu multă dragoste pe mândra lui soţie. O simţi tremurând de teamă şi cu pieptu-i zvâcnind de suspinele ce aproape o înăbuşeau.

— Fii tare, draga mea, rosti Mircea-Vodă adânc mişcat, aşa cum ai fost şi pană acum. Eşti soaţă şi mamă de domn! Să fii încredinţată că-mi voi ţine făgăduiala de a veni să te iau. Îţi jur!

Doamna îi sărută mâna dreaptă, udându-i-o cu lacrimi şi şopti întretăiat:

— Din tot sufletul, izbândă, măria ta! Rămâi sănătos. Şi te aşteptăm cu dragoste! Când caleaşca domnească se pierdu în depărtare, lăsând în urmă un nouraş de praf, ce se risipi uşor la suflarea lină a vântului de toamnă şi domnul nu mai auzi decât un uruit îndepărtat, oftă din greu şi cu podul palmei stângi, înciudat de slăbiciunea ce-o arăta, îşi şterse o lacrimă fugară ce, fără voie, i se prelingea pe obrajii arşi de soare şi bătuţi de ploi.

Apoi, scuturându-si pletele, ca spre a-si alunga un gând nedorit, rosti cu glasul puternic şi plin de limpezime:

— Şi-acum să pornim pe drumul nostru cel mare, boieri. Ne aşteaptă oastea! Într-adevăr, la porunca lui Mircea-Vodă de mai înainte, oastea tăbărâse într-o luncă a râului Argeş, la poalele unei păduri de deal. Oamenii se resfiraseră printre copacii înalţi şi groşi, aşteptând liniştiţi cuvântul domnului de a porni la luptă.

Se lăsase o seară plăcută, luminoasă şi luna lui Brumărel de câteva zile se arăta mai răcoroasă. Toamna înaintase neaşteptat de repede, frunzele se îngălbeniseră, unele începură să se desprindă de crengi şi, căzând în rotocoale lungi, zburau întocmai unor fluturi de primăvară, iar cele rămase erau înfiorate, cuprinse parcă de nelinişte din senin şi fremătau uşor la suflarea şăgalnică încă a vântului.

Într-un luminiş al pădurii apărat de o perdea groasă de fagi, se aflau aşezate corturile, fără a purta niciunul din ele stema ţării sau steagul care să arate unde se adăposteşte voievodul. Toate erau asemenea şi-n faţa fiecăruia, la intrare, stăteau de straşnică strajă, cu lăncile în mâini, câte doi oşteni zdraveni.

Deodată la sunetul prelung şi tremurător al unui corn de vânătoare, începură să se ivească de după corturi şi dintre copaci, oşteni în zale de fier şi cu coifuri lucitoare de-ţi lua ochii, în ultimele străluciri ale soarelui ce răzbătea încă în luminişul pădurii.

Mircea-Vodă după ce le dădu roată cu privirea, ridică mâna dreaptă, cerând tăcere, spre a le grăi:

— Iubiţilor mei: boieri, căpitani de oaste şi oşteni, nu mai e mult până la cea dintâi ciocnire a oştilor noastre cu armia otomană. Noi nu putem lăsa glia strămoşească să cadă sub stăpânirea lor, precum căzură până acum, una după alta, la rând, ţările vecine nouă. Baiazid înaintează acum spre cetatea noastră de scaun, pe un drum hotărât de noi. În calea lor, de la Nicopole încoance, am făcut pustiul şi am lăsat pâlcuri de harţă, care-l lovesc tot timpul, fără pic de răgaz, atrăgându-l fără să ştie încoace, spre a-l face să primească mai târziu lupta aci, la locurile acestea rovinoase ale Argeşului, pline de smârcuri nevăzute, de mlaştini înşelătoare şi de şanţuri întărite, din care cu greu scapă acela ce a căzut odată în ele.

Un murmur de admiraţie neţărmurită se ridică din mijlocul oştenilor, dar nimeni nu rupse liniştea deplină ce stăpânea luminişul, cu un cuvânt măcar.

Domnul continuă:

— Toţi dorim izbânda, dar, de nu vom putea ţine piept puhoiului otoman, va să ne retragem pe nesimţite şi să ne adăpostim în Cetatea de Argeş, de unde nu ne mai poate scoate nimeni fără voia noastră.

Iată, de ce am ales pentru Baiazid această cale. Şi el, după ştirile ce le-am primit prin iscoade, o urmează cuminte şi neabătut.

Aci, Costea armăşel nu se mai putu abţine şi întrebă:

— Iartă, măria ta, pe un prea tânăr şi prea puţin priceput învăţăcel întru ale războiului. E cea dintâi a mea luptă de război şi-aş voi din tot sufletul să fac prăpăd printre osmanlâi. Sunt oare atât de dibaci oştenii de harţă, încât să-i atragă pe vrăjmaşi până în aceste rovine?!

— Mă miră această întrebare, Costeo! Răspunse Mircea-Vodă, zâmbind, când ştii bine că acolo se află trimis prea-bunul tău frate de cruce Mihailo, cu ceata lui de călugăraşi, iar conducătorul cetelor de harţă este însuşi căpitanul Petrovan.

— Ah, doamne, suspină Costea, mă iartă că îndrăznesc a-ţi spune, dar rău îmi pare că nu mă trimeseşi şi pe mine cu ei.

— Cum aşa? Sări vodă, prefăcându-se supărat, nu te bucuri că vei lupta în stânga mea? Sau voiai cumva să-i fi netezit calea lui Vlad care vine în alaiul lui Baiazid?

Tânărul oştean îşi ridică ochii îndureraţi către voievodul său şi nu putu să rostească decât atâta cu lacrimile în ochi:

— Doamne!

Dar spătarul Boian prinse prilejul şi spuse îngrijorat:

— Toate bune, măria ta, lasă-l pe Vlad în plata dracului, nu a Domnului, că îi vom veni noi de hac; dar aflai una care mă cam puse pe gânduri: cică vin împreună cu oastea lui Baiazid şi sârbii supuşi lui, în frunte chiar cu regele Ştefan Lazarevici, cu iscusitul Constantin Dragaşevici şi cu cel mai viteaz şi puternic dintre oştenii sârbi Marco Cralevici, carele, spune cine l-a văzut la luptă, se bate cu douăzeci odată şi-i răpune la fel de uşure ca pe nişte pui de găină!

— Şi ţi-e teamă cumva de ei, Boiane? Îl întrebă Vodă cu puţină amărăciune în glas.

— Ba, mărite stăpâne, că nici eu nu mă dau aşa, cu una, cu două, măcar că n-am faima lui Marcu Crăişorul! Dar altceva face să mi se încrâncene carnea pe mine: cum se poate ca nişte rude ale domnului nostru să vină alăturea de urgia turcească împotriva noastră?! Iată, aceasta nu-mi intră în cap şi pace.

— Aci ai dreptate, spătare. Şi nu numai domnia ta te miri de această faptă nelalocul ei, dar însăşi Mara Doamna, verişoara lui Marcu, este peste măsură de uimită de acest lucru!

— Aşa-i?

— N-aş dori să mă aflu în pielea lui, oftă Mircea-Vodă. Acest mare viteaz se bucură într-adevăr de o neobişnuită putere. Se spune că odată, într-o luptă, nemaiavând cu ce da în vrăjmaşi, că i se frânsese pala, a smuls un copac din rădăcini şi l-a mânuit ca pe-o ghioagă, făcând prăpăd. Putem noi şti ce e în sufletul lui de viteaz? Sau îi putem ghici gândurile ce-l frământă? Că de bună voie nu-i însoţeşte el pe duşmanii ţării sale!

— Om trăi şi-om vedea, măria ta! Răspunse Boian. Dar Mircea-Vodă nu isprăvise ce avea de grăit:

— Despre el sau mai bine zis despre mândria ce-l stăpânea în tinereţea lui, pe Marcu Crăişorul, Mara Doamna mi-a spus o poveste plină de adâncă învăţătură!

— S-o auzim şi noi, măria ta! Cerură oştenii.

— V-o spun, pentru ca niciunul dintre voi să nu se-ngâmfe vreodată de puterea lui, care e bine s-o dovedească acolo unde trebuie şi mai cu seamă pe câmpul de bătaie. Ascultaţi: Marcu Crăişorul pornise într-o bună zi călare pe o potecă de munte. Mergea fluierând de mama focului, vesel că se-ntoarce acasă, la ai săi, de care-i era tare dor. Deşi foarte tânăr, făcuse până atunci multe isprăvi de vitejie, care-i duseseră faima în lumea întreagă. Şi era mândru de puterea lui, nevoie mare.

Dar cum mergea el aşa, fără să-i pese de nimic, iată că-i iese în cale un moşneag bătrân,. Bătrân,. ca vremea de bătrân, cu părul şi barba, colilie. Ducea cu mare greu o traistă în spate şi abia-si târşâia picioarele-i vlăguite şi băgate-n nişte opinci rupte şi răscoapte.

— Bună vremea, Marcule! Grăi unchiaşul, ridicându-si ochii-i tulburi spre voinic.

Călăreţul tresări cu plăcere, îşi struni roibul şi întrebă plin de mândrie:

— Ce, mă cunoşti, moşule?!

— Cine nu te cunoaşte pe tine, Marco Cralevici, fiul vestitului crai Vukaşin de la Prilep?! Şi cine n-a auzit de minunatele tale isprăvi?!

— Aşa-i, aşa-i, moşule! Tăria mea e fără de seamăn! Nu ştiu ce n-aş fi în stare să fac cu marea mea putere! Spuse Marcu Crăişorul peste măsură de îngâmfat.

— Aşa-i, aşa-i! Răspunse asemenea lui Marcu şi moşul, zâmbind cu şiretenie pe sub mustaţa-i albă. Dar în clipa aceea chiar, bătrânului îi alunecă traista din spate, căzându-i în praful drumului.

— Aoleu, unchiule, nici o trăistuţă goală nu poţi ţine în spate?!

Bătrânul oftă din adânc şi răspunse cu amărăciune:

— E grea taică, e tare grea!

— Ce spui? Aşa trăistuţă şi-un copil ar putea-o duce!

— Se poate, voinicule, se poate, grăi moşneagul, zâmbind uşor; dar fii bun, rogu-te şi dă-mi-o, că mie mi-e greu să mă-ncovoi spre a o lua.

Marcu Crăişorul, de pe cal, îşi aplecă baltagul bine ascuţit, prinse cu unul din capete mânerul traistei şi dete s-o ridice.

Dar în clipa aceea, bătrânul, care era craiul munţilor şi-ntradins ieşise în calea voinicului, spre a-i mai tăia puţin din mândrie, îi dădu traistei greutatea Pământului. Marcu Crăişorul abia putu s-o clintească puţin din loc, dar de ridicat, nici pomeneală, un deget de la pământ măcar.

Foc şi pară de supărare, voinicul sări de pe cal îndată şi prinse cu amândouă mâinile traista, încercând s-o ridice. Nimic!

— Dar cum, flăcăule? Spuse moşul zâmbind cu tâlc, parcă spuneai adineaori că şi un copil ar putea-o duce, darămite un voinic ca Marcu Crăişorul?

Atunci Marcu, flăcări de ruşine, grăi:

— Ce Dumnezeu să aibă, moşule, de n-o pot clinti măcar, tocmai eu, necum s-o ridic?!

Dar în clipa aceea cât te-ai şterge la un ochi, bătrânul se făcu nevăzut cu traistă cu tot, iar Marcu rămase pe gânduri şi se-ntrebă cu teamă:

— Oare am aţipit pe cal şi-am visat,… Am avut o vedenie cumva… Ori mi-a ieşit în cale vreun vrăjitor aievea? Şi a pornit mai departe la drum cam pe gânduri.

De-atunci cică Marcu Crăişorul, cu toate minunatele isprăvi de vitejie, ce le-a mai făcut, n-a mai dat niciodată dovadă de mândrie deşartă, sfârşi Mircea-Vodă, cătând cu dragoste la oştenii săi care oftară cu încântare în priviri, asemenea unor nepoţi ce au ascultat o poveste plină de farmec.

— Da, încuviinţă Boian, povestea e tare frumoasă, măria ta şi cu mult tâlc şi eu mă bucur că Marcu Crăişorul s-a dat pe brazdă, da’ vorba e de ce a venit el, rubedenie cu noi şi mai cu seamă de o lege cu noi, împotriva noastră, alături de duşmanii noştri de moarte?

— Iată, spătare, la aceasta nu mai ştiu, zău, ce să-ţi răspund, decât ce-ţi spusei la început. Dar ceea ce ştiu bine e că aceştia doi: Marcu Crăişorul şi Constantin Dragaşevici sunt cei mai viteji oşteni de care am auzit eu până astăzi! Dar abia se aşeză Mircea-Vodă pe un trunchi de paltin, ce se afla lângă cortu-i, că deodată, se-ncruntă şi îşi aţinti urechea spre miază-zi: prinsese tropot îndepărtat de copite.

Se ridică de îndată, drept, ager, în picioare şi spuse răguşit:

— Aţi auzit, boieri dumneavoastră?

— Auzit, măria ta! Răspunseră cei câţiva boieri din preajmă-i.

— Nu pot fi decât de-ai noştri şi numai vreo câţiva. Ce să se fi întâmplat oare? Ieşiţi-le înainte cu făclii!

Se vede, însă că cei ce goneau călări veniseră cu atâta iuţeală purtând ei înşişi torţe aprinse în mâini, încât, în scurtă vreme, pătrunseră în luncă. Aruncând torţele unor oşteni, ce le prinseră din zbor, noii veniţi se opriră în faţa domnului şi strigară într-un glas:

— Să trăieşti, măria ta!

— Dar ce s-a putut întâmpla, Petrovane? Întrebă vodă cu uimire. Nu v-aşteptam în fapt de seară!

— Măria ta, multe, c-altminteri n-am fi venit aşa, năpristan. Mihailo sârbul a fost prins! Spuse Petrovan cu glasul sugrumat.

— Adicătelea, mai bine zis, adaose cu năduf, apăsând pe cuvinte Mitu, unul dintre cei şase călugări de la Tismana, mai mult s-a dat el prins.

— Cum aşa… Vorbiţi mai lămurit? Ceru Mircea-Vodă puţin tulburat Petrovan îşi clătină capul cu nedumerire, îşi ridică sprâncenele şi grăi întretăiat, abia stăpânindu-si mânia:

— Eu îl vedeam de câtăva vreme cam neliniştit, cam abătut, cam cum să spun…, că nu i-s boii acasă. L-am lăsat în pace, nu l-am cercetat că ce mi-am zis? Treaba pe care o face el cu cei şase popi e grea,… de răspundere. Că ce-i drept, e drept, măria ta, i-a hărţuit pe otomani şi i-a ciopârţit şi a băgat în ei o sută de draci, de-ţi era mai mare dragul…, îi asmuţea într-o parte şi când ăia dădeau buluc acolo, se trezeau cu ai noştri în spate.

— Bine, lasă toate astea, îl cunosc eu ce poate. Spune cum a căzut prins… Sau cum s-a lăsat prins, după spusa lui Mitu.

— Măria ta,… Ieri seară, aşa cam pe după scăpătatul soarelui Mihailo şi-a luat popii cu el şi a pornit tiptil, cu mare grijă, spre tabăra otomană. Corturile turceşti se află mai la adăpost ceva; în faţa lor sunt cele sârbeşti şi macedonene. Asta a băgat-o de seamă de mult Mihailo şi ne-a spus-o chiar într-o zi: „Vedeţi, măi fraţilor, corturile cu semilună şi soare sunt în spate; iar în faţă sunt cele cu cruce ale sârbilor noştri.” Şi ieri seară, cum stătea în adăpostul lui, din care nu l-ar fi putut zări nimeni, aruncându-si ochii-i vultureşti în tabăra vrăjmaşă a zis: „Măi fraţilor, asta era vorba lui, iată că la intrarea cortului ăstuia cu cruce a ieşit viteazul vitejilor, Marco Cralevici şi priveşte spre cer îngândurat. Trebuie să dau neapărat ochii cu el. Voi aşteptaţi-mă aci; de astă dată mă duc singur.” Zise şi ieşi din adăpost, mergând mai uşor ca un râs de munte; apoi, când i se păru lui că e timpul, se culcă pe burtă la pământ şi-ncepu să se târâie ca un şarpe fără a fi simţit de niciunul din străjeri. Şi deodată, când îl pierdusem din ochi, îl văzurăm că răsare drept în faţa uriaşului care zicea el c-ar fi fost Marcu Crăişorul.

Petrovan tăcu o clipă, dar vodă nu-i dete răgaz, întrebând:

— Ei,… Şi-apoi?

— Apoi, măria ta, Marcu tresări şi în aceeaşi clipită era cu spada ridicată, de mi s-a părut la lumina lunii că ţine un fulger în mâna dreaptă. Şi-a ridicat privirea şi parcă l-a cunoscut pe Mihailo că şi-a coborât spada, l-a luat de braţ şi-au intrat împreună în cort – Când a fost asta, zici?

— Ieri seară, doamne, cam pe vremea d-acu.

— Aşa,… Şi?

— Şi, luminate stăpâne, noi am tot aşteptat cu răbdare, crezând că se va întoarce, că e numai o viclenie de-a lui; dar văzând că a trecut o zi şi o noapte la mijloc şi că nu mai dă nici un semn de viaţă: ori el, ori prin vreun prepus al lui, am venit degrabă încoace, spre a şti ce trebuie să facem.

— Bine aţi cugetat! Spuse vodă fără să clipească.

— Şi acu ce facem? Întrebă Petrovan, neplăcându-i liniştea lui vodă.

— Ce-aţi făcut şi până acum!

— Şi-n locul lui Mihailo, doamne?

— Ia-l pe Costea armăşel. Tot îi părea lui rău că a rămas aci!

— Atunci, facem calea-ntoarsă?

— Şi-mi daţi de ştire, când oastea lui Baiazid se îndreaptă spre noi cu hotărârea de a ne lovi! În vremea aceasta, în tabăra otomană era mare fierbere. Nechezatul cailor cuprinşi de neastâmpăr, întrucât presimţeau apropierea ciocnirii, se amesteca cu zăngănitul iataganelor şi cu bolboroseala turcilor care căutau să-si înăbuşe teama, vorbind tare şi repezit despre tot soiul de nimicuri, numai ca să nu-i copleşească tăcerea şi o dată cu ea să nu pună stăpânirea pe ei amorţirea. Erau obosiţi de aşteptarea, încordarea şi hărţuielile din primele zile; iar dorinţa-i aprigă de a se bate cu românii şi de a-i învinge le mai slăbise întrucâtva.

Când Mihailo pătrunse în cortul lui Marcu Crăişorul, aci se mai afla un oştean foarte arătos, care-si făcea de lucru la un junghi cu prăselele de argint încrustat cu nestemate ce străluceau în ape vii de diferite culori. Văzând că un străin pătrunsese în cortul lor, îi spuse lui Marco în sârbeşte:

— Cine-i acesta şi ce vrea?

La care, Mihailo îndrăzni să răspundă chiar el în limba ţării lor:

— Sunt Mihailo Vucici, măria voastră, fost în slujba despotului Dobromir şi acum căpitan în oastea lui Mircea-Vodă.

— Prin urmare, vrăjmaşul nostru! Zâmbi cu tristeţe Dragaşevici.

— Din nefericire, suspină fără să vrea Mihailo.

— Şi în ce scop venişi? Ai cumva vreo solie din partea lui Mircea-Vodă? De ce nu ne spui şi nouă? Întrebă Marcu Crăişorul cu blândeţe.

— Eşti de acelaşi sânge şi neam cu noi! Adăugă Dragaşevici.

— Crezi oare că noi ne simţim în apele noastre ca aliaţi ai lui Baiazid, care ne-a supus ţara şi ne-a căsăpit poporul? Şi ni l-a batjocorit cum a voit? Mi-e aşa de scârbă de starea în care mă aflu, spuse cu adâncă mâhnire Marcu Crăişorul, încât, ţi-o spun cu mâna pe cuget, doresc din tot sufletul să mor printre cei dintâi în lupta ce se va da cu românii, cărora le doresc izbândă. Să ţii minte aceasta şi să-nţelegi mai mult decât pot eu a-ţi spune.

— Acelaşi lucru să-l crezi şi din parte-mi! Adaogă Dragaşevici.

Mihailo rosti atunci cu glasul scăzut:

— Acum, măriile voastre, vă pot spune de ce mi-am pus viaţa în primejdie, spre a ajunge în tabăra sârbească; dar povestea ce trebuie s-o afle turcii despre mine este alta.

Şi Mihailo le depănă celor doi viteji sârbi o istorie de dragoste şi răzbunare, pe care aceştia o ascultară cu multă luare aminte, când încruntaţi, când zâmbitori şi plini de adâncă înţelegere. În a doua seară, de la această întâmplare, pe când Mircea-Vodă, în luminişul unde se aflau corturile armiei româneşti, sfârşea de vorbit cu Petrovan şi cei şase călugări oşteni, iată că se auzi un nou tropot de copite, dar de astă dată al unui singur cal.

— Cine să mai fie oare? Se-ntrebă domnul încruntat.

— Oricine-ar fi, măria ta, răspunse Boian, e fără de primejdie pentru noi. Chiar cel mai puternic duşman de-ar fi, ce să facă singur împotriva a mii de oameni?

Tropotul era din ce în ce mai rar, până când se opri la marginea pădurii şi, printre copaci, se zări înaintând cu greu, sprijinindu-se de ei şi clătinându-se ca bătut de vânt, un oştean înveşmântat în straie sârbeşti. O tăcere ca de moarte se aşternu peste pădure şi oşteni. Nu se auzea decât răsuflarea acestora întretăiată şi freamătul frunzelor în bătaia unui vânt ce atunci chiar începu să sufle ca la o poruncă din necunoscut.

Istovit din cale-afară, oşteanul înainta ameţit, nesigur pe picioarele lui, şi, oprindu-se în faţa lui Mircea-Vodă, abia izbuti să-si scoată coiful de pe cap, spunând în şoaptă cu mare sforţare:

— Să trăieşti, măria ta!

— Mihailo! Ţipă Mircea-Vodă uimit şi abia putu să-l prindă în braţe, că oşteanul se clătină gata să cadă. Mihailo, credinciosul meu Mihailo, ce e cu tine, spune?

Dându-si seama că omul abia mai poate să vorbească, vodă îl aşeză uşor pe trunchi şi veni lângă el, aplecându-si urechea, spre a prinde mai bine ce i se spunea gâfâit şi întretăiat:

— Măria ta… Totul… S-a făcut… După planul nostru. Am izbutit să ajung în tabăra lui Ilderim. Era şi Vlad acolo.

— Lasă, Mihailo! Spune ce-i mai degrabă! Îi ceru vodă. Oşteanul îşi duse mâna la gât, cătând să-si desfacă veşmântul. Simţea că se înnăbuşe. Spuse întretăiat şi din ce în ce mai stins:

— Baiazid,… Mâine,… În zori,… Fiţi gata! De Marco şi Dragaşevici… Să ştiţi că…

Dar flăcăul nu apucă să isprăvească ce mai avea de spus. Un val de sânge îi izvorî din gură. Îşi duse mâna în stânga pieptului şi se întinse uşor pe iarbă, de-a lungul trunchiului, într-un oftat prelung şi dureros, dându-si sufletul cu ochii măriţi şi luminoşi de bucuria datoriei împlinite.

Mircea-Vodă căzu lângă el în genunchi şi încet, uşor, ca o mângâiere îşi trecu mâna-i stângă peste pleoapele lui Mihailo, închizându-i ochii pentru totdeauna.

— Cea dintâi jertfă a războiului acesta, ce se vesteşte cumplit. Dumnezeu să te odihnească cu vitejii şi drepţii laolaltă. Ai murit pentru libertatea ţării noastre româneşti şi te plâng, o, viteazule Mihailo, mai mult decât pe fratele meu. Fapta ta să fie pildă şi îndemn pentru toţi oştenii mei.

După câteva clipe de tăcere, domnul strigă, ridicându-se:

— Îngrijiţi de pogribania lui Mihailo. Retezaţi coroana acestui gorun, mai tăiaţi încă unul asemenea lui şi faceţi-i aci, pe locul acesta, unde-i veţi săpa şi groapa, cea mai mare cruce care s-a văzut vreodată. Iar acestui sfânt mormânt să-i poarte de grijă cei din satul de lângă Rovine, făcându-i toate slujbele şi să nu fie în veci uitat. Rovinele se cufundaseră într-o tăcere apăsătoare ce părea şi mai plină de fiori în întunericul ce se lăsase pe neaşteptate, asemenea unei uriaşe pături de umbră. Nimic nu se mişca pe întinderea parcă fără de sfârşit Nici vântul nu se mai auzea. Şi această linişte desăvârşită parcă nu prevestea nimic bun. Era a zecea zi din luna de toamnă numită cu gingăşie de români, Brumărel.

Ostile otomane se apropiaseră de lunca Argeşului, în spatele căreia începea pădurea unde aşteptau românii.

Dar tăcerea aceasta obositoare ce domnea peste fire, îi neliniştea la culme pe vrăjmaşi.

Baiazid poruncise să intre în luptă cei dintâi sârbii şi macedonenii. În fruntea acestor două puternice oştiri ale sârbilor călăreau Marcu Crăişorul şi Constantin Dragaşevici. Înainte de a-si despărţi oamenii, Dragaşevici îşi luă rămas bun de la Marco şi-i spuse cu glasul sfâşiat de durere:

— Fratele meu,… Rămâi cu bine; n-aş fi crezut vreodată să ajung în asemenea stare de plâns. Pornesc la luptă cu inima strânsă… Şi de m-ai tăia acum la un deget, un strop de sânge n-ar picura!

Marcu îi răspunse la fel de întristat:

— Frate Dragaşevici, eu mă rog Domnului pentru izbânda românilor, care-s de-o lege cu noi. În această luptă nu numai că n-am să scot spada din teacă şi n-am să lovesc pe nimeni, dar nici n-am să mă apăr în vreun fel!

Atât a spus, înfigându-si cu sete pintenii de argint în burta calului, care, ridicându-se în două picioare, a nechezat prelung şi dureros şi a ţâşnit ca din arc într-o goană nebună, pe-ntinsul câmpiei.

Marcu călărea cu mâinile ridicate, gol de gânduri, când deodată simţi trei junghiuri năpraznice străbătându-i pieptul lat şi se prăbuşi fără suflare.

Văzând că le-a pierit viteazul prinţ, în care credeau ca într-un sfânt, oştenii sârbi se risipiră care încotro şi-n spatele lor se iviră otomanii călări, înfuriaţi de trădarea sârbilor. Erau faimoşii spahii, vestiţi în întreaga lume pentru neîntrecuţii lor cai iuţi, de sânge arăbesc. În aceeaşi clipă dinspre partea românilor, iviţi deodată în faţa oştirii otomane, se prăvăli ca un tunet năpraznic glasul bubuitor al lui Mircea-Vodă:

— Arcaşi… Un cal să nu cadă. Ţintiţi numai oamenii. Acolo-i primejdia.

Un vuiet scurt, dar puternic, de parc-ar fi şuierat viscolul în miez de iarnă se auzi deodată şi călăreţii otomani din primul pâlc se rostogoliră de pe cai printre copitele acestora. Unii rămăseseră agăţaţi cu piciorul în scară şi erau târâţi aşa, în neştire, lovind cu capul pământul noroios. Cei din spatele lor avură aceeaşi soarta Nici nu apucară măcar să ajungă la şanţuri şi smârcuri. Românii, care-i lăsaseră pe vrăjmaşi să înainteze, îi loveau acum din trei părţi, izvorând necontenit din pădure şi luând în câteva clipite locul acelora care cădeau.

Deodată se auzi un vuiet ca suflarea tăioasă a unui vânt pustiitor şi un tropot puternic de copite. În fruntea unui pâlc de călăreţi români, pe armăsarul său roib, zbura Mircea-Vodă, învestmântat în zale cu coif şi-nvârtind cu nădejde pe deasupra capului sabia lui care strălucea de-ţi lua ochii. Cei ce-l însoţeau: spătarul Boian, Staicu, Filos-logofătul, Roman Herăscu, Manea şi Costea strigau cuprinşi parcă de o grozavă furie ce-i pălise deodată:

— Loc! Loc! Loc!

Iar Mircea-Vodă, potrivindu-si mai bine gleznele în scări, strigă înspăimântător la vedere:

— Acuma, copii! După mine!

Şi se avântă spre cetele ienicerilor ce veniseră degrabă în ajutorul spahiilor care erau pierduţi, zăpăciţi, căzuţi de pe cai.

Strângând furios calul cu amândoi genunchii, ca într-un cleşte de fier, domnul Ţării Româneşti îşi prinsese spada cu amândouă mâinile şi începu a o învârti ca pe o morişcă, aplecându-se uşor în dreapta şi în stânga şi răspândind moartea în cotropitori. Şi nici o lovitură nu-si greşea ţinta.

Boierii, ce-l însoţeau, îi urmară pilda şi văzură uimiţi şi îmbucuraţi că vrăjmaşii încep a da înapoi plini de spaimă, cutremuraţi de groaznica înfrângere la care nu se aşteptau.

— Unde e fulgerul vostru? Se auzi glasul mânios al domnului. Unde-i faimosul Ilderim? De ce nu se arată aci pe câmpul de bătaie?

Dar n-avea cine să-i răspundă. Pe deasupra oştenilor români, cu o mare dibăcie, mii de arcaşi îşi trăgeau săgeţile ce întunecau văzduhul şi toate se înfingeau în trupuri de duşmani.

Înnebuniţi de groază, spahii, rămaşi fără cai şi scăpaţi cu viaţă din luptă, începură să se risipească în fugă încotro vedeau cu ochii, dar nimereau în şanţuri sau se împotmoleau în mocirle şi în smârcuri; iar locurile rovinoase ale luncii Argeşului îi înmormântau acolo pentru totdeauna.

Ienicerii, ce se aruncaseră cu vitejie în luptă, spre a lua locul spahiilor înfrânţi, la înspăimântătorul iureş de nestăvilit al românilor, se clătinau îngroziţi în valuri, precum spicele unui lan de grâu, la suflarea puternică a unui vânt vrăjmaş.

Şi deodată în faţa lor se iviră cei doi sârbi uriaşi, însoţiţi de cei şase călugări de la Tismana, care, în strigăte de îndemn la luptă, ce te pătrundeau până la oase şi făceau să ţi se ridice părul măciucă în cap, îşi aruncaseră săbiile şi învârteau acum cu o iuţeală nemaipomenită nişte ghioge ţintuite care mergeau ca la o poruncă, toate opt deodată, se auzeau opt pocnete îngrozitoare şi opt vrăjmaşi se prăbuşeau în ţărână, pentru a nu se mai ridica niciodată. În vremea aceasta, Baiazid se preumbla plin de furie, făcând spume la gură şi blestemând ca o babă neputincioasă. De pe înălţimea, unde stătea privind desfăşurarea luptei, vedea înfiorătorul prăpăd şi, muşcându-si pumnii de groaznică mânie, urlă ca scos din minţi:

— Nu pot pricepe cum de e cu putinţă asemenea înfrângere?! Cum se poate să pierd o bătălie, eu, care n-am fost înfrânt de nimeni, niciodată?! Cum de s-a abătut asupra oştirii mele asemenea prăpăd?

Într-adevăr că priveliştea era înfiorătoare. Săgeţile românilor veneau ca o grindină dezlănţuită în cel mai groaznic potop; cerul se întunecase de mulţimea lor. Iar sângele scurs făcuse băltoace roşii, în care copitele cailor intrau până în glezne. Urletele de îndemn la luptă şi strigătele deznădăjduite de durere şi moarte se ridicau în văzduh, cutremurător.

Lui Baiazid i se făcu greaţă, o sudoare rece îi năpădi tot trupul, simţi că limba uscată îi amorţeşte în gură, se încovoie ca tăiat de iatagan şi ceru unui ienicer să-l ajute până la cort. Aci veni, îndată după el, Evreinos Bei, omul său de încredere, care-i spuse cu glasul piţigăit:

— O, prea strălucite padişah al padişahilor, iartă pe robul tău că îndrăzneşte…

Încruntat, Baiazid îşi ridică ochii întunecaţi spre el şi spuse sfârşit de durere:

— Vorbeşte o dată şi lasă toate acestea…

— Porunceşte retragerea, înalte stăpâne, că altminteri românii ne prăpădesc cu desăvârşire. Şi-apoi om mai vedea.

— Şi dacă se ţin după noi aceşti diavoli neobosiţi, aşa cum eu n-am mai văzut până acum?

— Nu cred, luminăţia ta, sunt şi ei istoviţi de această luptă îngrozitoare şi vor căuta să se refacă. Pun capul meu chezăşie că aşa va fi.

— Spune dară să sune buciumul de retragere în grabă! Oftă Baiazid copleşit de durere şi dezgust. N-aş fi crezut vreodată că-mi va fi dat să trăiesc asemenea ruşinoasă înfrângere.

De unde să ştie marele sultan că-l aştepta, nu peste multă vreme, o nenorocire şi mai groaznică decât aceasta? Când, după sfârşitul luptei, în amurg, oştenii părăseau istoviţi câmpul de bătaie, printre cei ce-si jertfiseră viaţa, pe lângă Marcu Crăişorul, îl aflară şi pe celălalt mare viteaz sârb Constantin Dragaşevici.