Capitolul X

Regele Sigismund al Ungariei îi arată biruitorului de la Rovine cea mai mare cinste şi-i întinde, în restriştea în care se afla acesta, o frăţeasca mână de ajutor.

OASTEA ROMÎNEASCA mergea în trapul domol al cailor către Ardeal, de-a lungul râului Dâmboviţa, în susul apei, către izvoare.

În depărtare se vedea frumoasa cetate numită Podul Dâmboviţei, vestit loc de vamă pentru Ardeal, unde se strângeau sute de neguţători, mai cu seamă primăvara şi toamna, în drum spre Ţara Românească sau spre ţinuturile transilvane.

Mircea-Vodă făcu semn de oprire şi grăi îngândurat:

— Iubiţii mei tovarăşi de luptă şi necazuri,… de aci, pentru unii dintre noi, drumurile ni se despart.

Un oftat prelung se ridică din mijlocul oştenilor pe feţele cărora se zugrăvea o adâncă întristare.

— Eu, continuă domnul, cu bruma de oaste mică ce-o mai am, voi apuca în sus, spre Bran; iar spătarul Boian, cu oastea cea mare, multă, puţină, câtă mai e, va rămâne în ţinuturile oltene de aci, spre a-i da, din când, în când, de lucru lui Vlad, omul lui Ilderim, până când, cu ajutorul Celui de sus, mă voi înapoia.

— Măria ta, precum ai binevoit a porunci, aşa voi face, grăi spătarul Boian, înălţându-se în şa, parcă spre a-si întări şi mai bine cele spuse. Îngăduie-mi, numai, rogu-te, înainte de a face calea întoarsă, să mă abat pe la vama de la Genune, unde am ceva treburi cu anumiţi străjeri de la Turnul Roşu.

— Din clipa în care ne despărţim, Boiane, eşti pe deplin stăpân pe toate hotărârile şi faptele domniei tale. Fă, dar, ce crezi, de cuviinţă că-i mai bine.

— Atunci, aş trece mai târziu, mărite stăpâne, tot în acelaşi scop şi pe la Vâltoarea de peşti de la Porţile de Fier.

— Bine te-ai gândit, încuviinţă domnul. Aceasta nu ne poate fi decât de folos.

— Iar înainte de a ne lua rămas bun, grăi mai departe Boian, cred că ar fi bine să ştim şi noi, la o nevoie, pentru vrun sfat ori vreo poruncă, sau pentru ce s-ar ivi pe neaşteptate,… pe unde te-am putea găsi, măria ta?

Mircea stete o toană pe gânduri, alungându-si privirile, după obicei, în zare şi răspunse rar:

— Iubiţilor mei prieteni, voi trece dincolo de cumpăna apelor, spre a mă opri în câteva locuri de mare trebuinţă. Mâine mă găsiţi la Bran… Apoi la Braşov, peste câteva zile cred că voi face un scurt popas de odihnă la Şinca, după care mă opresc pentru mai multă vreme la Cetatea de Făgăraş, unde bine ştiţi că se află toţi ai mei. Şi, de voi avea a vă spune eu ceva, ce nu suferă întârziere, fiţi încredinţaţi că mă voi face luntre şi punte şi voi găsi mijlocul de a vă ajunge la timp cu cuvântul meu.

Socot că este bine să cunoaşteţi, iubiţii mei, că mă voi întâlni cu regele Sigismund. Şi acum, vă las sănătoşi, vitejii mei şi vă doresc din tot sufletul tot binele ce se poate dori unor prieteni adevăraţi, cum v-aţi dovedit a fi voi întotdeauna. Să trăiţi!

Şi atunci, văile Dâmboviţei clocotiră la strigătul ce izbucni din mii de piepturi vitejeşti:

— Să trăieşti, măria ta!

În aceeaşi clipă chiar îşi struniră caii doi oameni deodată: Mircea-Vodă şi spătarul Boian. Domnului îi flutură pe buze un zâmbet de dragoste pentru cel mai dârz oştean al său, iar acesta, ridicându-si capul, spre a fi mai bine auzit, strigă cu glasul sugrumat de vădită emoţie:

— Şi… Izbândă, măria ta!

Domnul înclină din cap a mulţămire şi-i răspunse cu înţeles:

— Pe curând, Boiane!

Ostile se despărţiră şi porniră care încotro spusese. Răpăitul copitelor pe pietrişul mare de munte se auzi la început lămurit; apoi din ce în ce tropotul se făcu tot mai slab, tot mai îndepărtat; zgomotul păru aidoma picăturilor grele de ploaie ce cad pe un frunziş uscat, până când se stinse cu totul şi nu se mai auzi nimic, decât suflarea uşoară a vântului de toamnă. De cum pătrunse în Ţara Făgăraşului oastea cea mai mică alcătuită din boieri şi oşteni aleşi, Mircea-Vodă simţi că sângele îi curge parcă mai repede în vine şi cugetul îi este mai voios, mai plin de linişte. Chipul îi era luminat de un dulce zâmbet de încredere şi nădejde. Nu se putu stăpâni de a întoarce capul şi a le spune însoţitorilor săi, bucuroşi că, în sfârşit, cunosc şi ei această parte a pământului românesc:

— Iată, iubiţi prieteni şi ţara noastră a Oltului de peste munţi, frumoasă şi bogată ca tot ce e cuprins românesc… Acesta este drumul cel mai scurt ce ne duce spre Cetatea Făgăraşului, unde abia aştept să mă văd. În înserarea ce coborâse pe nesimţite, cetatea Făgăraşului părea pustie. Doar câteva luminări licăreau şi îţi atrăgeau privirile către nişte ferestre înalte, largi şi ferecate în sticle felurit colorate, care parcă răsfrângeau cele din urmă raze ale soarelui întârziat, pentru a le spune şăgalnic şi pe-ndelete: bună seara!

Turnurile înalte în opt colţuri păreau ele înşile nişte oşteni de strajă şi dominau cu neasemuita lor măreţie împrejurimea.

În faţa porţii mari şi grele de stejar bătut în fier, te scotea o potecă străjuită de brazi înalţi. Ajunşi la şanţul plin ochi cu apă, oştenii noştri se opriră pe loc, la strigătele unor străjeri ce se înălţară deodată parcă din zidirea turnului:

— Staţi!

Purtau platoşe şi coifuri, iar în mâini aveau lănci cu vârful lung şi ascuţit asemenea unor spade lungi.

— Cine sunteţi?

Atunci se auzi în liniştea serii graiul limpede al domnului Ţării Româneşti:

— Mircea-Vodă şi ai săi!

La auzul acestei neaşteptate veşti, străjerii răspunseră într-un glas:

— Să trăieşti, măria ta! Mintenaş! Dă de veste, măi Vasile, să se deschidă poarta mare!

Văzduhul fu spintecat deodată de sunetul întretăiat şi ascuţit al unei trâmbiţe de alamă. Din castel se auziră paşi repezi, bocănind pe treptele de stejar şi în scurtă vreme poarta grea scârţâi prelung de parcă un balaur cu dinţii de fier ar fi scrâşnit mânios că i se tulbură liniştea.

— Dar straşnic se mai vaită poarta voastră, măi Dinule! Glumi vodă, cunoscându-l pe vechiul portar al castelului.

— N-am mai uns-o de când ai fost măria ta ultima oară. Într-adins o lăsăm aşa, că, Doamne fereşte, de-ar pătrunde cineva aci pe negândite, ceea ce nu s-a întâmplat să ne dea ea de veste mai întâi.

— Să ştii că nu e rău! Doamnele? Voi Mircea-Vodă să ştie mai întâi de toate.

— Bine, măria ta. Şi s-ar putea spune că te aşteaptă chiar de când au sosit aci.

— Mihail Voievod? Domniţa Marina?

— Au mai crescut ceva amândoi, slăvite stăpâne, iar Mihail-Vodă e la învăţătura de arme a lui Barbălat, carele se ştie că a fost şi dascălul măriei sale Sigismund, cândva.

În această vreme, sala cea mare a castelului fu luminată ca ziua cu torţe de răşină ce răspândiră o dată cu flăcările jucăuşe şi o mireasmă proaspătă şi ameţitoare de pădure de brad.

— Dinule, spuse domnul prietenos, ai grijă de găzduire. Eu mă duc sus.

— Am înţeles, măria ta, voi face întocmai! Răspunse portarul şi, rămânând singur cu oaspeţii, bătu puternic de trei ori din palme, semn la care o uşă nevăzută din fundul sălii se deschise şi pe ea intrară, aşteptând poruncile, trei femei tinere şi frumos îmbrăcate.

— Pregătiţi toate odăile de oaspeţi… Şi,… se opri el, cuprinzând cu privirea pe toţi cei intraţi în vasta încăpere şi chiar pe ale noastre, iar noi vom găsi adăpost la vecini. Şi masa o puneţi la fel ca pentru cea din urmă vânătoare care a fost aci acum doi ani. Andrei, Daneş şi Miclăuş să aibă grijă de cai. Puteţi merge la treabă.

Femeile făcură o plecăciune şi se-ntoarseră în grabă, bucuroase foarte de oaspeţi aşa de aleşi, precum şi de faptul că aveau prilejul să alunge măcar pentru câteva zile amorţeala ce pusese stăpânire pe măreţul castel. Când uşa de la iatacul de sus se deschise şi în pragul ei se ivi Mircea-Vodă, doamna Mara desfăcând braţele se îndreptă către falnicul bărbat ce înainta spre ea ca în vis:

— Domnul meu,… Grăi ea fericită. Fii binevenit. O,… De-ai ştii ce îngrijorată am fost şi cât te-am aşteptat.

Mircea o îndepărtă puţin de la sine, ca s-o vadă mai bine, o mângâie pe frumosul ei păr auriu, o cuprinse din nou în braţe şi îi spuse cu blândeţă:

— Doamnă,… Iată,… Mi-am ţinut făgăduiala: am venit la Făgăraş, dar nu spre a te lua la cetatea de Argeş, ci pentru a te ruga să mai rămâi încă puţin timp aci.

— Am aflat cu nespusă bucurie că Baiazid a fost înfrânt şi că ostile i-au fost spulberate ca pleava de vânt!

— Aşa a şi fost, mult iubita mea Mara, dar fiind otomanii de zece ori mai numeroşi decât noi, am fost nevoiţi să ne retragem. Între timp, Ilderim a venit cu Vlad, cel de dezgustătoare amintire şi l-a pus domn în locu-mi. Sunt câţiva boieri care-l sprijină, ca să-si sporească bogăţiile. Vlad plăteşte, spre ruşinea ţării noastre, tribut. Savai că ţara nu-l vrea şi că el domneşte numai într-o parte a pământului românesc, e socotit domn de către Baiazid.

— Şi măria ta? Îndrăzni să rostească în şoaptă cu sfială doamna Mara.

— Măria mea? Întrebă Mircea zâmbind îndurerat. Iată, am venit să mă sfătuiesc cu Sigismund, numai el şi cu mine, fără de nici un martor, asupra celor ce vor trebui să fie înfăptuite. Se urzesc lucruri mari, scumpa mea doamnă şi aşa precum vor fi ţesute acum, aşa vor rămâne vreme îndelungată. Voi aştepta aci, până-mi va sosi cuvântul lui Sigismund, carele, să ştii, n-aş fi crezut să-mi fie atât de binevoitor.

— Dar cum oare veţi putea vorbi în doi, se miră doamna Mara, când măria ta nu cunoşti limba germană, iar Sigismund nu o rupe pe româneşte?

Domnul dădu cu îngăduinţă din cap şi răspunse zâmbind:

— De bună seamă că ne-ar trebui tălmaci. Numai că, din fericire şi unul şi altul cunoaştem o limbă pe care, când am învăţat-o, nu ne-am gândit că ne-ar putea fi de folos într-o împrejurare ca aceea ce va veni: limba latinească. El o ştie ca orice principe catolic; iar eu am învăţat-o în copilărie, la îndemnul doamnei Calinihia, de la popii papistaşi ce slujeau la biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeş.

— Bine e să înveţe omul cât mai multe, când i se iveşte prilejul. De bună seamă că atunci când te dăscăleau, erai furios, că-ţi pierzi vremea de-a surda! Râse doamna Ţării Româneşti.

— Chiar aşa! Dar cred eu că este cu neputinţă ca în decursul vieţii să nu-ţi fie de folos o dată măcar ceea ce ai deprins de la cineva cu sau fără voie, chiar socotind că faci aceasta de pomană! Şi-acum, draga mea, să rostesc şi vorbele ce-mi stăruie pe buze încă de la sosire: ce face iubitul meu fecioraş?

În clipa aceea chiar, parcă ar fi aşteptat să audă întrebarea lui vodă, prin uşa larg deschisă se prăvăli în iatac Mihail, aruncându-se asupra domnului şi cuprinzându-i mjlocul bine strâns într-un cordon lat de piele bătut cu pietre nestemate şi argint.

— Ei, bată-te norocul, flăcăiaşul tatii! Râse Mircea-Vodă cuprins de o mare bucurie. Adevărată vorbă din bătrâni că vorbeşti de lup şi… Mihail la uşă.

Apoi, ridicându-l în braţe, îl sărută cu foc pe amândoi obrajii şi-l lăsă jos. Mihail îi prinse mâna dreaptă, sărutându-i-o apăsat de mai multe ori nesăturat; apoi grăi:

— Tăicuţule, maistrul Barbălat mi-a spus că cel mai mare vrăjmaş al românilor şi al ungurilor şi al polonilor este un fel de zmeu din poveşti pe care-l chemă Ilderim! Aşa să fie?

— Nu te-a minţit maistrul tău, spuse vodă, mângâindu-l cu căldură pe pletele-i negre.

— Da’ măria ta ştii că acest foarte iscusit maistru al meu de arme mă învaţă multe şi mărunte, ca să-l înfrâng în luptă dreaptă pe Ilderim, aşa precum Făt-Frumos l-a biruit pe Zmeul zmeilor?

— Bine face, dragul tatii, măcar că nu ţi-aş dori să te afli vreodată faţă în faţă cu acest proclet, ca să-ţi grăiesc şi eu ca-n basmele tale. Las-că-n cele din urmă i-o veni tot taică-tău de hac. Dar până atunci, hai, du-te la bunica şi spune-i c-am sosit şi că voi veni de îndată s-o văd şi să-i sărut mâna. Şi-apoi caut-o pe Marina şi vino cu ea aci! Luna lui Mărţişor a anului 1395 sosise cu o vreme însorită şi călduţă, voind parcă să adeverească oamenilor că pe drept cuvânt este cea dintâi lună a primăverii.

La casa sfatului din Braşov era forfotă mare. Tânărul rege Sigismund al Ungariei binevoise a se opri pentru două zile în frumoasa cetate a Coroanei, înainte de a lua parte la o vânătoare de cerbi carpatini ce fusese hotărâtă în munţii Făgăraşului.

Era invitat, printre alţi oameni de seamă şi Mircea-Vodă, domnul Ţării Româneşti, socotit de toţi un ales oaspete, sosit pentru câtăva vreme în Ardeal, printre altele, pentru a-si pune rânduială în anumite treburi în ducatele de Almaş şi Făgăraş, pe care le stăpânea aci voievodul român.

În sala de primire, cu ferestrele spre răsărit, se afla o masă mare cu jilţuri de catifea de jur împrejur; iar pe masă, foi de pergament, cerneală, pene de scris şi două mici cupe de argint în care se găsea nisip fin, bine cernut.

Mircea-Vodă şedea îngândurat cu cotul drept răzimat de spătarul unui scaun înalt. Lângă el vorbeau în şoaptă boierii români: Roman Herăscu, Radu Berivoescu, Filos-logofăt, Dobâcescu şi Mogoş, cu conţii maghiari F? Rgaş, Nicolae de Gara, B? Lgay şi Emeric B? Bek, aşteptând sosirea regelui Sigismund şi a alteţei sale Ştibor, voievodul Ardealului.

Deodată uşa din spre apus se dete de perete cu grabă; un pristav regal veni zorit şi voi să-l anunţe pe rege, dar acesta intră fără nici un fel de ceremonie, îl dete la o parte cu delicateţă şi spuse:

— Lasă, lasă, nu e timpul acum pentru asemenea formalităţi. Bună ziua, domnilor şi iertaţi-mi, vă rog, întârzierea nedorită. Chiar începutul primăverii îţi poate da peste cap micile planuri. Zăpada stăruie încă în acest oraş de munte, iar drumurile lungi sunt mai greu de străbătut.

Acestea zise, îşi scoase mânuşa de piele castanie şi se-ndreptă spre Mircea-Vodă care-i pornise şi el în întâmpinare.

— Alteţea voastră fiţi bine venit! Şi însoţitorii voştri de-asemenea!

— Maiestate, primiţi omagiile noastre pline de adânc respect, precum şi bucuria de a vă cunoaşte în sfârşit.

— De-asemenea, de-asemenea, repetă regele, privindu-l pe Mircea-Vodă cu vie curiozitate şi admiraţie. Statura lui înaltă, zveltă şi totuşi viguroasă, îl impresionase profund şi nu ascundea aceasta. Punându-i mâna pe umărul drept, îi spuse cu multă prietenie:

— Rog, respectuos pe alteţa voastră să se aşeze. Domnilor, fiţi buni şi daţi-ne voie să ne împărtăşim câteva păreri, fără de nici un martor. Vă vom ruga să ne faceţi cinstea prezenţei domniilor voastre la timpul potrivit.

Magnaţii unguri şi boierii români se retraseră repede în camerele alăturate, iar regele Sigismund veni lângă Mircea-Vodă, se aşeză pe scaunul alăturat şi, întocmai unui vechi şi bun prieten, îi spuse cu deosebită bunăvoinţă:

— Cum vedeţi, am făcut toate după dorinţa alteţei voastre. Să intrăm de-a dreptul în miezul lucrurilor. Cunosc foarte bine starea în care vă aflaţi şi ţin, de la început chiar, să vă spun că, pentru mine, adevăratul suveran al Ţării Româneşti sunteţi alteţa voastră.

Mircea-Vodă, adânc mişcat de vorbele lui Sigismund, răspunse cu multă căldură:

— Vă mulţumesc pentru aceste bune cuvinte de început, maiestate şi trebuie să vă asigur şi eu de toată stima şi preţuirea noastră a românilor. De altfel, Vlad, uzurpatorul meu, nu stăpâneşte decât o parte din ţară. Spătarul Boian cu oastea mea cea mare stă încă de pază şi ştie ce are de făcut în orice împrejurare s-ar ivi, oricât de neaşteptată ar fi aceasta. Dar nu de Vlad e vorba aci. Turcii sunt duşmanii cei mai de temut ai tuturor „et nostros spelcialissimos hostes sunt”.

— Într-adevăr, întări regele, „duşmanii dumneavoastră ai românilor, în special”.

— De aceea, o alianţă între ţările noastre, cele dintâi în primejdie, e cum nu se poate mai bine venită. Dacă-mi îngăduie maiestatea voastră, am să vă înşir îndatoririle asupra cărora socotesc eu că e bine să discutăm.

— Vă rog, alteţă!

— Eu, cu toţi boierii mei credincioşi şi mai sunt destui aceştia, vă asigur, mă oblig a lupta nu numai contra otomanilor, dar şi împotriva altor duşmani ai maiestăţii voastre. De veţi purta război, maiestatea voastră aflându-vă în fruntea oştirii, asemenea voi proceda şi eu, luptând însumi în fruntea oştirii mele; de veţi trimite numai armia singură cu generalii săi, asemenea voi trimite şi eu.

Ostaşii maiestăţii voastre regale vor avea liberă trecere prin Ţara Românească, în drumul lor împotriva duşmanilor; li se va da găzduire şi hrană bună, costul acestora privind pe maiestatea voastră, bineînţeles. Acelaşi lucru va fi şi cu armia românească în Ungaria. De vor merge oştile maghiare pe cursul Dunării, hrana va fi trimisă pe fluviu, de bună seamă.

Cei ce, în urma rănilor căpătate în luptă, vor cădea, sau cei ce se vor îmbolnăvi pe drum, pot rămâne liniştiţi în Ţara Românească, unde vor fi bine îngrijiţi, ca nişte fraţi.

La cetăţile şi oraşele cucerite sau asediate, pe lângă garda maghiară, se va pune de asemenea o gardă românească.

Cred că am prevăzut aproape totul, maiestate!

— Sunteţi fratele meu prea iubit, alteţă şi vă voi dovedi-o aceasta. După Rovine, mi-am dat seama într-adevăr de ce leu domneşte în Muntenia; acuma văd şi mai bine că duşmanii voştri înşişi au avut dreptate când au spus despre alteţa voastră că: „Mircea Voievod e principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager!”

Mircea Vodă zâmbi cu modestie şi abia îngăimă:

— O, maiestate, zău că e mult prea mult. N-am făcut într-adevăr decât ceea ce conştiinţa mea îmi poruncea să fac şi totul numai şi numai pentru binele ţării mele, pentru libertatea şi propăşirea ei.

Tânărul rege oftă, îi prinse pumnul cu dreapta şi-i spuse:

— Pentru mine unul, trebuie s-o mărturisesc, sunteţi pildă şi îndemn, model demn de urmat şi mă simt fericit că suntem aliaţi. Iar ceea ce v-am spus astăzi nu sunt vorbe goale, vă repet, vă voi dovedi-o cât de curând. Şi acum să vină secretarul, spre a scrie tratatul.

Zicând acestea, apucă un clopoţel de pe masă şi-l agită în aer de câteva ori. Apoi, îi spuse secretarului care aştepta în picioare:

— Eşti gata, Andraş?

— La ordinul maiestăţii voastre! Răspunse acesta cu timiditate.

Atunci, regele Sigismund se întoarse uşor către Mircea-Vodă şi grăi curtenitor şi cu multă bunăvoinţă în glas, spre mirarea tuturor celor de faţă:

— Alteţă serenisimă, binevoiţi vă rog, a dicta clauzele tratatului de alianţă, în limba latină, aşa după cum am convenit!

Mircea-Vodă înclină capul, se sprijini de masă cu palma dreaptă şi se ridică în toată zvelteţea înălţimii sale. Îşi mângâie fruntea cu două degete şi rosti apoi calm şi răspicat:

— Io, Mircea, Voievod muntean, duce de Făgăraş şi ban de Severin, declar că am următoarele îndatoriri faţă de prea luminatul prinţ şi domn, domnul Sigismund, cu mila lui Dumnezeu, rege strălucit al Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei şi marchiz de Brandenburg”…