Capitolul VI

Condeiele lui Mircea-Vodă.

ILDERIM SE ŢINUSE DE CUVlNT până acum. Chiar din primul ceas al domniei lui, în împrejurările crâncene de la Câmpia Mierlei, le arătase tuturor că nu va fi de glumit cu el şi că acela, care va îndrăzni să crâcnească sau să şovăie în faţa unei porunci, va pieri.

Era iubit la culme de către ienicerii săi, atât pentru marea-i vitejie şi îndrăzneală, cât şi pentru neasemuita-i iuţeală în hotărâri şi mişcări. De aceea, tinerii oşteni de sub conducerea lui îl supranumiseră „Fulgerul”.

Toţi supuşii, care fuseseră de faţă, îşi aminteau cu groază de felul cum înţelesese noul sultan Baiazid să ia în mâinile sale puternice frânele împărăţiei otomane.

Abia se dăduse semn de începerea luptei la Câmpia Mierlei între turci şi sârbi, când iată că, mânat de un nemaipomenit curaj, viteazul sârb Milos Obilici pătrunde în cortul sultanului Murat şi-l loveşte de moarte cu un pumnal.

La luptă luau parte în fruntea oştirii lor şi cei doi fii ai bătrânului sultan: Iacub, cel mai mare, deci moştenitorul tronului şi Baiazid, cel mai mic.

Dar când sultanul Murad îşi dădu ultima suflare, toţi conducătorii de oaste şi paşalele în frunte cu marele vizir trimiseră degrabă să fie chemat, în cortul padişahului, Baiazid.

Sosind mai degrabă decât fusese chemat, adus ca de vânt, toţi i se prosternară, proclamându-l sultan: pentru vitejia şi priceperea sa în lupte, cum şi pentru isteţimea şi învăţătura aleasă de care dăduse întotdeauna dovadă până atunci.

La auzul unei asemenea neaşteptate veşti, Baiazid dădu cea dintâi poruncă a sa ca sultan: să fie adus de îndată Iacub, care şi veni, cuprins de mare emoţie, întrucât aflase că tatăl său nu mai e în viaţă.

Dar nici nu sosise bine în faţa cortului, că Baiazid îi făcu semn gâdelui, ce aştepta lângă el şi cu mâinile întinse, porni către Iacub care, înfiorat de această neaşteptată şi groaznică primire din partea fratelui său mai mic, se-ntoarse şi voi să fugă. Gealatul, însă, îl ajunse iar nefericitul principe, înainte de a fi gâtuit, mai avu putere să spună, horcăind, cu ochii holbaţi:

— Fii blestemat, împreună cu toată stirpea ta, fiară sălbatecă!

Povestea acestei groaznice întâmplări se răspândi ca fulgerul pretutindeni, în toate ţările vecine şi chiar în cele mai îndepărtate. Din cumplita faptă se desprindeau: străşnicia, cruzimea şi răutatea de suflet a noului sultan.

La toate acestea se gândeau acum şi oştenii români ce-l însoţeau pe Mircea-Vodă în călătoria ce pornise a o face prin câteva locuri din ţară, spre a vedea cum mai merg treburile, ce mai spun oamenii, dar mai cu seamă spre a căuta şi alege cel mai bun şi mai potrivit loc pentru lupta cu Baiazid, aşteptată cu nerăbdare, dar şi încredere în izbândă de întreg norodul românesc.

Era o dimineaţă frumoasă de duminică şi pâlcul de călăreţi străbătuse de-a lungul lui judeţul Jaleş, mergând acum la pas uşor pe un drumeag de munte ce ducea la mânăstirea Tismana, unde hotărâseră popas de noapte.

Domnul călărea între Boian şi Petrovan, avându-i în faţă pe cei doi sârbi Vasile şi Pavel, care o însoţiseră pe doamna Mara şi care nu mai voiseră în ruptul capului să se întoarcă în Serbia. Se gospodăriseră aci şi-l rugaseră pe Vodă să-i ia oşteni în plată, dacă socoteşte că-i pot fi de vreun folos. Măria sa, care auzise de la doamna Mara despre minunatele isprăvi ale celor doi uriaşi, se învoi pe dată şi-i luă chiar în slujba sa.

În spatele lui Mircea-Vodă veneau oştenii săi cei mai de nădejde, de care nu se despărţea în nici o împrejurare, în fruntea lor aflându-se credinciosul său Costea Armăşel, care acum era mâna dreaptă a domnului, după încercarea de răpire pusă la cale de Vlad.

Tăcerea se aşternuse apăsătoare. Nu se auzeau decât: tropotul căpiţelor, sforăitul cailor care, din când în când, strănutau puternic, împroşcând pe cei din faţă cu stropi albi de spumă deasă şi răsuflarea repede a celor săltaţi în şa.

În cele din urmă, spătarul Boian sparse liniştea ce începuse parcă să-i obosească:

— Grozavă treabă!

— Care, Boiane? Dori Mircea-Vodă să afle, aplecându-se spre dreapta, ca să audă mai bine ce va spune tovarăşul său de arme.

— Apăi,… Asta cu vrăjmaşul nostru de moarte, Baiazid, măria ta. Mă gândesc eu aşa: dacă a avut el inima să-i ia viaţa fratelui său mai mare, ce ne putem aştepta noi de la sufletul lui?! El nu cunoaşte mila,… E neînduplecat!

— Aşa e, Boiane, încuviinţă vodă, oftând. Şi cată a fi şi noi neînduplecaţi.

— Dar mă-ntorc şi zic, măria ta, continuă Boian gândul ce nu-i da pace, că tot cu o moarte de beizade s-ar fi sfârşit toată povestea! Că, de nu-i făcea de petrecanie Baiazid lui Iacub, îl curăţa acesta pe el, mai devreme ori mai târziu.

— Dar putea să-l închidă sau să-l surghiunească undeva sub pază straşnică, sări Petrovan.

Mircea-Vodă dădu din cap îndoielnic şi răspunse molcom:

— He, hei, Petrovane, nimic nu-i mai sigur ca mormântul! Din surghiun şi temniţă mai poţi scăpa, dar… Vorba noastră din străbuni: „Mortul de la groapă nu se mai întoarce.” – Mă gândesc şi la cei doi vecini ai noştri de la miază-zi, grăi Boian mai departe, la alde Straţimir, moşul măriei tale şi la avanul acela de Sişman, frate-său. În loc să fie uniţi, să vieţuiască în pace, au trăit dezbinaţi şi s-au duşmănit tot timpul. Şi Baiazid i-a luat frumos, la rând, pe fiecare. Acu, Bulgaria e paşalâc turcesc şi ţarul Sişman se află prins şi pus la păstru.

— D-aia vezi, măre Boiane, socotesc eu că se apropie funia de steajer. Macedonia şi Serbia, supuse; Bulgaria, paşalâc; acu, venim noi la rând, după făgăduiala lui Baiazid, care nu ne iartă că am trimis oaste la Câmpia Mierlii.

— Chiar dacă n-am fi trimis, el tot scornea vreo pricină ca să vină cu năpastă asupra noastră. Când vrei să găseşti noduri în papură, apăi găseşti! Oh, Doamne, făcu spătarul, înălţându-se în şa deodată, cu fulgere în priviri, de parcă s-ar fi aflat înaintea unei bătălii, abia aştept să mă ciocnesc cu otomanii!

Mircea-Vodă rosti, clătinându-si capul cu grijă şi oftând:

— Eh,… Prietene,… Teamă mi-e că aşteptarea ta nu va fi de prea lungă durată.

La aceste din urmă cuvinte ale domnului, Petrovan scoase un oftat pătrunzător, care-i făcu pe toţi să-si îndrepte privirile spre el.

Foarte mirat, Mircea-Vodă îl întrebă:

— De ce oftaşi aşa din greu, Petrovane?!

— Doamne, zise cu sfială căpitanul de oaste, mă gândeam şi eu la ai miei, la Muşata şi la fiu-miu Mirciu, finul măriei tale, oare după crâncenele lupte ce-or să vină, oi mai avea parte să mă-ntorc acasă?

— Dumnezeu unul ştie asta, fătul meu, răspunse vodă posomorit şi să nu crezi că pe noi nu ne frământă aceleaşi gânduri. Şi mie la fel îmi zboară gândul la doamna Mara şi mai cu seamă la fecioraşul meu Mihail, căruia grozav aş dori să-i las o ţară puternică, temută de vecini şi paşnică.

Şi tăcerea puse stăpânire din nou pe călăreţii care simţeau nevoia să stea fiecare singur de taină cu gândurile lui. Toamna se ivise abia de câteva zile şi vremea era călduţă cu un soare dulce, mângâietor. Puţinele frunze veştede se desprindeau la suflarea blândă a vântului ce n-avea de gând să-si arate încă tăria.

Castanii îşi întindeau cu mândrie parcă crengile pline de rod, iar roşcovii sălbateci, pripăşiţi printre ei, aduceau cu tecile lor roşii-vinete o schimbare plăcută vederii, în verdele palid al frunzişului bogat. În stânga drumului de deal, alerga sprinten şi voios, murmurând parcă un cântec de leagăn, râuleţul Tismana pe pat îngust de bolovani mari şi mici, din care săreau jucăuşi lipani cenuşii şi păstrăvi argintii; stropiţi cu broboane mici, roşii ca de zmeură.

— Îi vezi, Boiane, cum se zbenguie la soarele dulce de toamnă? Glumi domnul cu tovarăşul său din dreapta.

Boian zâmbi şi răspunse tărăgănat, a lene:

— Îi văd, doamne şi mă bucur de aşa privelişte înveselitoare, care-mi mângâie sufletul; dar parcă mai mult m-aş bucura să-i văd prăjiţi în unt sau untdelemn şi să mă zbenguiesc eu cu ei.

Un hohot de râs acoperi ultimele cuvinte ale spătarului. Mai vesel, domnul adaogă apoi:

— Cum, Boiane şi i-ai primi aşa uscaţi de prăjeala untdelemnului?

— Ba, măria ta, că doar nu i-aş mânca în inima pădurii, ci aş căta să-i ud cu sângele Domnului, ca să nu-mi dea bătaie de cap vreun oscior mai afurisit. Dar aşa, numai să-i văd că sar prin apa repede şi limpede ca cleştarul, împroşcând malul cu stropi, n-are nici un haz!

— Lasă boierule, spuse Petrovan, că de n-om găsi la prea sfinţitul părinte Nicodim, păstrăvi sau lipani, nu ştiu ce să zic, zău aşa!

— Ba eu ştiu ce să zic, Petrovane, îi întoarse vorba spătarul Boian, râzând cu şiretenie. Că de n-om găsi păstrăvi la mânăstire, precum spuseşi, apăi te trimit să prinzi tu câţiva măcar acolo, de poftă!

— Mă leg, boierule, să fac întocmai precum ai spus domnia ta. Doar mai marele meu se cheamă că eşti şi va să-ţi dau ascultare! Încuviinţă Petrovan râzând.

Dar iată că, pe nesimţite, ceata ajunse în satul Tismana, sat mare şi bogat, vestit prin hărnicia şi credinţa locuitorilor săi. Din depărtare se auzea glasul puternic al clopotelor de aramă de la mânăstire, vestind pe credincioşi să vină la sfânta slujbă de duminică.

Trecând prin faţa casei judeţului, Mircea Vodă nu fu mirat că nu i-a ieşit nimeni înainte cu pâine şi sare, după datină, întrucât oamenii n-aveau de unde şti că domnul ţării va veni în satul lor; dar se uimi când văzu că o sumedenie de bărbaţi tineri şi bătrâni lucrau de zor cu nişte cuţitoaie şi custuri, pe care le mânuiau cu multă repeziciune şi îndemânare, cioplind nişte lemne.

De mânie, vodă nu-si putu da seama cam ce lucrau oamenii. Îşi struni calul şi-ntrebă cu stăpânire, dar străşnicie în glas:

— Da' cum se poate, oameni buni, ca în sfânta zi de duminică, în loc să fiţi la biserică, să staţi şi să lucraţi ca nişte nelegiuţi? Unde-i judeţul satului?

Oamenii se ridicară cu sfială şi smerenie, scoţându-si căciulile cu stânga, dar păstrând încă uneltele în mâini şi zâmbiră pe sub mustăţi.

— Da? Chiar judeţul ne-a chemat, măria ta! Iată-l că se-ndreaptă încoace. Hai mai repejor, nea Bădilă, că măria sa vroieşte a-ţi grăi.

Judeţul veni cu pas repede şi se descoperi, plecându-si capul. Apoi, privind ţintă în ochii domnului, strigă:

— Să trăieşti, măria ta şi bine-ai venit în satul nostru că de mult n-ai mai fost!

— De venit, bine-am venit, dar văd că rău te-am găsit, moş Bădilă, de-ai chemat oamenii să lucreze aci, în sfânta zi de duminică? Cum de-ai cutezat şi te-a îndemnat mintea să faci una ca asta?

— Apăi, slăvite stăpâne, la biserică s-au dus babele şi fetele mari, că muierile au rămas acasă la plozi şi pirostrii.

— Cum aşa? La ce lucraţi aci, de-i atâta grabă, încât nici într-o zi de sărbătoare nu vă găsiţi odihna?!

— Apăi, în celelalte zile ale săptămânii, ne cheamă câmpul, mărite doamne. Şi iată, în zi de duminică, ne-am gândit să facem şi noi nişte condeie pentru măria ta.

Vodă îşi ridică sprâncenele a mirare şi-ntrebă nedumerit:

— Condeie pentru mine, ziseşi?! Ce noimă au aceste vorbe?! Ia să văd şi eu ce fel de condeie faceţi voi?

Aci, judeţul se-ntoarse pe călcâie, smulse dintr-o grămadă ce nu era la vedere câteva condeie, cum le spunea el şi zâmbind le arătă lui Vodă şi însoţitorilor acestuia.

— Iacă-le, măria ta, pohteşte şi le vezi.

Vodă nu se mai putu stăpâni şi izbucni în râs, deopotrivă cu oamenii săi.

— Dar bine, moş Bădilă, pe acestea le numeşti domnia ta, condeie? Eu văd că sunt săgeţi ca toate săgeţile! De ce le botezarăţi condeie?

— Păi, luminate stăpâne, nu cu asemenea condeie se scrie vrăjmaşului ca să fii bine înţeles? Şi dacă le-am făcut în zi de duminică ne-am gândit că la război nu se ţine seamă de-i zi de lucru sau de sărbătoare, ci cată a lupta, c-altminteri e prăpăd! Şi iacă am hotărât să-ţi facem astfel de condeie, cu care vom putea scrie carte vrăjmaşului, chiar şi noi aceştia ce nu ştim boabă de-nvăţătură.

Domnul se înduioşa de-i veniră lacrimile în ochi la asemenea vorbe spuse din tot sufletul şi cu toată credinţa. Îi întinse mâna judeţului, pe care acesta o prinse şi o sărută cu evlavie. Apoi Mircea-Vodă grăi:

— Atunci se cade să vă mulţămesc, oameni buni, pentru strădania voastră în zi de odihnă. Şi-am să vă chem în curând să scrieţi carte vrăjmaşilor noştri cu aceste condeie făcute cu atâta meşteşug. Iară până atunci, moş Bădilă, te rog să fii pe la vremea prânzului, la sfânta monastire, că am a-ţi mai grăi câteva vorbe. Rămâneţi sănătoşi, oameni buni şi nu uitaţi că ne vom vedea în curând în alte împrejurări mai grele.

— Să trăieşti, măria ta şi izbândă! Îi grăiră oamenii cu însufleţire, întorcându-se de grabă la săgeţile lor. Mircea-Vodă ridică mâna dreaptă şi convoiul se opri în faţa unei privelişti de o măreţie neaşteptată, ca de basm.

— Să adăstăm o clipă în faţa acestei minuni de frumuseţe, iubiţi prieteni. Eu, de câte ori mă aflu aci, nu mă mai satur să privesc şi, dacă trebile mele, mult prea grabnice întotdeauna, nu mi-ar da ghies, aş sta o zi şi o noapte de veghe neclintit în acest loc plin de neasemuit farmec.

Într-adevăr că priveliştea era de o frumuseşe fără seamăn. În stânga drumului, pe o stâncă înaltă, se ridica falnică mânăstirea Tismana, dominând cu turnurile ei întreg ţinutul sălbatec de castani, roşcovi şi fagi.

Părea un castel ivit acolo la voinţa unui vrăjitor mândru de a-si arăta puterea-i neasemuită, spre a-i uimi pe cei ce-l priveau şi cărora nu le venea să creadă că este în stare să facă asemenea minuni.

De sub talpa mânăstirii izbucnea vijelios râul Gurnia, ce se arunca îndrăzneţ, şuierând asemenea unui balaur înfuriat în apa învolburată a Tismaniei ce pleca apoi în salturi la vale, liniştindu-se din ce înainta spre sat.

Se auzi glasul molcom al domnului:

— I-aş putea spune ctitoria sfântului părinte Nicodim, care a ridicat-o la început dintr-un tis bătrân şi tare ca piatra, de i-a şi zis Tismana, măcar că mai târziu au ctitorit-o răposaţii Radu Negru Vodă, tatăl meu şi Dan Vodă fratele meu mai mare, odihnească-se în pace. Frumos loc a găsit şi îndelung s-a ostenit cucernicul părinte în vremea tinereţii sale, spre a dărui ţării acest cel dintâi sfânt lăcaş de închinăciune, odihnă şi cugetare. Dar să mergem, boieri, iată: caii noştri, neobişnuiţi cu şederea îndelungată, au început să dea semne de nelinişte. Costea sări de pe şargul său drept în picioare în faţa porţii mari de stejar prinsă în balamale grele şi ferecate ca o intrare de cetate. Bătu cu ciocanul de aramă de trei ori şi strigă, fără să aştepte răspuns:

— Oameni de la domnie!

Cheia mare să răsuci în broască şi poarta se deschise scârţâind asurzitor, ca o cumpănă de fântână veche, prelung şi ascuţit, şi-n pragul ei se ivi un călugăr înalt şi bărbos cu privirile crunte ca de haiduc. Iar din spatele lui apăru un bătrân într-o rasă lungă de şâac, având pe cap o tichiuţă neagră şi în mâini nişte mătănii din lemn de abanos legate cu fir galben.

Când îl văzu, Mircea-Vodă porni repede către dânsul, îi luă mâna uscată şi tremurătoare, i-o sărută apăsat şi-i spuse cu mirare:

— Nu mă gândeam, tată, să-mi ieşi întru întâmpinare chiar sfinţia ta.

Bătrânul răspunse cu multă dragoste, zâmbind:

— Mi s-au făcut semne că ai să vii şi te-am aşteptat cu nerăbdare. Aşa că, fratele Paisie, ce sta de strajă în turla clopotniţei, văzând alaiul, m-a vestit din timp. Când voi băteaţi în poartă, eu eram în dosul ei.

Şi, luându-i mâna domnului, bătrânul călugăr vroi s-o ducă şi el la buze, dar Vodă îl opri ca ars, spunându-i:

— Nu se cade, tată! Ştii că nu-mi place asta din partea sfinţiei tale.

Dar bătrânul îi răspunse:

— Mâna sfânta a voievodului ţării, care este, după Dumnezeu, de-asupra noastră, a tuturor, se cade a fi sărutată chiar şi de către mitropolit. Aş spune că tu nu se cade, fiind domn, să-mi săruţi mie mâna.

— Dar, tată, mă ştii de pe când eram un ţânc şi-am crescut sub ochii tăi şi doar tu m-ai învăţat atâtea şi atâtea de-a lungul vremii. Dacă ştiu limba greacă şi pe cea sârbă, ţie ţi-o datorez. Şi alte şi alte învăţături, ce mi-au fost de mult folos în atâtea împrejurări, de multe ori grele. De aceea eşti în cea mai mare dragoste şi cinste în inima mea şi la curtea mea şi de câte ori mă aflu la vreun impas vin să mă sfătuiesc cu tine.

— Acum, pohtiţi, să vă spălaţi, după drumul lung şi să vă răcoriţi. Pohtiţi în arhondaric, masa e pregătită şi vă aşteaptă.

Aci, Boian veni lângă domn şi grăi cu bătrânul călugăr:

— Sărutăm dreapta, prea sfinte Nicodime şi iartă-mă de îndrăzneală,… Dar sfinţia ta aduseşi vorba de masă. S-or găsi şi ceva păstrăvi sau lipani, printre alte bunătăţi?

Părintele Nicodim dădu să răspundă, dar Petrovan i-o luă înainte şi spuse grăbit:

— Prea sfinte Nicodime, de nu e peşte, nu-i spune, ci la masă fă şi de astă dată o minune, cum ai mai făcut atâtea.

Nicodim zâmbi cu îngăduinţă şi întrebă:

— Şi ce minune ai dori să fac anume, căpitan Petrovane?

— Să blagosloveşti, prea sfinte, mâncarea oricare ar fi ea, ca să i se pară boierului Boian că mănâncă păstrăvi sau lipani, că altminteri mă mână pe mine să-i pescuiesc şi tare greu se mai prind!

— Nu-i nevoie de nici o minune, căpitane. Peştele dorit vă aşteaptă pe masă, iar alături de el se află mujdeiul şi mămăliguţa de mei, care ştiu că vă plac nespus de mult.

— Da' ca udeală, prea sfinte? Întrebă Boian grijuliu.

— Apă de izvor, că-i cea mai bună, spătarule, răspunse Nicodim în glumă, zâmbind cu dragoste.

Boian dădu din cap şi grăi:

— De-i aşa, tare mă tem, sfinte Nicodime, că de-astă dată va trebui să mai faci o minune, nu chiar ca aceea de pe timpuri de la nunta din Cana Galileii, dar pe-aproape! Că eu apă, după peşte, nu beau, să ştiu că mor de sete! Masa fu îmbelşugată, având în afară de peştele făgăduit, pastrama de căprior, ouă coapte în jar şi-o tocană sârbească cu: carne de berbec, roşii, ardei gras, ceapă verde, cimbru din belşug şi piper, toate proaspete şi pregătite în aceeaşi zi, de-ţi lingeai degetele, nu alta.

Cât a durat masa călugărească, nu s-a prea auzit vorbă. Hămesiţi de oboseala drumului, toţi, de la domn până la cel din urmă oştean, înfulecau pe întrecute.

Dar când saţul puse stăpânire pe oaspeţi şi vinul stăruia în cupele de argint, dăruite de Mircea-Vodă mânăstirii pentru asemenea împrejurări, limbile începură să se deslege. Şi cel dintâi ce ridică cuvântul fu chiar domnul Ţării Româneşti, care spuse, zâmbindu-i cu multă dragoste şi căldură, părintelui Nicodim ce i se afla în dreapta:

— Îţi mărturisesc, tată, că mi se făcuse tare dor de tine şi cum tu nu mai poţi veni acum la curte,… Iată-mă-s…

Nicodim îi mângâie mâna cu drag şi-l întrerupse cu blândeţe:

— Fiul meu,… M-apropiu cu vârsta de un veac. E o povară, să ştii!

— Ştiu, tată, te-nţeleg… Şi mă bucur că te văd totuşi în putere şi limpede la minte ca întotdeauna.

— Slavă Domnului, nu mă pot plânge de asta, numai că nu mai pot merge la fel de sprinten ca acum câţiva ani.

— Când vei împlini veacul, să-mi spui, ca să te cinstim aci cu toţi, în sfânta casă a ta. De-ar avea toţi domnii, nepreţuiţi sfetnici ca tine, tată, fericite ar fi ţările de sub oblăduirea lor!

Bătrânul monah dădu din cap cu îngăduinţă şi răspunse:

— Eşti prea bun cu mine, Mirceo. Şi aceasta mă fericeşte nespus de mult! Iată, are ţara aceasta binecuvântată parte de ce spuseşi. Ţara aceasta, ce mi-e mai dragă decât toate cele cutreierate în lunga mea viaţă, din care mai mult de jumătate aci mi-am petrecut-o!

Auzindu-l pe cuviosul stareţ că începe să vorbească, ceea ce rar i se întârnpla, mai cu seamă la ospeţe, se făcu o linişte, de se auzea răsuflarea fiecăruia. Ochii lor erau aţintiţi asupra bătrânului, care grăia aidoma unui sfânt din poveşti:

— Tată-meu a fost grec-macedonean de la Prilep; iar mumă-mea sârboaică, Domnu-i odihnească cu drepţii. Şi de mic, fiind eu înclinat către învăţătură, am colindat pe unde am crezut că pot învăţa. Am făcut ascultare şi ucenicie la sfântul munte Athos, unde am primit multe şi preţioase învăţături. Şi odată, pe când mă aflam în ţara grecească, într-o bună zi, fiind eu cu caprele mânăstirii la păşune, un păstor bătrân mi-a povestit multe despre o ţară minunată, ce s-ar afla dincolo de munţii Balcani. Eu am ţinut minte şi gândul de a veni în ţara aceea m-a urmărit toată viaţa mea şi mi l-am îndeplinit…, iar de aci n-am mai putut pleca, fiind eu astăzi mai român, socot, decât toţi românii laolaltă! Sfârşi bătrânul.

— Eşti, tată, eşti cu prisosinţă, că ai făcut multe pentru binele ţării. Numai că ai ridicat cele dintâi monastiri ale noastre Vodiţa şi Tismana şi ar fi destul. Dar câte n-ai mai înfăptuit tu pe lângă acestea?

Sfântul Nicodim, cum îi spuneau toţi, adaogă zâmbind cu o bucurie copilărească:

— După ce te vei odihni, am a-ţi arăta cu ce ne-am îndeletnicit şi noi, slujitorii acestui sfânt lăcaş de închinăciune şi reculegere, în răgazul de vreme ce ni-l lăsau treburile, ca să nu crezi cumva că stăm aci numai de mătănii, cântări, cetanii şi izvoade.

— Nici nu mi-a trecut prin minte asemenea gând, tată. Dar n-am răbdare şi nici vreme de odihnă nu-i. Arată-mi acum, ceru vodă.

— Haidem, dar! Veniţi cu toţii împreună, să mergem spre hambare.

— Ai făcut bucate frumoase în ăst an?

— Frumoase, da; numai că nu de bucate e vorba. Ajungând la hambare, Nicodim strigă cu un glas nebănuit de puternic pentru vârsta lui:

— Misaile!

Şi atunci ieşi la iveală un călugăr tânăr, înalt, voinic, cu părul, barba şi pletele castanii şi cu un comanac verde pe cap. Li se păru tuturor o veche cunoştinţă, dar nimeni nu ştiu de unde să-l ia, când deodată Boian strigă străluminat:

— Sfinte Nicodime, acest călugăr chemat de sfinţia ta pre nume Misail, nu este cumva chiar Mihailo sârbul, adus de mine cândva aci la ascultare?

— Ba-i chiar el, spătare, răspunse bătrânul şi a făcut ascultare la mine chiar, la stăreţie; dar fiind tare voinic şi dovedind mare dârzenie, i-am dat a îndeplini anumite treburi care mi s-au părut mie mai potrivite cu firea lui. Misaile, deschide, rogu-te hambarul.

Tânărul călugăr porni, fâlfâindu-si sutana neagră, de părea o mare pasăre de pradă şi cu o mână repede şi sigură desfăcu ivărul, se opinti puţin şi deschise uşa grea de stejar, cu multă uşurinţă. Apoi aşteptă.

Părintele Nicodim îi grăi din nou:

— Înlăuntru nu e o lumină prea bună. Fii bun şi adă-le aci!

Misail intră grăbit în hambar, se întoarse, purtând pe braţe un vraf de arcuri mari cu coardele bine întinse şi se opri cu ele în faţa lui Mircea-Vodă.

Domnul luă unul şi, încercându-i coarda ca pe o strună de alăută, grăi râzând:

— La acestea ne-ar trebui săgeţile celor din vale, la care or fi lucrând poate şi-acum!

Părintele stareţ răspunse tot râzând:

— Şi aceia, fiule, tot la îndemnul meu au început a făuri săgeţi, cadă păcatele lor asupra mea, că de câtăva vreme nu mai ţin sărbătorile, pentru aceste unelte de luptă.

— Aha, făcu domnul, m-am gândit eu că aci trebuie să fie ceva mai deosebit la mijloc.

— Când o cere ţara, Mirceo, nici Dumnezeu nu zice: „Ba!” Şi fiindcă pomenişi de acele săgeţi, gândesc că poate voieşti a cerca arcurile, doamne?

Vodă încuviinţă din cap, surâzând. Nicodim îi grăi lui Misail:

— Fiule, adă câteva condeie tismănene, dar degrabă, te rog.

Tânărul călugăr răspunse cu o blândeţe ce nu se potrivea de loc cu faţa-i fioroasă:

— Le am gata pregătite, prea sfinte părinte, şi-i dete bătrânului stareţ trei săgeţi pe care acesta le luă cu o deosebită gingăşie, de parcă ar fi ţinut în mână nişte giuvaieruri rare.

Mircea Vodă cercă una uşor, cu degetul cel mare la vârf, o puse apoi în arc, întinse coarda, privi lung până hăt, în depărtare, pe deasupra castanilor, se încorda şi trase. Săgeata vijâi, şuierând voios şi se pierdu în văzduhul albastru.

— Sunt straşnic de bune amândouă, tată! Spuse vodă cu mulţămire şi arcul şi condeiul său.

— Şi-acum am a-ţi mai arăta ceva, spuse bătrânul Nicodim, ce-ţi pregătesc eu de vreme îndelungată. Misaile, du-te şi întoarce-te degrabă aci cu ciracii tăi.

Tânărul călugăr se înclină cu smerenie şi porni spre o chilie ce se vedea singuratecă în stânga hambarului, strigând:

— Hai, că vă aşteptă sfântul Nicodim!

Şi-atunci, pe uşa scundă a încăperii, ieşiră pe rând, aplecându-se cu grabă, de parcă erau alungaţi de cineva din lăuntru, şase matahale de călugări, cât şase brazi: drepţi voinici, înalţi şi cu bărbile neţesălate de vreme îndelungată. Veniră şi se aşezară cu smerenie repede lângă stareţul mânăstirii, aşteptându-i porunca.

Nicodim îşi ridică ochii înlăcrimaţi de bătrâneţe către Mircea-Vodă şi grăi cu multă căldură în glas:

— Măria ta şi cinstiţi boieri, nu e pe lumea aceasta ceva care să nu aibă o poveste, oricât de mică ar fi ea. Şi aceşti fraţi întru ascultare la sfânta noastră monastire îşi au povestea lor, care, în câteva cuvinte, e următoarea: au venit la mine, nu toţi odată, fireşte, ci pe rând, dar cu acelaşi dureros ghimpe înfipt în suflet: tânjeau de dragoste: vezi că aceea ce le era dragă se dusese după altul.

Un murmur de milă se ridică din mijlocul oştenilor. Dar stareţul, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, spuse mai departe la fel de liniştit:

— I-am lăsat o vreme, cât am socotit eu că trebuie, să se căineze, să se vaiete şi să bată mătănii; dar într-o bună zi i-am strâns pe toţi la arhondaric şi le-am ţinut un logos cam în felul acesta: „Bine, măi flăcăiaşi, nu vă e ruşine, oameni în toată firea şi zdraveni, de-aţi doborî boul cu pumnul, să vă bociţi ca nişte babe neputincioase?! Oameni ca bradul ca voi, tari de-aţi rupe o potcoavă nouă numai cu două degete, să vă pierdeţi vremea în scânceli? Nu mai sunt alte fete pe lumea asta,… În ţara asta? Sunt berechet şi vă aşteaptă, săracele, numai că voi nu le-aţi căutat. Şi-am să vă trimit la ele, când voi crede eu că a sosit timpul. Iar până atunci, să-mi daţi ascultare la ce vă spun şi să faceţi întocmai, că altmineri vă ajunge blestemul meu şi taman în fundul iadului nimeriţi!

Aci, cei şase flăcăi se priviră zâmbind încurcaţi unul pe celălalt şi apoi toţi se uitară la Misail, care-si pusese arcurile de o parte şi stătea cu mâinile încrucişate fără să clipească.

Nicodim urmă:

— Şi cum Misail, în cea dintâi spovedanie a lui, mi-a mărturisit totul, fără a-mi ascunde un fir de adevăr măcar şi ştiam că-i priceput foarte în mânuirea armelor, i-am dat în ascultare ostăşească, pe aceşti şase cârlani nărăvaşi… Şi-am făcut din ei şase oşteni, mai folositori ţării noastre în lupte, decât monastirii mele ca să cânte, să aprindă smirnă şi tămâie şi să stingă luminările arse pe jumătate. Acum mai pot spune că de mult le-au trecut tuturor fiorii cei dintâi ai dragostei şi le vine a râde de slăbiciunea minţii lor de atunci. Sunt bărbaţi în toată firea, căliţi cum trebuie şi ei înşişi chiar mi-au spus deunăzi că viaţa lor nu are preţ, decât dacă o închină ţării. Că frumoasă o fi ea dragostea pentru femeie, într-adevăr; dar dragostea de ţară e mai presus de orice pe lume, că femeia tot te mai trădează uneori, dar ţara, niciodată! Iar Misail, pe care-l dezleg acum de cinul călugăresc, e căpetenia lor.

O tăcere adâncă se aşternu după aceste vorbe. Mircea-Vodă rămase mult pe gânduri. Şi cei şapte călugări oşteni aşteptau cu sufletele la gură hotărârea domnului, care întârzia să se arate. Dar vodă nu se gândea acum la ei, ci la marea înţelepciune şi străşnicie a bătrânului stareţ care vădea o adâncă înţelegere a celor lumeşti pe care ştia să le împletească cu atâta iscusinţă cu cele dumnezeeşti. Într-un târziu, după ce privi o clipă în depărtare, pe de-asupra tuturor, se întoarse la ai săi şi răspunse:

— Mihailo,… Eu îţi spun aşa cum ştiu că te-a chemat dintr-un început, îţi cunosc povestea, pe de-a-ntregul, ei, de la Mara doamna.

Şi văzând că tânărul călugăr tresare dureros şi îngrijorat, îl linişti de îndată:

— N-ai a te teme de nimic. Te-am înţeles şi te-am iertat de mult… Şi eu şi doamna, mai cu seamă că ai dovedit căinţă şi vitejie la ciocnirea cu netrebnicul acela de Vlad. De aceea, în amintirea faptei tale de credinţă, i-am dat numele de Mihail mult iubitului meu fiu.

La aceste cuvinte, Misail simţi că ochii îi sunt săgetaţi de o durere ascuţită şi câteva lacrimi i se prelinseră fără de voie pe obraji-i supţi. Abia mai putu îngăima:

— Măria ta!

— Mihailo, din această clipă, având dezlegarea părintelui meu de suflet, prea sfântul Nicodim, poţi veni cu ai tăi cu tot în slujba mea.

Aici, Mihailo se lăsă în genunchi dinaintea domnului, îi prinse mâna şi i-o sărută, grăind cu sfială:

— Cuvintele măriei tale, doamne, mi s-au săpat în suflet pentru totdeauna şi-ţi voi fi credincios toată viaţa, măcar că te-am urât de moarte cândva. Dar dacă o dragoste puternică se poate preface în ură, de ce o ură puternică nu s-ar putea preface într-o dragoste asemănătoare? Sunt al măriei tale, poţi face cu viaţa mea ce vroieşti, oricând vroieşti!

— Şi cu viaţa noastră, aşijderea, mărite stăpâne! Grăiră cei şase, îngenunchind şi ei în faţa domnului, după pilda lui Mihailo, mai marele lor.

Mircea-Vodă îşi muşcă buzele cu mirare şi, întorcându-se către părintele Nicodim, spuse şăgalnic:

— Tată, se vede că aceşti vrednici oşteni au fost ciracii sfinţiei tale. Că toţi, în cap cu Mihailo, au deprins felul de a vorbi ales al tău. Îţi mulţumesc din suflet pentru toate nepreţuitele daruri ce mi le-ai făcut astăzi şi te încredinţez că, de aci înainte, îi voi păstra pe cei şapte flăcăi, tovarăşi nedespărţiţi ai mei în toate împrejurările grele ce se vor ivi.