Capitolul VII

Un groaznic jurământ din vremi apuse.

DUPĂ DOUA ZILE de binefăcătoare odihnă, convoiul domnesc porni la drum, tocmai în cealaltă parte a ţării, spre răsărit, în ţinutul judeţului Săcuieni.

Ţinta le era de astă dată oraşul Buzău, unde locuia jupânul Staicu, fratele măriei sale, pe care domnul ţinea neapărat să-l vadă, înaintea grelei încercări de război ce o aştepta ţara cu adâncă îngrijorare, dar şi încredere în izbândă.

Trecuseră de-a lungul văii Buzăului, pe dreapta râului şi se opriseră în frumosul sat Ciuliniţa, al cărui stăpân era chiar boierul Staicu, om cucernic, blajin şi din cale afară de darnic, care uneori părăsea oraşul şi se mai abătea prin aceste pline de farmec locuri, spre a lăsa slobod frâu gândurilor, alungându-le uşor pe apa lină a Buzăului. Fierăria lui Ilie Răgălie, potcovarul satului, se afla chiar la intrarea dinspre miază-noapte a Ciuliniţei, având în faţă un şopron mare, bun pentru adăpost la vreme rea. La câţiva paşi mai încolo se înălţa cumpăna unei fântâni împodobite cu înflorituri de fier, cu mult meşteşug lucrate de către stăpânul fierăriei.

Răgălie fierarul, om chibzuit, se gândise că era nevoie de apă în apropiere, atât pentru el, ca să-si călească potcoavele înroşite în foc, cât şi pentru adăpatul cailor însetaţi de drum. Că voinicii ce-i călăreau, de obicei, nu se prea îndesau la apă, mai cu seamă când aveau pusă la oblânc plosca plină cu vin ruginiu de Drăgăşani sau de Dealul Mare, dătător de viaţă şi veselie.

Fierarul tocmai prinsese cu cleştele potcoava roşie, ce-o bătuse până atunci pe nicovala tocită şi ludoasă ca argintul, ca s-o stingă în căldarea cu apă, când în faţa fierăriei se opriră trei pilcuri mici de călăreţi, care, ca la o poruncă neaşteptată, săriră din şei jos toţi deodată.

Potcovarul încremeni cu mâna întinsă în aer şi nu-i veni să-si creadă ochilor.

— Ce-ai rămas aşa, cu ochii ţaglă la mine, Ilie? Îl întrebă Mircea-Vodă, venind spre el cu paşi rari şi apăsaţi, de-i zornăiau pintenii de argint ai cizmelor ca nişte zurgălăi.

— Sărutăm dreapta, slăvite stăpâne, dar iacă nu m-aşteptam să te văd astăzi şi pe măria ta, răspunse Răgălie.

— Şi pe mine zici?! Se miră Mircea. Dar pe cine ai mai văzut?

— Pe jupân Staicu, fratele măriei tale. Mai adineaori a plecat de la mine spre sat. Cic-ar avea de făcut o judecată cu nişte ţărani de la noi care au o price cu boierul Căliman.

— Ei, dar ştii că se brodi bine? Spuse Mircea-Vodă cu multă bucurie. Taman ne îndreptam spre Buzău că voiam să dau cu ochii de dumnealui. Aşa-i mai bine, după ce-l întâlnim, facem calea întoarsă spre Cetatea de Argeş. Acum, hai, vezi ce le trebuie cailor noştri: potcoave noi sau numai caiele, că ni-e degrabă. Crezi că ai potcoave câte ne trebuie la atâţia cai?

— Măria ta, răspunse cu vădită mândrie fierarul, la mine stau gata întotdeauna cam la două sute de potcoave, că doar n-or fi tuspatru stricate la acelaşi cal. Mai baţi o caia – două, să ţie cât îi drumul, fără primejdie de şchiopătare. Mă Gheorghiţă, ia fă-te-ncoa' cu cleştele ăla de nări,… Hai, hai, mişcă-te mai repejor!

De după foaie ieşi sprinten un flăcăiandru plin de funingine cu un cleşte lung în mână, strigând:

— Gata-s, tăicuţă!

— Dă jos şirul ăla de potcoave şi vino sub şopron. Aşa, vezi! Acu prinde uşor armăsarul măriei sale de nări şi fii cu multă băgare de seamă, măi, că ăsta-i cal domnesc şi nu ştie multe. Când sosiră la casele boierului Staicu din Ciuliniţa, îl găsiră pe acesta stând în pridvor şi scrutând zarea, de parcă ar fi căutat acolo dezlegarea pricinei ce-o avea de judecat astăzi. Lângă el se aflau Lazăr, stareţul monastirii Snagov şi preotul din sat.

Când alaiul lui Mircea-Vodă intră pe poartă, fratele domnului se şi afla în curte cu braţele întinse. Îl îmbrăţişa pe domn cu toată căldura şi-apoi dete să-i sărute mâna, ceea ce Mircea nu-i îngădui.

— Pesemne, făcu vodă, arătând cu capul spre cei doi preoţi din privdor, care i se înclinaseră până la pământ, văzând că domnul îi priveşte, pesemne că vei face o judecată grea, Staicule!

— Cam aşa, măria ta! Spuse Staicu râzând. Nu e chiar o judecată, e un jurământ cu brazda în cap a ciuliniţenilor, pentru nişte pământuri. Dar bine că te brodişi şi măria ta; în felul acesta toate se vor desfăşura cu mai multă străşnicie, evlavie şi grijă de a se respecta adevărul asupra celor jurate. Numai că de vrei să iei parte la ceremonie, va trebui să mergi cu noi dimpreună la faţa locului, la hotarul pământurilor cu pricina şi mi-e teamă că eşti prea obosit.

— Ba, frate Staicule, doresc nespus de mult a vedea un asemenea jurământ, întrucât eu n-am mai avut prilejul până astăzi, ştiut fiind că pricinile acestea mărunte de hotărnicii le fac mai mult boierii şi slujitorii domneşti, iar nu însuşi domnul.

— De-i aşa, atunci să pornim. Apoi, boierul Staicu porunci:

— Calul meu…; iar pentru sfinţiile lor, caleaşca! La locul de judecată era adunată de cu zori mare mulţime de norod. Soarele se ridicase acum aproape de nămiezi şi oamenii aşteptau nerăbdători pe boierul Staicu, ce fusese stăruitor rugat să ia parte la acest vechi obicei al pământului, pe care bătrânii îl puneau în folosinţă numai în rara împrejurare, când nu se putea hotărî altfel dreptatea.

Când Mircea-Vodă, jupânul Staicu, spătarul Boian şi toţi ceilalţi căpitani de oaste şi oşteni, dimpreună cu stareţul Lazăr şi părintele Dumitru sosiră la hotarul ocinei în jurământ, ţăranii, strânşi grămadă în jurul unor tufani bătrâni, îşi scoaseră căciulile şi rostiră cu sfială:

— Să trăiţi măriile voastre şi sfinţilor părinţi.

Dar când văzură că în fruntea convoiului se află însuşi domnul ţării, pe care-l cunoşteau bine, întrucât venise de nenumărate ori la fratele său, strigară de hăuli văzduhul:

— Să trăieşti, măria ta şi bine-ai venit!

— Aşijderea şi voi, dragii mei şi bine v-am găsit! Le întoarse vodă urarea şi, sărind sprinten din şa, le grăi: Aflând de la boierul Staicu precum că aveţi azi soroc pentru jurământ cu brazda-n cap, am socotit că e bine să mă aflu şi eu de faţă. Şi-acum faceţi-vă treburile după datină. Eu nu am a mă amesteca întru nimic, ci, stau aici numai spre a privi.

Atunci, Staicu veni în mijlocul oamenilor şi întrebă cu blândeţea lui dintotdeauna:

— Ce aveţi a spune? Să ne grăiască mai întâi judeţul satului.

În faţa oamenilor se afla un bărbat arătos între două vârste, îmbrăcat cu multă îngrijire, cu strai de şiac castaniu şi cu cămaşe de cânepă albă ca floarea pe el. În mâna stângă ţinea o căciulă fumurie de miel, cu care arăta în sus şi-n jos, trăgând cu ea o brazdă închipuită dinaintea celor ce-l priveau în tăcere.

— Măria ta, prea cinstite boierule Staicu şi prea sfinţi părinţi, pricina noastră aceasta este: ocina Ciuliniţei a fost încălcată cu multe brazde la aratul de primăvară de către oamenii boierului Căliman.

— Aşa,… Şi?

— Şi la dreapta noastră plângere, boierul Căliman a spus că măria sa nu poate şti care e hotarul, că dumnealui n-a văzut răzoare între pământurile celor două ocine, niciodată. Dar răzoare s-au pus tufe mărunte de măcieş,… Numai că au fost scoase cu plugul şi li s-a pierdut urma.

— Aşa?! Făcu Staicu nemulţumit şi foarte mirat. E drept că nici eu n-aş putea spune astăzi, aşa după cum se vede locul, cam pe unde a fost răzorul. Şi ce vroiţi, oameni buni, să faceţi dară?

— Măriile voastre, să se ţină datina din străbuni, dacă la mijloc e rea credinţă asupra hotarului din partea vreunuia. Iar noi avem în Ciuliniţa doi bătrâni, pe moş Zamfir şi pe moş Dănişor care au fost în copilărie depăraţi la hotarele ocinei şi ţin minte de-atunci. Ei spun că la şirul ăsta lung de tufani a fost tras hotarul pe vremuri şi sunt gata să jure sus şi să meargă de-alungul hotarului ştiut de ei, cu brazda-n cap şi să se pună semne din nou şi aşa să rămână în veci de veci, spre a nu mai fi pricină de gâlceavă şi judecată nicicând.

— Cine e de faţă din partea boierului Căliman, că pe dumnealui nu-l văd? Întrebă cu bunăvoinţă jupân Staicu.

— Nimeni, măria ta. Nimeni! Când i-am spus boierului Căliman la vreme, că măria ta ai hotărât pentru astăzi soroc de jurământ cu brazda-n cap, dumnealui m-a înjurat şi a pus argaţii să mă izgonească de la curte ca pe-un câine de pripas. Şi-a spus că lui nu-i pasă de nimeni decât de Dumnezeu şi-a început a râde batjocoritor.

— Aşa a spus? Se mânie de astădată Staicu. Bine dară,… Vom vedea noi cine va mai râde la urmă. Le vin eu de hac tuturor jecmănitorilor. Să se facă, Irimie, precum ai spus, încuviinţă cu tărie Staicu. Părintele Lazăr, stareţul sfintei monastiri Snagovul, va face citanie în faţa tuturor de blestemul groaznic ce va cădea asupra acelora ce vor mărturisi strâmb. Şi acest blestem să se ştie, va urmări neamul celor mincinoşi până-n veac.

Stareţul Snagovului citi cu glas limpede şi cutremurător blestemul, iar cei doi unchieşi grăiră cu tărie, ridicând dreapta:

— Aşa să fie, dacă mărturia noastră va fi strâmbă şi aşa să ne ajute Dumnezeu nouă şi neamului nostru întreg!

Îndată după aceasta, un flăcău voinic cu mânecile suflecate, care aştepta cu plugul de-o parte strigă:

— Hai, boulenii tatii, hi, hăis! Şi se opinti cu putere în coarne, de se săltă aproape de-o şchiopă în sus, trăgând o brazdă lată şi lucioasă. Apoi se opri.

Alţi doi flăcăi se aplecară de-ndată cu două traiste de lână albă şi le umplură cu pământul reavăn, ce răspândea o mireasmă proaspătă şi plăcută.

Apoi îi ajutară pe cei doi moşnegi jurători să şi le pună în cap. Unchieşii, ţinându-si cu amândouă mâinile traistele de pământ deasupra capetelor, se-ntoarseră către cei de faţă şi rostiră cu glas tremurat, nu de teamă, ci de bătrâneţe:

— Dacă mărturia noastră nu e cinstită, grea să ne fie ţărâna în mormânt şi să ne apese mai greu decât aceste brazde ce sunt acum de-asupra capetelor noastre!

Un murmur de adâncă-nfiorare se ridică din mijlocul ţăranilor adunaţi la jurământ şi se risipi în văzduhul toamnei timpurii.

Cei doi bătrâni porniră aşa, cu brazda în cap, de-a lungul hotarului, pe care ei îl ştiau că este cel adevărat după semnele din copilărie, când fuseseră martori şi depăraţi, spre a ţine minte toată viaţa.

După ei porni de îndată şi plugul cu cei doi boi, spre a trage brazdă nouă urmând ca pe locul proaspăt arat să se facă noile semne de hotar, punându-se alţi puieţi de copaci trainici şi pietre.

— Acu', oameni buni, grăi cu împăciuire Staicu, eu am îndeplinit ceea ce m-aţi rugat. Rămân aci: judeţul Ciuliniţei şi cei doi sfinţi părinţi, precum şi logofătul domnesc, spre a întocmi zapisul şi a ni-l aduce spre iscălire. Fiţi sănătoşi!

— Să trăieşti, măria ta şi Dumnezeu să te aibă în pază! Strigară ţăranii într-un glas şi porniră în goană după jurătorii care se îndepărtaseră binişor.

— Staicule, spuse Mircea-Vodă, luându-l pe după umăr cu dragoste pe fratele său, nu-mi pare rău că m-am nimerit la acest străvechi obicei al pământului. Sunt încredinţat că cei doi moşnegi au venit cu mărturie cinstită!

— Şi eu, de asemenea! Răspunse Staicu, mai cu seamă că îi cunosc bine apucăturile hrăpăreţe ale jupânului Căliman, care aruncă vina pe slujitorii săi. Dar ia spune, mult iubitul meu frate, ce vânt te-a abătut într-acoace?

— Am a grăi cu tine despre vijelia ce se va stârni în curând asupra ţării. Ştii de unde venim noi acum?

— Bănuiesc, surâse Staicu, privindu-l pe frate-său drept în ochi. Ştiu că, în afară de sfatul tău domnesc, mai ai doi sfetnici de mare credinţă, la care te duci întotdeauna pe rând: sfântul Nicodim de la Tismana…

— Şi sfântul Staicu de la Buzău! Continuă Mircea, râzând cu poftă.

— Ba nu chiar sfânt, fratele meu, că sfinţii nu obişnuiesc să facă moarte de om, iar eu, de data aceasta sunt hotărât să ies din bârlog, dimpreună cu toţi urşii pădurilor mele şi să fac prăpăd în vrăjmaşul care am auzit că se pregăteşte să ne calce glia.

— Ai şi auzit? Se miră domnul.

— Şi m-am şi pregătit. Vreau să-ţi dovedesc că eu nu-s bun numai de sfaturi; când e ţara la grea cumpănă, aşa cum n-a mai fost până acuma, las totul la pământ şi…, aci Staicu îşi scrâşni dinţii cu mare mânie, vai de maica ăluia ce mi-o ieşi în cale, mie şi alor mei!

Lui Mircea-Vodă îi veniră lacrimile în ochi şi nu se sfii să şi le şteargă.

— Vii cu mai mult decât mă aşteptam, Staicule. Ce să mai grăiesc cu tine, dară?! De n-aş fi frânt de oboseală atât eu, cât şi tovarăşii mei de drum, aş pleca pe dată. Dar aşa, cată să mă odihnesc în această noapte. Iar pentru mâine, prea vrednicul meu frate, aş mai avea o rugăminte la tine: să mă însoţeşti o bucată de drum, spre a-ţi arăta şi ţie locul pe care îl socotesc eu, drept cel mai potrivit, spre a-l înfrunta pe Baiazid.