Capitolul XI

Aflăm cum Mircea-Vodă, uitând de o străveche vorba înţeleaptă, trece prin nenumărate şi grele peripeţii.

VENISE DIN NOU VARA, dar de astă dată îl găsise pe Mircea-Vodă pe meleaguri ardelene, aşteptând. Se afla la Sibiu şi nu-si pierduse nădejdea o clipă că vor veni pentru el iarăşi zile bune, cu toate că în ultima vreme se petrecuseră întâmplări atât de multe şi de grele, încât ar fi putut umple un veac.

Cu privirea pierdută pe fereastra deschisă spre parcul uriaş, domnul pribeag urmărea zborul neliniştit al unui fluture ce părea o frunză veştedă de toamnă, desprinsă de pe creanga-i tremurătoare şi gândul i se întoarse la ziua aceea de izbândă, în care el însuşi dictase tratatul de alianţă cu regele Ungariei. Îşi aminti cum îl întărise cu sigiliul său cel mic, căci marele sigiliu rămăsese la Curtea de Argeş.

Sigismund se arătase un mare şi nepreţuit prieten. Ridicase pe picior de război o oaste aleasă, având în frunte floarea nobilimii maghiare, viteji tot unul şi unul care nu-si precupeţiseră viaţa, spre a o pune în slujba voievodului Ţării Româneşti. Luptele împotriva uzurpatorului Vlad-Vodă fuseseră crâncene şi izbânda înclinase când de-o parte, când de cealaltă.

Pieriseră în Ţara Românească atunci mulţi magnaţi unguri şi oşteni de gloată, care dovediseră o mare vitejie pe câmpul de bătaie şi banul Ştefan de Losoncz fusese printre cei dintâi.

Şi Mircea-Vodă zâmbi la amintirea unei neaşteptate fapte de vitejie din partea alteţei sale Ştibor, voievodul Ardealului, pe care-l cunoscuse şi schimbase cu el doar câteva vorbe de curtenie, cu prilejul semnării tratatului de alianţă de la Braşov.

Această scurtă întrevedere însă, precum şi aleasa stimă ce-o avea regele Sigismund pentru Mircea-Vodă, fuseseră de-ajuns ca principele Ardealului să-si dea seama ce om deosebit este voievodul Ţării Româneşti. Şi-i arătase, de atunci chiar, o mare preţuire, ce nu se dezminţise niciodată.

O văzuse aceasta Mircea-Vodă la puţină vreme după întâlnirea de la Braşov, când ostile ungureşti şi ale sale se aflau faţă în faţă cu ostile lui Vlad.

Atunci, pe întinsa câmpie dunăreană, Ştibor, zărindu-l pe Vlad, îi spusese lui Mircea-Vodă, care-i stătea în dreapta:

— Îngăduiţi-mi, alteţă, să mă folosesc astăzi, înainte de ciocnirea oştilor noastre, de un vechi obicei al războinicilor – căpitani de oaste. Doresc să mă lupt cu Vlad, uzurpatorul măriei voastre.

Mircea-Vodă, neaşteptându-se la asemenea propunere, fusese o clipă descumpănit şi răspunsese zâmbind oarecum stingherit:

— Alteţă, ce se va spune atunci despre mine? Nu credeţi că mai nimerit ar fi să-l înfrunt eu pe Vlad?

Mircea-Vodă avea dreptate şi Ştibor rămăsese puţin încurcat, neştiind ce cuvinte meşteşugite să folosească pentru a nu-l jigni pe domn.

— De bună seamă că da, răspunse el, însă riscul pentru mine este mai mic,… O rană mi s-ar vindeca mai uşor, sunt cu douăzeci de ani mai. Tânăr,. ca şi Vlad de altfel, şi-apoi de ce n-aş recunoaşte-o, înţelepciunea măriei voastre ne este de mare folos tuturor acelora ce avem cinstea de a vă fi prieteni…, aşa că… Şi-apoi, ce vreţi, mi-a abătut mie să mă lupt cu el cavalereşte?! Îmi îngăduiţi sau nu?

Mircea îl privise surâzător şi-i strânsese mâna:

— Vă doresc izbândă, alteţă!

Auzind urarea, Ştibor îşi înfipsese pintenii înstelaţi de argint în burta armăsarului tretin, ce bătea pasul cu neastâmpăr, ieşise în faţa oastei sale şi, cumpănindu-si lancea în mâna dreaptă, îl privise ţintă pe Vlad şi-i strigase cu putere:

— Alteţă, înainte de ciocnirea oştilor noastre, vă rog să-mi faceţi cinstea unei lupte cavalereşti în doi.

Vlad-Vodă se făcuse feţe-feţe, privise stingherit în juru-i, căutând parcă scăparea la boierii săi; apoi, neavând încotro, îşi îndemnase calul şi ieşise în faţa lui Ştibor.

Amândoi călăreţii porniseră în pas domol, îndepărtându-se unul de celălalt, ca la o sută de paşi. Se opriseră, privindu-se scrutător, îşi potriviseră scuturile, strângându-le cât mai aproape de piept, îşi cumpăniseră lungile lăncii şi porniseră într-o goană nebună unul împotriva altuia, în primejdioasa înfruntare.

Ştibor venise cu lancea ridicată deasupra capului; Vlad, dimpotrivă, o ţinea aplecată, ţintindu-si vrăjmaşul său în coapse, unde i se părea mai puţin apărat.

La cea dintâi ciocnire, îşi loviseră scuturile, care zăngăniseră scurt. Vlad se clătinase puţin în şa, dar se reculesese repede şi, înfuriat, se năpustise asupra lui Ştibor, care îl aştepta zâmbind. În clipa în care Vlad era încredinţat că-l va lovi de moarte şi va sfârşi lupta ce n-o dorise, Ştibor îşi atinsese calul cu pintenul în stânga şi acesta sărise arc în lături, iar Vlad se dusese ca vântul înainte, abia putându-se opri la o mare depărtare.

Oştenii lui Mircea şi-ai lui Ştibor izbucniră în puternice hohote de râs, care acoperiseră vaierul de amărăciune ce se ridicase dinspre oastea lui Vlad.

Ştibor era prea îndârjit ca să mai audă ceva. Strângându-si armăsarul cu putere între genunchi, îl repezise împotriva lui Vlad. Privindu-l pe acesta crunt în ochi şi prefăcându-se că-i ţinteşte capul, Ştibor îl lovi cu sete în coapse de două ori, doborându-l. Apoi îşi întorsese calul către ai săi, în timp ce oştenii de credinţă ai lui Vlad îşi trăgeau stăpânul în grabă la adăpost, într-o pădure deasă. Dar Vlad rămăsese mai departe în tronul Ţării Româneşti. Iată însă că o nenorocire groaznică şi de neînlăturat se abătuse asupra căpeteniei aliaţilor.

Tânăra regină Măria, iubita doamnă a lui Sigismund, căzuse de pe cal la 17 ani şi, din această pricină, născuse înainte de vreme, pierzându-si viaţa, împreună cu pruncul. Cum era şi firesc, regele lăsase totul la pământ şi alergase la Buda, cât mai grabnic, spre a îngriji de înmormântarea frumoasei şi nefericitei regine şi a sărmanului său copil ce nu trăise nici o clipă.

Şi acum, răul, ce stăruie şi stăpâneşte uneori multe clipe din viaţa omului, se potolise. Toate lucrurile se liniştiseră, afară de unul: regele Sigismund se găsea din nou la grea cumpănă şi-i venise de astă dată rândul lui Mircea-Vodă să-i dea sfat de cinstită prietenie şi frăţesc ajutor.

Perdelele grele de catifea roşie ca vişina putredă tremurară uşor în cadrul ferestrelor deschise, fiind boltite spre grădină; iar în încăperea singuratecă pătrunse o pală de vânt ca un fior.

Mircea-Vodă simţi că cineva intrase în sală şi se-ntoarse repede către uşă. În înserarea târzie de vară văzu statura înaltă a unui bărbat înveşmântat în straie cernite: părea o umbră neagră ce se desprinsese dintr-o perdea cenuşie şi înainta cu paşi răsunători spre ferestre: era regele Sigismund.

— Bună seara, alteţă serenisimă, zise suveranul Ungariei, întinzând mâna.

— Bine aţi venit, maiestate, răspunse Mircea cu prietenie. Vă aşteptam cu multă nerăbdare. Nu ne-am văzut de timp îndelungat şi avem a ne spune atâtea.

— O, bunul meu prieten, oftă Sigismund, sunt copleşit de durere; iată-mă purtând doliu după două fiinţe scumpe deodată. Şi acum, după toată această amărăciune, prea iubitul meu cumnat, Vladislav, râvneşte la coroana apostolică a regilor maghiari, pe temeiul că eu, fiind acum văduv, nu mai am nici un drept la tronul Ungariei, întrucât am fost un simplu consort al reginei Măria.

— Mă aşteptam la această mârşăvie din partea Iaghelonului, răspunse Mircea cu dezgust, dar fiţi liniştit, maiestate, vă asigur că aceasta nu se va întâmpla niciodată.

— Vă rog să nu luaţi ceea ce vă voi spune acum drept o „captaţio benevolentiae” din partea mea şi nici o linguşire deşartă. Ştiţi bine părerea sinceră ce o am despre alesele însuşiri cu care sunteţi înzestrat. Cunosc de mult deosebita voastră abilitate diplomatică şi vă consider drept cel mai luminat cap politic din părţile răsăritene ale Europei. Aşadar, vă rog să-mi spuneţi ce părere aveţi, ce mă sfătuiţi să fac în această grea împrejurare?

Mircea îl privi cu multă dragoste şi răspunse cu o hotărâre de nestrămutat:

— Mai întâi de toate, voi repezi, bineînţeles, cu îngăduinţa maiestăţii voastre, la Iaghelon, pe cei doi boieri ai mei: Roman Herescu şi Manea, pe care-i cunoaşteţi bine.

— Cu ce misiune?! Se miră regele.

— Aceea de a-l încunoştiinţa că, deşi sunt pribeag în Ardeal, oastea mea cea mare, având de căpetenie pe spătarul Boian, se află prin părţile oltene şi va fi gata să se mişte uşor şi repede până în Ardeal spre a se întâlni cu ostile polone, dacă vreo împrejurare oarecare va cere. Atât! Ba,… Parcă li-aş mai spune ceva, adaogă Mircea după o clipă de gândire.

— Anume ce? Fu curios Sigismund să afle mai curând.

— Că şi eu mai am aci o oaste mai mică, dar care s-ar putea mări şi pe care mă voi încăpăţâna a o conduce chiar eu, de va fi cumva nevoie. Şi cu asta… Vă încredinţez că Iaghelonul va fi lămurit pe deplin asupra celor ce s-ar putea să urmeze şi se va domoli.

— Da,… Sunt convins de aceasta, râse Sigismund, răsuflând uşurat.

— Şi îngăduiţi-mi, maiestate, să vă dau un sfat: faceţi în aşa fel ca să-i ajungă la urechi Iaghelonului, precum că se vântură tot mai stăruitoare ştirea că s-ar putea foarte curând să fiţi ales împărat al Germaniei, cel puţin eu aşa am auzit şi că nu este în interesul unui rege mic să-l supere în nici un fel pe un viitor mare împărat.

— Într-adevăr, spuse încântat Sigismund şi aceasta ar putea contribui la succesul celei dintâi!

— Acum, maiestate, trebuie să vă spun că şi eu mă găsesc într-o grea cumpănă,… Alta decât aceea pe care o cunoaşteţi. Doamna Mara, bună rudă cu Ştefan Lazarevici, vasalul lui Baiazid, a primit de la regele Serbiei câteva ştiri care m-au pus pe gânduri şi, printre altele, aceea că ţarul Straţimir al Bulgariei ar fi chemat la Adrianopol, ca să stea de vorbă cu sultanul însuşi…

— Şi-ntrucât vă poate nelinişti pe alteţa voastră această ştire? Se miră Sigismund.

— Aceasta nu, însă următoarea, cu prisosinţă. Se mai zvoneşte că Ilderim doreşte să stea, în acelaşi timp, de vorbă şi cu mine, că ar fi nemulţumit de Vlad, cu tot tributul pe care i-l dă acesta şi că ar fi spus chiar către apropiaţii săi că „un vrăjmaş înţelept este mai bun decât un prieten fără minte!” – Că o mie de Vlazi laolaltă nu fac cât Mircea-Vodă singur, este foarte adevărat, grăi Sigismund îngândurat. De asemenea, că ar fi putut spune maxima aceea Baiazid, sunt pe deplin convins. El însuşi e un bărbat înţelept şi foarte învăţat; dar, în acelaşi timp, mai ştiu şi că e deosebit de perfid şi de crud. A dat, de altfel, nenumărate dovezi Şi cea dintâi, ce m-a zguduit peste măsură de mult, este uciderea fratelui său mai mare. Ca să vă răspund, alteţă, folosind şi eu o maximă, pe care desigur că o cunoaşteţi, vă voi aminti că nu este bine să ai încredere în patru lucruri: în sultan, în dragoste, în avere şi în mare, prin sultan, înţelegându-se de bună seamă „orice cap încoronat”.

Şi, zâmbind cu şiretenie, regele Ungariei adăugă: „O ştim aceasta noi doi perfect de bine, înaintea multora”. Dar acum suntem buni prieteni şi sper că vom fi toată viaţa. Pe aceasta se bazează sfatul ce-mi permit să vi-l dau de a nu vă încrede în Baiazid şi, deci, de a nu vă duce la Adrianopol. Nu puteţi şti ce se ascunde în această apreciere făcută faţă de martori mulţi, de este într-adevăr aşa. Dacă vi se întinde o cursă? De Sişman, unul din cei doi ţari ai Bulgariei, a scăpat. Poate că vrea să scape acum şi de Straţimir şi-o dată cu el şi de alteţa voastră. Vă daţi seama la ce primejdie aţi expune ţara voastră şi ţările vecine, Ungaria chiar, de ce să n-o recunosc, prin îndepărtarea alteţei voastre din calea vijeliosului Ilderim?

Mircea-Vodă rămase pe gânduri câteva clipe. Îşi scutură apoi capul pletos, ca spre a-si alunga frământarea, ce simţea că îl apasă şi spuse tărăgănat:

— Şi totuşi, maiestate, grozav m-ar ispiti să dau ochii cu acest mare general, că-ntr-adevăr, trebuie s-o recunoaştem, este un mare conducător de oşti şi un mare cuceritor…

— Pe care, însă, l-a zdrobit la Rovine bunul şi iubitul meu frate de arme Mircea-Vodă al Ţării Româneşti! Spuse cu admiraţie Sigismund.

— O, vă mulţumesc, maiestate, mă copleşiţi cu aceste înalte aprecieri. Şi totuşi…, în ce stare nenorocită mă găsesc astăzi.

— Nu mai nenorocită decât a mea. Situaţia alteţei voastre este trecătoare şi se poate remedia, dar nenorocirea cumplită ce s-a abătut asupra familiei mele este definitivă. Aşa trebuie să priviţi lucrurile. Oricum, eu nu sunt de părere să vă hazardaţi; dar, de voiţi să plecaţi cu tot dinadinsul, aveţi din partea mea tot concursul. Doamna Mara ce zice? Dar boierii?

— Sunt întru totul de aceeaşi părere ca şi maiestatea voastră. Nu cred în Ilderim, după cum nu cred în Mahomed, profetul osmanlâilor. Trandafiri de toate culorile curcubeului, bogat înfloriţi sau boboci ce abia surâdeau soarelui, se împleteau în ghirlande cu aleasă măiestrie răsucite în arcuri mari întretăiate.

Sub bolta înaltă a unui colţ din imensul parc, într-un chioşc vopsit în verde, la adăpost de razele arzătoare ale soarelui de amiază, pe un jilţ cu perne de puf, şedea privind cu vădită încântare belşugul de flori şi respira cu nesaţ mireasma îmbătătoare prea puternicul sultan Baiazid. Lângă el, în picioare, şedea Musa, cel mai tânăr fecior al lui şi cel mai iubit, bucuros că tatăl său îl alesese pe dânsul, dintre toţi ceilalţi fraţi, să-i ţină tovărăşie în această frumoasă dimineaţă.

Din când în când, asupra sultanului şi a fiului său se revărsa o ploaie de petale viu colorate, unele căzând de la sine, iar altele, cele mai multe, desprinse din floare de zburătăcitul păsărilor cântătoare, ce se zbenguiau fericite şi ele de minunata zi pe care o trăiau.

În faţa chioşcului, la o distanţă de câţiva paşi, îşi susura apa un havuz, aruncând-o în patru arcuri egale şi întrecând înălţimea plopilor zvelţi ce se ridicau pe aleea singuratecă. În stropii împrăştiaţi în jur, întocmai unei ploi blânde şi jucăuşe, soarele îşi trimitea lumina, asemenea unor curcubeie în miniatură.

Singurătatea celor două prea puternice feţe împărăteşti era numai aparentă, căci în spatele tuturor copacilor uriaşi din apropiere se găsea câte un ienicer înarmat până în dinţi.

Deodată, liniştea adormitoare, ce învăluia întreaga grădină, fu tulburată de nişte paşi puternici ce se auzeau scârţâind supărător pe pietrişul colţuros de granit.

Era Ibrahim Bei, mareşalul seraiului şi omul de încredere al lui Baiazid.

După temenelile cuvenite, făcute până la pământ, Ibrahim îndrăzni să spună şoptit, de parcă ar fi rostit o taină, cu un zâmbet subţire de batjocură parcă în colţul gurii:

— Prea strălucite stăpâne al credincioşilor, aleşii noştri oaspeţi au sosit şi aşteaptă înalta favoare a luminăţiei voastre de a fi primiţi.

Baiazid se îndreptă în jilţ şi spuse repede, făcând un gest grăbit cu mâna:

— Să poftească fără de nici o zăbavă. Iar tu, Musa, fiul meu, aşază-te! Nu se cuvine ca un principe turc de coroană să stea în picioare în faţa unor ghiauri, fie aceştia chiar cei mai de seamă suverani.

Musa se aşeză supus în stânga tatălui său şi aşteptă cu nerăbdare. Aceasta nu-i fu pusă prea mult la încercare, căci pe aleea din faţa chioşcului verde se iviră doi bărbaţi înalţi şi bine legaţi, care înaintau fără grabă şi cu multă demnitate, având în părţi şi în spate şase ieniceri cu fesurile albe, înaintea cărora mergea cu paşi săltaţi Ibrahim Bei.

— Să trăiţi, luminăţiile voastre! Spuseră tare cei doi oaspeţi într-un glas, plecându-se adânc şi ducându-si dreapta la inimă şi la frunte.

— Fiţi bine veniţi la Idriné, prea cinstiţi musafiri. Mă bucur că aţi sosit amândoi odată. Vă rog binevoiţi a vă aşeza şi a mă ierta că vă primesc în acest chioşc, fără saltanatul cuvenit unor capete încoronate.

Cel mai tânăr dintre cei doi, care era Mircea-Vodă, îşi ridică fruntea şi, cu privirea luminată de un zâmbet senin, spuse:

— E mai curat aerul aci, înălţimea voastră… Şi ne putem bucura în voie de mireasma ameţitoare a trandafirilor.

Pe faţa sultanului nu se petrecu nici o schimbare; el se adresă lui Ibrahim molcom:

— Garda se poate retrage!

În cele câteva clipe de tăcere, ce se lăsaseră asupra chioşcului, Mircea-Vodă îl privi cu multă luare aminte pe Baiazid. Sultanul avea într-adevăr înfăţişare maiestuoasă, care-i era mărită de îmbrăcămintea lui bogată, ce parcă-l copleşea. Chipul îi era măsliniu, cu ochi negri şi aspri şi cu un nas vulturesc, sub care parcă sta de strajă o mustaţă subţire şi neagră corb, lăsată pe oală.

Cine l-ar fi văzut aşa, cum şedea pe jilţul acela de răchită, n-ar fi zis că se află în faţa marelui războinic care într-adevăr era Ilderim.

De la sultan, Mircea-Vodă îşi trecu repede privirea asupra tânărului Musa care se uita surâzător şi cu multă curiozitate la cei doi străini.

Baiazid observă că Mircea-Vodă îl priveşte pe fiul său cu multă simpatie şi surprindere, şi-i grăi cu bunăvoinţă:

— Ei, principe Mircea, îţi place tânărul ce-mi stă în stânga?

— Nespus de mult! Răspunse Mircea şi încerc a ghici cam cine poate fi?

— Cel mai tânăr dintre fiii mei: Musa, răspunse Baiazid.

— Şi bănuiesc că şi cel mai drag, completă Mircea.

— Întocmai! Mă bucur să-l am în preajma-mi cât mai des… Şi doresc să-l deprind din vreme cu câteva din atât de numeroasele treburi ale unei mari împărăţii.

— E un lucru într-adevăr înţelepţesc, luminăţia voastră!

— Aşa socotesc! Zâmbi Baiazid, pentru prima oară la această întrevedere şi mă bucur că nu am şi eu patruzeci de flăcăi, aşa precum avea Attila.

— Alt mare cuceritor al lumii! Spuse Mircea îngândurat.

— Mă asemuieşti lui? Întrebă sultanul cu plăcută surprindere şi satisfacţie.

— Aveţi multe asemănări, înălţimea voastră, continuă Mircea-Vodă. Şi lui îi erau tare dragi copiii şi războaiele.

— Într-adevăr, am auzit că într-o zi, un ambasador, intrând în cortul lui Attila, l-a găsit pe marele rege întins pe jos în patru labe şi călărit de cel mai mic fiu al său. Attila s-a ridicat zâmbind şi i-a spus solului, văzându-l foarte nedumerit: „Nu trebuie să vă mire! Pe câmpul de luptă sunt ostaş; dar aci, în cortul meu, în familia mea, sunt mai înainte de orice un tată ca toţi taţii!

— Şi cred că această latură a sufletului său îi face cinste marelui rege, dinaintea căruia a tremurat acum o mie de ani Europa! Sfârşi Baiazid.

— Aşa cum tremură acum, în faţa strălucirii voastre, adăugă Mircea cu două înţelesuri, zâmbind.

Baiazid îl privi pătrunzător pe fostul domn al Ţării Româneşti, se încruntă şi dădu din cap. Apoi zise cu glasul stins, ca de o mare oboseală:

— Ţi-am pătruns gândul, principe Mircea. În clipa când spuneai că tremură Europa în faţa mea, te-ai gândit că Attila a fost totuşi învins pe câmpiile Catalaunice de către bizantini, nu?

— Luminăţia voastră a spus-o! Eu n-am cutezat. Dar sunt de multe ori în decursul vremii înfrângeri care-ţi fac mai multă cinste, decât o izbândă.

— Poate că ai dreptate, principe! Adăugă Baiazid, căzând pe gânduri.

— Şi-apoi, continuă Mircea-Vodă, împrejurările acestei groaznice bătălii de la câmpiile Catalaunice au fost luminate din plin de o mare frumuseţe istorică.

— Ce vrei să spui?

— Fapte care cred că e cu neputinţă să nu fie cunoscute de către luminăţia voastră, spuse simplu Mircea-Vodă. Mi-am amintit de faimosul răspuns pe care i l-a dat împăratul bizantin Marcian lui Attila, când acesta i-a cerut aur, spre a-l lăsa în pace, aşa cum se obişnuise să primească de la Teodosie, fostul împărat: „Noi avem aur numai pentru prieteni, pentru duşmani, avem fier”, înţelegând prin aceasta armele de luptă. Şi în bătălia cumplită, ce a urmat acestui schimb de cuvinte, Attila a fost înfrânt, după cum ştiţi, de către Aetius, marele general, supranumit „cel de pe urmă roman”.

— Şi folosul acestei lupte? Întrebă Baiazid.

— Aparent, niciunul, răspunse Mircea. Ostile de strânsură, ce au luptat sub flamura bizantină, deşi biruitoare, s-au împrăştiat ca pleava spulberată de vânt. Dar învăţătura ce ne-o arată această luptă uriaşe e mare şi pilduitoare. Ea vrea să ne spună tuturor celor războinici, că şi un mare cuceritor poate fi învins, oricât ar fi el de viteaz şi oricât de numeroasă i-ar fi oastea.

Baiazid îşi strânse buzele, stăpânindu-si mânia ce simţea că îl cuprinde şi spuse încruntat:

— Povestindu-mi toate acestea, principe Mircea, mi-ai amintit de Rovine, unde totuşi m-ai învins. Oh, asta n-am să ţi-o pot ierta niciodată, să ştii! Un ostaş ca tine mi-ar fi plăcut să-mi fie aliat, iar nu vrăjmaş. De aceea te-am chemat acum aci, împreună cu ţarul Straţimir al Bulgarilor, care pare a fi mult mai înţelegător decât tine.

— Totuşi l-aţi preferat pe Vlad, înălţimea voastră!

— Care este supus şi face tot ce-i cer!

— O alianţă, strălucirea voastră, înaintea oricărei alte clauze, cere egalitate. Ţara Românească doreşte cinstită prietenie cu Turcia, dar ca să fie călcată în picioare şi să plătească umilitor tribut, precum astăzi Vlad, eu n-aş putea primi niciodată. Sunt gata să vă dovedesc credinţa mea şi a ţării mele în orice împrejurare. Puneţi-mă la încercare şi nu vă voi dezamăgi. Dar să ne arătaţi aceeaşi cinste ţării mele şi mie, precum o arătăm noi Turciei şi înălţimii voastre.

— Nu-mi cade bine ce-mi spui, principe Mircea şi totuşi trebuie să recunosc că-mi place. Eşti într-adevăr un om dintr-o bucată şi cred că împreună am putea ajunge la mari înfăptuiri. Trebuie să înţelegi, însă, omul lui Alah, că eu, Ilderim, nu pot suferi pe nimeni lângă mine, drept egalul meu şi nici să-l tratez ca atare. Eu sunt suzeran şi toţi ceilalţi, fie ei oricâte capete încoronate, nu pot fi decât vasalii mei, cum vă place vouă europenilor să spuneţi. Nu ştiu dacă mă înţelegi?

— Vă înţeleg foarte bine, răspunse Mircea molcom, însă îngăduiţi-mi să o rog cu adânc respect pe luminăţia voastră să înţeleagă ce vreau să spun şi eu: în Ţara Românească, nu poate fi decât un singur suzeran şi acela e domnul ţării. Vlad nu poate fi socotit domn, ci un biet măscărici de bâlci!

— Aş dori să mai stai de vorbă pe îndelete cu ţarul Straţimir, care ţi-e unchi şi pe care l-am chemat într-adins, împreună cu tine, aici, ca să te mai domolească puţin. Acum puteţi pleca. Veţi mai zăbovi la noi câtva timp…, poate că vom cădea la o înţelegere, în cele din urmă. Şi, când veţi avea gânduri bune, veniţi din nou la mine. Am să vă aştept, dar nu prea mult, că n-am răgaz, îmi stă Constantinopolul în gât. Când poporul nostru turc a pornit cuceririle, bunicul meu Orcan şi-a ales drept capitală Brusa…, oraş mare, vestit şi vechi din timpul lui Hanibal; tată-meu Murad a schimbat capitala aci, la Adrianopol. Ei bine eu doresc să-mi fac capitala la Constantinopol, oraş între oraşe, cetatea de scaun a marelui împărat Constantin. Pornind de pe meleagurile împărăţiei bizantine, eu vreau să fac o împărăţie care să cuprindă măcar jumătate din lume… Şi am s-o fac! Mircea-Vodă băgase de seamă că în tot timpul cât vorbise atât de făţiş cu marele sultan Baiazid, fiul acestuia îl privise cu neascunsă admiraţie, îi sorbea cuvintele, surâzând şi aprobându-i cu înclinări din cap tot ce spunea.

Ochii negri ca tăciunele şi sclipitori ai tânărului principe vădeau un foc lăuntric, o deşteptăciune şi o îndrăzneală ce aşteptau să fie puse la treabă.

La acestea se gândea Mircea, când ţarul Straţimir, ieşind din seraiul sultanului, îi spuse:

— Nu crezi că i-ai vorbit lui Ilderim cam prea deschis?

— De loc! Răspunse Mircea. Măria ta m-ai silit la aceasta, întrucât n-ai găsit de cuviinţă să rosteşti o vorbuliţă măcar; ai tăcut tot timpul ca un peşte, de parcă ţi-ai fi pierdut graiul pe neaşteptate.

— Această fiară sălbatecă, măcar că e om cu aleasă învăţătură, mi-a făcut atâta rău şi mi-a adus atâta batjocură mie, familiei mele şi ţării mele, încât în faţa lui ura înverşunată ce i-o port mă amuţeşte…

— Acum te sfătuiesc eu să vorbeşti mai puţin şi mai încet! Spuse Mircea. S-ar putea ca vreunul din ienicerii ce ne conduc să ştie greceşte… Şi atunci n-ar fi prea bine.

— Nu cred eu că Baiazid se leagănă cu gândul că-i iubit de noi. Te ascult totuşi. Dar de ce ne-am oprit aci? Întrebă Straţimir pe unul din ostaşii cu fes alb ce-i era în dreapta.

— Aici e hanul de unde veţi pleca mai departe cu caleaşca la Brusa, îi răspunse ienicerul. Acolo veţi fi găzduiţi şi veţi şedea până când prea strălucirea sa padişahul va binevoi să-si amintească de măriile voastre.

— Dar de ce nu rămânem la Adrianopol? Se înciuda ţarul bulgarilor.

Ienicerul, ce părea căpetenia gărzii, zâmbi subţire şi spuse cu subînţeles:

— De, pesemne că e mai frumos la Brusa, măria ta! La toate acestea, Mircea-Vodă tăcu molcom; însă o adâncă îngrijorare îl cuprinse şi căzu pe grele gânduri. Se-mplinise o săptămână, de când Mircea-Vodă şi ţarul Straţimir se aflau la Brusa şi se simţeau cu inima adânc întristată, întocmai unor prizonieri.

În palatul unde fuseseră duşi, aveau într-adevăr tot ce le era de trebuinţă şi nu se puteau plânge de nimic, decât de libertatea îngrădită. Nu li se îngăduia să părăsească palatul, nici măcar pentru a privi în uliţă.

Mircea-Vodă, care văzuse faimosul şi marele oraş din caleaşca ce-i adusese de la Adrianopol, tare ar fi dorit să se plimbe şi să-i cunoască toate neasemuitele frumuseţi ce le întâlneai la fiecare pas.

Dar porunca lui Baiazid era limpede: nici o privire măcar în afara seraiului, necum să iasă pe poartă.

Erau străjuiţi de zece eunuci înfiorători la vedere, care nu scoteau nici o vorbă de-ai fi zis că sunt şi surzi şi muţi. Şi poate că erau într-adevăr, că cei doi principi nu le auziseră până acum niciodată glasul.

Slujitorii şi bucătarul le vorbeau cu mult respect şi se purtau cum nu se poate mai îndatoritori, dar ce folos că nu de ei depindea ieşirea din palat, ci de straşnicii păzitori, cu care n-aveai cum să te înţelegi!

Ca să nu se plictisească, celor doi musafiri li se dăduse o tablă de şah, dar şi jocul acesta ajunsese, ca, după şapte zile de şedere, să-i obosească şi să le fie nesuferit. Din toropeala în care căzuseră de la o vreme şi amorţeala ce-i copleşea, îi mai scotea, în revărsatul zorilor şi către seară, cântecul păsărilor ce umpleau frunzişul des al copacilor.

Nimeni şi nimic nu le tulbura liniştea apăsătoare de o săptămână încheiată. Mircea-Vodă îşi frământa mintea şi se plimba necontenit cu paşi rari pe aleile minunatei grădini, al cărei farmec însă, nu-i mai făcea nici o impresie. Ţarul Straţimir îl urmărea cu privirea tristă şi nu îndrăznea să-i spună nimic, spre a nu-l supăra. Într-un târziu, după ce ocolise de vreo zece ori havuzul ce-si arunca apa, împrăştiind în jur stropi ca de ploaie, Mircea-Vodă îşi puse capul sub ţâşnitura rece. Apoi îşi scutură pletele-i castanii şi le apăsă cu palmele. Veni în faţa unchiului său şi spuse cu năduf:

— Desigur că o ieşire trebuie să fie totuşi din această stare.

— Care anume? Întrebă Straţimir, lipsit de gând.

— Baiazid mă ţine aşa, spre a mă hotărî să merg la el. Dar dacă merg, trebuie să primesc tot ce-mi cere el, fără a cârti. Şi aceasta nu-mi vine de loc la socoteală.

— Şi atunci o să stăm aci astfel o veşnicie? Mircea-Vodă oftă şi-si mai scutură o dată capul.

— Acum îmi pare rău că nu l-am ascultat pe regele Sigismund. Dar nu se poate să nu se ivească în cele din urmă ceva,… Să nu găsim o ieşire din acest impas,… Nu se poate…, o simt asta cu cea mai mare tărie.

În aceeaşi seară chiar, îndată după chemarea hogei de la geamia din apropiere, poarta se deschise şi pe ea intră principele Musa, însoţit de doi tineri.

Cunoscându-l, eunucii se plecară până la pământ şi-l poftiră prin semne înăuntru. Venind mai marele gărzii, Musa-i spuse că are să le comunice celor doi oaspeţi ceva din partea prea strălucitului sultan. Căpitanul eunucilor îi conduse de îndată în sala unde se aflau Mircea şi Straţimir care, părăsind şahul cu dezgust, jucau acum ţintar, ca să-si omoare vremea.

Când îl văzură pe Musa, amândoi săriră în picoare ca împinşi de un arc şi rămaseră aşa nedumeriţi. Un val de nelinişte le cuprinsese întreaga făptură. Se puteau aştepta la orice din partea lui Baiazid. Şi dacă acesta îl trimisese chiar pe fiul său favorit, însemna că la mijloc este ceva de seamă.

Musa îi făcu semn cu capul căpitanului de gardă să părăsească încăperea şi acesta se supuse, făcând adânci temenele şi ieşind de-a-ndărătelea.

Tânărul principe se duse pe la toate uşile şi ferestrele, cercetând de nu este ascuns vreun spion; apoi veni în faţa celor doi monarhi şi luându-i cu delicateţe de mână, el fiind în mijloc, îi trase către un colţ, care i se păru lui mai sigur. Ţinându-i cu bunăvoinţă de după mijloc, îi întoarse cu faţa spre colţ şi grăi în şoaptă:

— Rog respectuos pe măriile voastre să nu fie mirate de felul meu de a mă purta. Am toate motivele pentru aceasta şi cred că le înţelegeţi. Astăzi, aci în Brusa,… În Adrianopole,… Şi în întreaga Turcie, nu poţi avea încredere în nimeni, decât în tine însuţi. Totuşi, am fost nevoit să cer ajutorul a doi prieteni pentru o anumită treabă. Ascultaţi-mă, acum, vă rog şi nu mă întrerupeţi, până n-am să vă spun tot.

Cei doi dădură din cap în semn de încuviinţare; apoi Musa, privindu-l pe Mircea-Vodă cu multă căldură, îi spuse:

— Viaţa măriei voastre este în mare primejdie! Mircea se-ncruntă şi-l privi ţintă pe tânăr, fără să scoată o vorbă. Acesta urmă:

— Prea strălucitul şi înţeleptul meu tată, când v-a chemat la dânsul, v-o spun cu mâna pe cuget, a avut cele mai bune gânduri, după cum aţi şi putut constata la întrevederea de acum o săptămână. S-a lovit de dârzenia voastră, pe care şi el şi eu am admirat-o totuşi. Iar eu trebuie să vă mărturisesc, alteţă, că am pentru vitejia, curajul, patriotismul şi înfăţişarea voastră o deosebită admiraţie. Iată acum de ce v-am spus că viaţa vă este în mare primejdie. Alaltăieri au sosit din Ţara Românească soli la înalta Poartă, câţiva boieri munteni, dintre care am reţinut următoarele nume: Vlavic, Stoian şi Stănilă, în fruntea lor, fiind un oarecare Căliman, toţi foarte îndârjiţi împotriva măriei voastre şi venind din partea lui Vlad-Vodă, actualul domn. Aflând că alteţea voastră se găseşte la Adrianopol, chemat chiar de către prea luminatul sultan, Vlad s-a simţit în primejdie şi atunci i-a trimis pe aceşti reprezentanţi ai săi, cu daruri de mare preţ şi cu tributul în pungi cu galbeni încă o dată peste cel cuvenit, dar şi cu rugămintea de a vă prinde şi a vă lua viaţa, isprăvind astfel o dată pentru totdeauna cu povestea aceasta.

Văzându-l însă pe sultan că stă în cumpănă, Căliman, crunt la înfăţişare şi cu o ură neîmpăcată, a adăugat: „Măria sa Vlad-Vodă vă mai aduce la cunoştinţă că în apus, la îndemnul regelui Sigismund al Ungariei, se pregăteşte o mare armată la care vor mai lua parte: francezi, englezi, germani, veneţieni, bizantini şi români, atâţia câţi i-au mai rămas lui Mircea, în Ardeal şi în Oltenia. Iar Sigismund nu aşteaptă decât înapoierea lui Mircea-Vodă, care, spune el, cunoaşte felul de a lupta al turcilor şi e cel mai potrivit să-i ducă la izbândă pe toţi cruciaţii strânşi spre a înfrunta Semiluna. Şi când îl aveţi în mână, a adăogat el, pe cel mai învierşunat vrăjmaş al împărăţiei otomane, să-l lăsaţi să vă scape printre degete?”

Mircea-Vodă nu se mai putu stăpâni şi întrebă cu glas sugrumat de mânie:

— Şi prea strălucitul sultan ce a răspuns la această mârşăvie? E de părerea lor? Eu vă jur cu mâna pe conştiinţă că nu ştiu nimic de nici o pregătire şi de planurile regelui Sigismund, cu toate că el este ultimul om cu care am vorbit, înainte de a veni la Adrianopol. Sultanul i-a crezut?

— Fireşte că nu! Răspunse Musa surâzând. De aceea, un timp s-a lăsat greu! El este un mare viteaz, precum îl cunoaşteţi, dar nu un laş şi-un trădător. De faţă, însă, la această întrevedere au fost, din păcate şi Ibrahim Bei, mareşalul seraiului şi lucru şi mai grav, Evreinos Bei, omul de încredere al tatălui meu, care de când cu sfatul acestuia în lupta de la Rovine, de tristă amintire pentru noi, nu mai face un pas, fără să nu-l consulte. Ei, bine, aceşti doi sfetnici ai marelui Ilderim, cer cu stăruinţă să i se îndeplinească rugămintea lui Vlad-Vodă, care dovedeşte atâta credinţă şi care le-a adus atâtea daruri de preţ. Intre noi fie vorba, eu sunt convins că, pe lângă cele primite în faţa sultanului, cei doi ipochimeni au fost înduplecaţi cu multe altele pe din afară, de către Vlad, spre a-l susţine cu toată convingerea. Şi mi-e teamă să nu reuşească.

Musa tăcu puţin obosit. Se simţea că este adânc îngrijorat de soarta lui Mircea, ca de aceea a unui bun prieten. Domnul român căzu pe gânduri şi întrebă, privindu-l pe tânărul principe drept în ochi:

— Iertaţi-mă că îndrăznesc, alteţă, dar cum să-mi explic această mare bunăvoinţă ce mi-o arătaţi, căci, pe câte înţeleg, doriţi să mă ajutaţi într-un fel oarecare?

Musa, strângându-l prietenos de umeri pe Mircea, îi grăi cu blândeţe:

— O, măria voastră, sentimentele puternice şi adevărate nu au nevoie de cuvinte mari şi meşteşugite. Mi-aţi câştigat de mult simpatia, dinainte chiar de a vă cunoaşte în carne şi oase. Cronicarii noştri vorbesc cu multă admiraţie despre alteţea voastră. Eu am auzit despre alesele fapte vitejeşti şi m-a impresionat în mod deosebit marea şi sincera dragoste de ţară ce aţi avut-o întotdeauna. Şi-apoi, eu sunt pe jumătate creştin; nu uitaţi că maică-mea, este principesa Olivera, fiica regelui Ştefan Lazarevici al sârbilor. Vreau să vă ajut din toate puterile mele. E riscul mare, mare de tot! Cum o voi face, nu ştiu încă. Dar eu sunt şi un drept credincios al învăţăturilor profetului nostru Mahomed, care, printre multe altele, ne spune în Coran: „Nu trebuie silnicie, ca să-ţi aduci câştigul unei zile; soarta are însemnată pentru fiecare muritor partea sa de mulţumire” – Şi-atunci? Întrebă Mircea, nerăbdător să audă cam ce planuri are totuşi salvatorul său.

— Şi-atunci, deocamdată, am venit spre a vă pune la curent cu ce se petrece în palat şi a vă ruga să fiţi pregătiţi pentru orice, în fiecare noapte, începând cu această noapte chiar. Sultanul se pare că înclină să asculte sfatul celor doi consilieri ai săi. Eu însă, voi afla totul la timp şi le-o voi lua înainte.

— Şi ce veţi putea face, mă întreb? Nu vă primejduiţi viaţa alteţei voastre înşivă?

— Am şi eu oamenii mei, principe Mircea, care cunosc sentimentele tatălui meu pentru mine, mă adulează şi mă urmează orbeşte, desigur la gândul că le voi fi cândva sultan. Dintre ei, n-am ales decât pe aceştia doi ce mă aşteaptă. Unul e grec, Alexios şi celălalt, turc, Selim. Ei mă respectă şi mă iubesc din copilărie mai mult decât fraţii mei adevăraţi, care, de ce n-aş spune-o: nu mă văd de loc cu ochi buni şi tare mi-ar mai dori pieirea. Ce-am să fac încă nu ştiu, v-am mai spus-o, am să mă sfătuiesc îndelung cu ei şi-am să vă comunic la timp, spre a ne sfătui apoi şi împreună. De aceşti prieteni ai mei sunt sigur ca de mine însumi. Pentru alte greutăţi ce mi s-ar ivi în cale, un proverb de-al nostru spune că: „Sula de aur zidul pătrunde”. Banul convinge mai uşor şi mai repede ca orice alt argument din lume şi întotdeauna aurul a tăiat mai bine şi mai adânc decât oţelul. Tot ce vă rog este să aveţi încredere în mine. Gândul ce nu mă părăseşte şi-mi dă curaj şi îndemn este că ar fi un mare păcat, crimă de neiertat, ca un om ca alteţea voastră să-si piardă viaţa din dorinţa unui alt om, dar acesta de nimic, ca Vlad şi mai cu seamă în felul acesta prostesc. Nu admit moartea unui viteaz, decât pe câmpul de luptă!

Mircea continuă să tacă, adâncit în gândurile ce nu-i dădeau pace o frântură de clipă măcar. Fiul sultanului adăugă:

— Fiţi, vă rog stăruitor, din suflet, cu mare băgare de seamă. Nu vorbiţi absolut nimic între măriile voastre şi nu comentaţi nimic. Cine a spus că zidurile au urechi, a avut mare dreptate. Aşteptaţi veşti de la mine şi fiţi gata.

Mircea-Vodă întinse amândouă mâinile şi-i cuprinse palmele lui Musa, strângându-i-le mişcat, cu mare dragoste. Apoi spuse în şoaptă:

— Cum voi putea vreodată, o, principe, să răspund acestei mari bunăvoinţe? În afară de primejdia la care îmi dau seama că vă expuneţi, veţi avea şi mari cheltuieli de făcut. Voi putea eu să vă arăt marea mea recunoştinţă, vreodată?

Musa zâmbi şi spuse cu simplitate:

— O, alteţa voastră, dacă cineva face un bine cu gândul la răsplată, acela nu e om bun într-adevăr şi mai bine să nu-l mai facă. Cu nimic în lume nu poate fi răsplătit binele ce-l faci din curată convingere, decât cu imensa mulţumire, ce-ţi inundă sufletul, că te poţi bucura de bucuria aceluia pe care l-ai ajutat la nevoie. Trecuse puţin de miezul nopţii. În aerul cald tremura încă vibraţiile glasului puternic al paznicului care vestea locuitorilor Brusei că pretutindeni e linişte şi pot dormi în pace. Paşii lui se auzeau pe caldarâmul de granit, îndepărtându-se uşor, fără grabă, de palatul unde Mircea-Vodă şi ţarul Straţimir stăteau întinşi pe sofale cu mâinile sub cap, privind fără somn, pe fereastra deschisă, luna şi stelele ce sclipeau în depărtarea albastră întunecată a cerului.

— Ce ne mai aşteaptă oare? Îşi rosti cu glas tare gândul ce-l frământa ţarul Straţimir. Dacă totuşi, cu toată simpatia ce ne-o arată, Musa ne întinde vreo cursă? Se va spune că am încercat să fugim şi-atunci, în drum, am fost prinşi şi omorâţi. Şi toţi se vor spăla pe mâini de moartea noastră în felul acesta!

Mircea-Vodă se săltă de pe sofa în capul oaselor şi spuse şoptit:

— Iartă-mă, unchiule, că îndrăznesc, dar te rog vorbeşte cât mai puţin, iar dacă vorbeşti, fă-o în aşa fel, ca să nu fii înţeles decât de mine. Mie îmi spune un glas lăuntric că nu e ce crezi măria ta. Vom vedea care dintre noi a avut dreptate.

Un cucurigu prelung şi apropiat, urmat de îndată de alte cucuriguri din ce în ce mai îndepărtate şi de lătrăturile puternice ale câinilor, întrerupse convorbirea celor doi bărbaţi, când deodată, Mircea-Vodă văzu la lumina lunii, că în colţul dinspre apus a camerei se mişcă covorul şi se ridică uşor. Fără să spună o vorbă îi arătă lui Straţimir cu mâna, unduirile ca de şarpe ale covorului; apoi, amândoi deodată puseră mâna pe câte un sfeşnic în care ardeau mirodenii şi, astfel înarmaţi, înaintară în vârful picioarelor, aşteptând cu sufletul la gură să vadă ce se mai întâmplă. Mircea grăi în şoaptă:

— Eu cunosc bine tertipurile turceşti. De-or veni să ne omoare în somn, să ne vindem viaţa scump!

Ţinându-si răsuflarea, cei doi principi aşteptau cuprinşi de firească emoţie şi nerăbdare. Covorul fu ridicat de un capac ce-l dădu într-o parte şi din trapa descoperită se ivi capul unu tânăr cu o tichie albastră. Acesta privi cu grijă de jur împrejur şi zărindu-i pe Mircea şi Straţimir, ridică mâna dreaptă şi le făcu semn cu degetul pe buze să tacă. Apoi, cu uşurinţa unei pisici, sări în odaie, îi trase pe prizonieri în colţul cel mai întunecos şi le spuse şoptit:

— Sunt trimis de principele Musa. Vom merge pe unde am venit eu. Aveţi toată încrederea. Aci nu vă pot spune mai mult. Suntem aşteptaţi.

Abia acum Mircea-Vodă îl recunoscu pe tânăr; era grecul Alexios, despre care-i vorbise, în seara trecută chiar, Musa; iar când solul principelui le dădu câte un stilet, drept o armă mai uşoară, căpătară în sfârşit încredere în el.

Trecură prin trapă şi pipăiră, în întuneric cu picioarele, o scară mică de şapte trepte. Alexios îi lăsă să-l aştepte, se-ntoarse, potrivi covorul pe capacul trapei, închise chepengul şi apoi coborî spunând:

— Să ne ţinem de mână şi să mergem pe dibuite! Înaintară aşa cam vreo treizeci de paşi, când deodată zăriră ca un tighel de aur o lumină pâlpâind în dreptunghiul unei uşi îndepărtate. Atunci tânărul şopti:

— Intrăm acolo!

Când ajunseră în dreptul uşii, aceasta se deschise trasă de cineva dinăuntru şi cei doi fugari se găsiră cu groază în faţa căpitanului de eunuci, care-i trase înăuntru, fără să spună o vorbă. Mircea-Vodă îi aruncă lui Alexios o privire întrebătoare, iar acesta îi răspunse din deprindere şoptit, deşi n-avea cine să-i audă:

— Căpitanul e omul nostru, măria ta! Are să vă lămurească pe deplin luminatul principe, Musa, care vă aşteaptă în odaia de gardă.

Mircea-Vodă abia apucă să se dumirească bine, când căpitanul, pe care-l crezuseră surd şi mut, cum erau toţi ostaşii de sub conducerea lui, spuse zâmbind:

— Rog pe măriile voastre să se aşeze pe aceste jilţuri şi să-mi îngăduie să-i bărbieresc, lăsându-le numai un fir de mustaţă. Apoi, îi mai rog să se îmbrace cu aceste straie de pescar şi să ia în spate năvoadele ce zac colo în colţ.

Căpitanul Mustafa le rase repede barba celor doi fugari, îi mânji apoi pe obraz cu catran cu care se călăfătuiau corăbiile, ca să pară pescari adevăraţi, şi-i ajută să se îmbrace sub privirile zâmbitoare ale lui Alexios. Ţarul Straţimir cam strâmbă din nas, când îşi puse cămaşa pescărească soioasă, plină de solzi cleioşi şi zise:

— Dar ştiu că put straşnic a peşte aceste straie, căpitane!

— Sunt straie îndelung purtate, măria ta. Altfel cum am putea fi crezuţi că suntem pescari adevăraţi? Iată că şi eu mă îmbrac la fel cu măriile voastre, numai că în loc să-mi rad barba care-mi lipseşte, am să-mi lipesc o mustaţă pe oală spre a nu mai semăna de loc cu cel dinainte. Şi-acum, vă rog să binevoiţi a merge după mine. Dar luaţi şi plasele, vă rog. Aşa. Când îi văzu principele Musa, care-i aştepta împreună cu Selim, izbucni într-un râs zgomotos şi spuse mulţumit:

— Dacă v-aş fi întâlnit eu însumi pe uliţă, noaptea mai ales, nu cred că v-aş fi recunoscut. Nici nu se putea o mai bună preschimbare. Şi acum ascultaţi-mă, vă rog, cu cea mai mare luare aminte. Veţi pleca însoţiţi de către Mustafa şi cei doi buni prieteni ai mei Alexios şi Selim, în care puteţi avea toată încrederea.

— Dar alteţea voastră nu vă primejduiţi, mărite principe? Întrebă Mircea-Vodă cu vădită îngrijorare. Fuga noastră tot se va afla mai devreme sau mai târziu. Ce s-a făcut cu eunucii de pază şi ce se va întâmpla cu Mustafa?

Musa surâse cu multă bunăvoinţă şi răspunse calm:

— M-am gândit mai înainte la toate îndelung şi nu cred să fi scăpat ceva. Toţi eunucii, care aţi băgat de seamă că sunt surzi şi muţi, au fost adormiţi şi vor visa plăcut până-n noaptea următoare. Nici n-a fost nevoie să-i mai legăm. Eu va trebui să pornesc chiar în noaptea aceasta la drum, înapoi la Adrianopol. Aci am făcut aşa, ca să fiu trimis de către prea strălucitul meu tată cu anumite treburi. Când se va afla de fuga măriilor voastre, eu voi fi ajuns de mult acasă. Cei doi prieteni ai mei, după ce-si vor fi îndeplinit misiunea ce le-am încredinţat-o, de a vă petrece, până când veţi fi în deplină siguranţă, vor veni şi ei la Adrianopol. De altfel, nimeni n-are să simtă lipsa lor câteva zile.

— Şi Mustafa ce va face? Întrebă ţarul Straţimir.

— Cu Mustafa e ceva mai deosebit, spuse Musa zâmbind cu înţeles. Cunoaşteţi cred crudul obicei al multor suverani de a-si omorî cu nepăsare şi fără mustrare de conştiinţă pe aceia pe care i-au folosit: fie omorând, la rândul lor, pe cineva indezirabil, fie zidind ascunzători pentru comori sau încăperi tainice, fie că deţin secrete prea mari. Eu nu pot proceda astfel. Pe cei care mă servesc sau mă ajută, în vreun fel oarecare, spre a-i împiedica totuşi să vorbească vreodată şi să mă trădeze poate, chiar, fără să vrea, îi ajut să-si creeze o altă situaţie într-o parte a lumii cât mai îndepărtată de locul împricinat. Mustafa este un ostaş viteaz şi de nădejde, care, aflând cam ce urma să se întâmple cu măriile voastre şi pe cine păzeşte, s-a revoltat el însuşi. Aşa că nu mi-a fost prea greu să-l conving. Asupra lui va cădea toată vina acestei evadări. Chiar el şi-a adormit oştenii şi, îl priveşte de ce, i-a ajutat să fugă pe cei doi prizonieri. Spre a nu avea de suferit consecinţele, a dispărut fără urmă. Ce se va întâmpla cu el? Eu mi-am permis să-i făgăduiesc în numele vostru, principe Mircea, că-l veţi lua în Ţara Românească, şi-i veţi face acolo situaţia pe care socotesc că o merită cu prisosinţă.

— Cuvântul alteţei voastre, principe Musa, răspunse Mircea, punându-si dreapta pe inimă, este sfânt pentru mine. Doresc din suflet să-mi ajute Dumnezeu să vă pot înapoia cu prisosinţă o cât de mică parte din marea recunoştinţă ce v-o datorez.

— Atunci toate sunt bune! Răspunse satisfăcut Musa. Să pornim, deci şi Alah să fie cu noi! Vântul începu să se ascută şi să sufle tăios. Cei trei pescari, urmaţi la cale de zece paşi de către doi tineri, ce păreau, după îmbrăcăminte, a fi nişte calemgii, ce se duceau la slujbele lor, înfruntau cu greu tăria vântului, care-i bătea în faţă.

Până să se facă ziuă mai era, iar întunericul stăruia încă pe străzile şi aşa umbrite de falnicii platani ai Brusei. Dar deodată, le ieşi în faţă unul din paznicii mahalalei, care tocmai îşi făcea rondul de dimineaţă. Mustafa se opri, răsuflă din greu, îşi potrivi mai bine năvodul pe umăr şi spuse cu glasul răguşit, ca de băutură şi nesomn:

— Bună dimineaţa, cinstite efendi!

— Bună dimineaţa, prietene! Răspunse paznicul, căscând zgomotos. Aţi plecat cu noaptea-n cap, dar încotro, că pe aci nu prea aveţi unde prinde peşte?

— Tocmai asta vroiam să te întrebăm, efendi şi să te rugăm să ne îndrumezi, încotro s-o apucăm, spre a ajunge la Bilegic!

— Ce să faceţi la Bilegic?! E un oraş sărac şi n-are fir de apă,…; de peşte ca să nu mai vorbim?

— Acolo se află un staroste al nostru, al pescarilor, care ne va duce să pescuim în râul Sakaria, care se zice că, spre vărsarea lui în Marea Neagră, are atâta peşte, de-ţi rupe năvoadele.

— Aşa să fie? Atunci ştiu c-o să vă procopsiţi. Iată, o luaţi pe drumul acesta spre răsărit şi mai întrebaţi. Dar fără o caleaşca ceva, nu ştiu când veţi putea ajunge, că-i tare departe!

— Mulţumim… Şi Alah cu domnia ta, efendi! Când se îndepărtară puţin, Mircea-Vodă îi spuse:

— Şi noi obişnuim să întrebuinţăm şiretlicurile acestea de a spune că mergem într-o parte şi o luăm cu totul dimpotrivă. Dar or mai prinde oare?

— Şiretlicurile cele mai simple au prins întotdeauna de o sută de ori mai bine decât cele încurcate. Era cât pe-aici să greşesc şi să-ţi spun aşa cum nu e bine să se audă. Că tocmai despre acest lucru n-am vorbit. Domnia ta eşti de aci înainte Mehmet, iar tovarăşul domniei tale este Suleiman, ca să fim înţeleşi. Şi măcar că ştiţi turceşte, e mai bine să nu vorbiţi. Mă lăsaţi pe mine.

— Şi, dacă nu ţi-e cu supărare, frate Mustafa, întrebă Mircea-Vodă, noi acum încotro mergem?

Mustafa oftă din adânc şi răspunse:

— Încercăm, cu ajutorul lui Alah, să ajungem la Ismir, oraş la capătul lung şi cel mai îndepărtat al Mării Marmara. Şi-odată ajunşi acolo, vom mai vedea. Dar, cum ieşim din Brusa, în primul sat ce ni se va ivi în cale, trebuie neapărat să cumpărăm o căruţă cu doi cai, că altminteri e prăpăd şi ne prinde vremea rea pe drum. După o noapte de frământare şi nesomn, în care hotărârea îi stătuse în cumpănă, în zori, Baiazid cedase stăruinţelor celor doi sfetnici ai săi, care-l urau pe Mircea-Vodă mai mult decât sultanul însuşi şi poruncise gealatului moartea fostului domn al Ţării Româneşti, ce se vădea a fi hain, chiar şi lipsit de tron.

Capul viteazului şi marelui ostaş era aşteptat acum să-i fie adus padişahului într-un sac cu rumeguş de lemn, spre a se încredinţa că osânda a fost îndeplinită. În chioşcul, în care cu o săptămână în urmă stătuse de vorbă cu Mircea-Vodă şi Straţimir, Ilderim se preumbla acum puţin neliniştit şi parcă mustrat de conştiinţă că se lăsase totuşi înduplecat prea uşor de intrigile lui Ibrahim şi ale lui Evreinos. Din când, în când, se oprea cu privirea asupra lui Musa, care-l urmărea, silindu-se să pară cât mai nepăsător. Deodată, sultanul se opri şi spuse:

— Dacă ai fi fost tu lângă mine, Musa, nu m-ai fi lăsat, desigur, să rostesc atât de repede moartea acestui viteaz ghiaur. Cine m-a pus să te trimit la Brusa? Puteam trimite pe oricare altul dintre fraţii tăi, pentru fleacul de a transmite Marelui Hoge hotărârile mele cu privire la geamia noastră. Dar parcă şi tu, Musa, ai cerut aceasta cu insistenţă?!

— Întocmai, preastrălucite stăpâne şi prea iubitul meu părinte, răspunse Musa, plecându-si ochii cu sfială, întocmai, în dorinţa de a vedea Marele Hoge că mă preţuiţi şi că sunt fiul vostru preferat!

— Da,… ai dreptate!

Şi Baiazid, bătând furios cu piciorul în podea, privi foarte atent la mozaicul alcătuit cu atâtea măiestrie din bucăţele de piatră: roşii, verzi, albastre şi sidefii, prăfuite cu aur, ca şi cum ar fi căutat printre pietricelele sclipitoare o dezlegare în ceasul acesta greu şi spuse încruntat:

— Hm! Şi-acum trebuie să aştept gealatul cu capul acestui nefericit principe, care, de fapt, are marea vină de a fi viteaz şi de a-si iubi mai presus de orice pe lume, ţara.

Dar sultanul se opri deodată, atras de zgomotul făcut pe pietrişul aleii din faţa chioşcului de către cei doi mari consilieri ai săi, după care venea spăşit şi cu fruntea plecată, gâdea, bălăbănind în mână un sac gol.

Baiazid avu o presimţire care parcă-l amuză. Ochii îi mijiră uşor şi i se încreţiră într-un zâmbet de nestăpânit. Îi aşteptă răbdător pe cei trei să se apropie, până ajunseră la intrarea în chioşc şi nu le spuse o vorbă, bucuros să-i joace puţin.

Văzând că tăcerea se lasă apăsătoare şi marele Ilderim nu le adresează un cuvânt, care să fie alcătuit măcar şi dintr-un singur sunet, aşa cum obişnuia el de multe ori să le spună: „E”, însemnând „ce-aveţi de spus?”, Evreinos îndrăzni în cele din urmă:

— Prea slăvite padişah al padişahilor… Nenorocire. Mare nenorocire…

— E! Strigă deodată Baiazid mâniat, de Evreinos bei tremură ca apucat brusc de friguri, ce te văicăreşti aşa ca o babă neputincioasă? Spune!

— Mircea şi Straţimir au scăpat, abia izbuti să îngaime cu spaimă sfetnicul.

— Cum adică au scăpat? Ce cabazlâc prostesc mai e şi ăsta? Lămureşte-mă!

— Au fugit, luminate stăpâne! Când au ajuns gealatul cu oamenii mei la palatul din Brusa, ei fugiseră de o zi, împreună cu căpitanul Mustafa, care, fără îndoială, le-a înlesnit evadarea.

Şi atunci deodată din gâtlejul lui Baiazid izbucni ca o cascadă un râs zgomotos, neaşteptat, de satisfacţie parcă, dar şi de scârbă, faţă de isprava nevolnicilor săi oameni:

— Ha! Ha! Ha! Ha! Ce mai treabă! De bicisnici,… de netoţi,… de hahalere… Şi hadâmbii lui Mustafa ce-au păzit?

— Ei nu ştiu nimic! Au fost adormiţi, credem, chiar de Mustafa, care nu se află nicăieri!

— Ptiu! Scuipă sultanul dezgustat. Lipsiţi din ochii mei cât mai de grabă. Îmi vine să poruncesc gealatului să umple sacul acela cu bostanii voştri seci. N-auziţi? Ce mai aşteptaţi, după o asemenea ispravă? Îmi cereţi capul lui Mircea cu o drăcească stăruinţă,… Vi-l dau… Şi voi îmi veniţi cu asemenea veste. Ce aşteptaţi, vă mai întreb o dată? Să fug eu după ei? Să mi-l aduceţi aci: din pământ, din iarbă verde, în palmă, să-i iau eu capul cu acest iatagan ce-mi atârnă la brâu, că voi nu sunteţi în stare nici să păziţi un om ca ăsta, darămite să-l scăpaţi… Ah! Ah! Ah! Iată, fiul meu, pe cine se sprijină marea împărăţie otomană. Află şi bagă la cap: să n-ai încredere niciodată în nimeni, decât în tine însuţi. Dacă vrei să te scarpini bine, nu pune pe altul, ci scarpină-te singur.

Şi Baiazid le întoarse spatele, dar, văzându-l pe principele Musa încremenit şi palid la faţă, de spaimă, îi zâmbi uşor şi-i făcu cu ochiul ca de-o glumă bună. Înnebuniţi de furia nemaipomenită a lui Baiazid, cei doi bei, foarte îngrijoraţi acum de propria lor soartă, întrucât îl scăpaseră din mână pe unul din cei mai aprigi vrăjmaşi ai sultanului, porniră de îndată sute de ieniceri şi spahii după cei trei fugari, cu porunca de a-i prinde şi de a-i aduce vii, nevătămaţi, spre a fi judecaţi chiar de către marele stăpânitor, care-si arătase dorinţa de a-i ucide cu mâna lui.

Fusese pusă în mişcare într-adevăr o întreagă armată; iar oamenii de credinţă ai celor doi prea puternici bei se împrăştiaseră prin locurile pe unde îşi închipuiau că ar putea da de fugari, care, după socotelile lor, nu puteau să fi ajuns prea departe şi, deci, era peste putinţă ca, mai devreme sau mai târziu, să nu le cadă în mână. În vremea aceasta: Mircea-Vodă, ţarul Straţimir şi Mustafa, rămaşi singuri, se găseau în apropiere de Gallipoli, unde se adăpostiseră la o rubedenie de-a fostului căpitan de eunuci, răsuflând uşuraţi că până atunci nu-i supărase nimeni nici cu o întrebare măcar.

Veniseră până acolo, schimbând totuşi drumul, în cele din urmă, după ce Alexios şi Selim îi părăsiseră. Mustafa fusese de părere că nimeni nu trebuia să ştie încotro vor merge de aci înainte. Era mai sănătos, spunea el. Şi aşa, se ţinuseră de ţărmul Mării Marmara, trecuseră strâmtoarea Dardanele cu ajutorul unor pescari adevăraţi şi ajunseseră, în cele din urmă, la Gallipoli, unde se simţeau în siguranţă.

Dar sfânta e vorba din bătrâni: „Să nu spui: «hop» până n-ai sărit şanţul”

Kerim, rubedenia lui Mustafa, îi primise pe fugari, fără prea multă tragere de inimă şi cam strâmbând din nas.

Mustafa îşi scosese mustăţile de mult şi arăta aşa cum îl cunoscuse văru-său de ani de zile. Dar lui Kerim, neguţător de fructe, nu-i făcuse o impresie prea bună ceilalţi doi fugari. Şi-apoi nu se dumirea de ce Mustafa purta şi el straie de pescar? Simţea că nu e lucru curat la mijloc şi stătea ca pisica la pândă, cu ochii în patru, curios să afle care-i adevărul în toate acestea.

Trecuseră două zile de la sosirea pescarilor în Gallipoli, când, în seara următoare, în prăvălia lui Kerim veni să cumpere nişte rodii un vecin tare vorbăreţ, de la care află că pristavul cetăţii a dat de ştire că stăpânirea caută trei tâlhari fugiţi din închisoarea de la Brusa şi că cine va ajuta la prinderea lor vii şi nevătămaţi, va primi drept răsplată o sută de dinari.

Aflând de toate acestea, Kerim închise prăvălia mai devreme ca de obicei şi se grăbi spre casă. Aci îi găsi pe cei trei pescari, stând la gura focului, unde fierbea cina şi dregându-si plasele care aveau câteva ochiuri rupte.

Fără a le mai da bună seara şi fără să-i bage de loc în seamă pe cei doi străini, gazda i se adresă lui Mustafa provocator:

— Ai aflat marea veste care umblă prin oraş? Mustafa lăsă plasa şi se uită încruntat la Kerim:

— De unde să ştiu eu ce veşti sunt în oraş, când n-am ieşit din casă de două zile?

— Dar de ce n-ai ieşit din casă, bre, omule? Te-am împiedicat eu cumva sau poate că ai, adică mai bine zis aveţi toţi trei vreo pricină bine întemeiată, ca să vă feriţi de ochii lumii, ai? Se răsti de astă dată Kerim.

Mustafa se ridică în picioare cât era el de înalt şi-i aruncă vărului său o privire care-l îngheţă.

— Ce vrei să spui, jigodie, vorbeşte lămurit?

— Nu cumva ştii tu poate cine sunt cei trei tâlhari fugiţi din temniţa de la Brusa şi pe capul cărora s-a pus preţ de o sută de dinari? Nu e o sumă de lepădat!

Mustafa ridică pumnul şi voi să-l lase în capul lui Kerim, dar acesta, iute de picior, se strecură pe uşa ce rămăsese întredeschisă şi o luă la fugă spre centru oraşului, de-i sfârâiau călcâiele pe caldarâmul de granit.

— Nu-i o clipă de pierdut! Strigă Mustafa neliniştit celor doi tovarăşi. De îndată să ne punem la adăpost şi să părăsim oraşul cât mai în grabă, că altfel nu dau nici o firfirică pe vieţile noastre.

Mircea şi Straţimir voiră să ia plasele la care lucrau, dar Mustafa le spuse:

— Lăsaţi plasele, că nu ne mai sunt de nici un folos. Veniţi după mine.

Cei trei ieşiră în grabă din casa lui Kerim, în uliţa slab luminată, ca orice uliţă de mahala, de un fanar spart şi cârpit cu cocă, ce-si arunca razele-i tremurătoare numai la câţiva paşi de el.

— Rămâneţi în urma mea, le spuse Mustafa tare îngrijorat şi ţineţi-vă după mine la zece paşi, fără să mă părăsiţi o clipă din ochi. Când mă opresc eu, vă opriţi şi voi şi vă faceţi de lucru, fără să se simtă că mă cunoaşteţi, că-i prăpăd!

Apoi Mustafa o porni în grabă în susul uliţei. Deodată se opri lângă calcanul unei case ce dădea într-un maidan dosnic. Aci, se dezbracă cu o iuţeală nemaipomenită, scoase din traista ce-o purta cu el straiele de căpitan de eunuci şi se îmbrăcă şi mai repede de cum se dezbrăcase. Le făcu semn celor doi fugari să se apropie şi le spuse în şoaptă:

— Aşteptaţi-mă aci. Lungiţi-vă pe jos şi prefăceţi-vă că dormiţi. Fiţi fără grijă şi aveţi încredere în mine, că nu vă părăsesc. Viaţa mea-i în joc la fel cu a voastră. Trebuie să facem orice, ca să scăpăm cu bine, până ajungem în Bulgaria. Primejdia cea mare acum e îmbrăcămintea aceasta de pescari. Kerim fără îndoială că a spus tot la stăpânire. Eu mă duc să vă fac rost de alte straie, până nu se află de noi în tot oraşul. Cu bine!

Mircea-Vodă şi ţarul Straţimir îşi stăpâniră cu greu oftatul şi se duseră în colţul cel mai îndepărtat al maidanului, aşezându-se pe jos, turceşte.

— Mi se cade cu prisosinţă să trec prin toate aceste primejdii de moarte, spuse cel dintâi, întrucât m-am legat la cap, fără să mă doară. N-am ţinut seama de sfatul lui Sigismund şi m-am băgat în gura lupului de bună voie. Atunci la ce să mă mir şi să mă căinez că acesta sau haita lui vrea să mă mănânce?

— Dar eu ce să mai zic? Pe mine m-a chemat Baiazid, chipurile, ca să te fac pe tine mai înţelegător. Ca şi cum era sigur că aş avea vreo putere asupra voinţei tale. Doamne, Doamne, cu ce ţi-am greşit, ca să mă pedepseşti astfel la bătrâneţe? De voi scăpa cu bine şi de astă dată, intru într-o monastire să-mi grijesc de păcatele pe care se vede că le-am făcut în viaţă, fără să-mi dau seama.

Apoi tăcură amândoi; nu li se mai auzea decât răsuflarea. Noaptea se lăsase călduţă. Un aer curat şi puternic venea dinspre strâmtoarea Dardanele, răcorindu-le puţin feţele înfierbântate de teamă.

Nu mai ştiau cât timp trecuse de când stăteau aşa, când auziră paşii lui Mustafa şi tresăriră. Acesta îi căută cu privirea prin întuneric, îi descoperi şi veni către ei cu braţele întinse pe care purta nişte haine mai acătării, vechi, dar curate şi mirosind a foi de paciulie.

— Hai, schimbaţi-vă repede şi să plecăm de grabă. Noroc că am găsit un telal de haine vechi în apropiere şi n-am colindat prea mult prin oraş. Când m-a văzut că-s căpitan de eunuci mi-a adus îndată tot ce i-am cerut, fără să mă mai întrebe ceva.

— Cât de scurt a fost drumul de la Adrianopole la Brusa şi cât de lung mi s-a părut de la Brusa la Adrianopole şi înapoi! Spuse ţarul Straţimir, oprindu-se lângă un cedru, ca să se mai odihnească.

— E şi firesc, îi răspunse Mircea-Vodă, privindu-l cu îngăduinţă ca pe un copil, doar acum am mers mai mult pe ocolite. Dar ce nu înţeleg eu, frate Mustafa, este de ce ne-am întors aci, la Adrianopole, cum s-ar spune în gura lupului?

Mustafa le răspunse cu şiretenie:

— M-am gândit îndelung, înainte de a mă hotărî la asta şi mi-am zis că nimănuia nu-i va trece prin minte că vă veţi întoarce chiar în locul de unde aţi plecat şi unde se află duşmanii de moarte ai voştri. Cine credeţi voi că se gândeşte să vă caute pe aci? Şi din Adrianopole în Bulgaria este numai un pas. Iar acum, ca să ne pierdem urma, hai să dăm o raită prin At-Maidan, unde e piaţa cea mai măre din oraş. Aveţi ce vedea şi de ce vă minima: e un vestit târg de cai, cum nu s-a mai pomenit prin alte părţi de lume, apoi mai e şi târg de vite şi de sclavi. Şi, de ne vom plictisi cumva în târg, deşi nu cred, că numai la bazarul cel mare îţi poţi pierde o zi întreagă, căscând gura, mergem la hipodrom care e alături. Până se lasă seara, n-avem altceva mai bun de făcut şi suntem în mai mare siguranţă în mijlocul mulţimii, decât plimbându-ne pe uliţe.

Şi fără să mai aştepte încuviinţarea celor doi tovarăşi ai săi de drum, Mustafa o porni spre At-Maidan.

Aci o lume neobişnuită şi împestriţată li se înfăţişe ochilor uimiţi şi încântaţi ai celor doi străini de ţara turcească. Tarabele erau întinse în faţa unor dughene mari, unele lângă altele, având de vânzare cele mai diferite lucruri ce se puteau închipui.

Într-un vacarm asurzitor, neguţătorii îi opreau pe cumpărători, lăudându-si marfa cu cele mai alese şi meşteşugite cuvinte.

Dar ce-i uimi şi-i incintă mai mult decât toate pe călătorii noştri fu un harap care îşi arăta într-un ţarc mare, din marginea maidanului, uriaşa lui putere şi nemaipomenita-i îndemânare. Lumea izbucni în urale şi laude pe deplin meritate, iar harapul, cu fesul în mână, porni pe la fiecare din cei ce-l priviseră cu sufletul la gură, rugându-i să-i dea cât îi lasă inima.

— Straşnic om! Grăi Mircea-Vodă cu admiraţie. Asta singur cred că e în stare să se bată cu zece o dată.

— Mai face şi alte isprăvi, afară de ce-aţi văzut aci! Le spuse Mustafa. Dar acum, că s-a înserat, să ne potolim foamea la „Ancora de aur”, un han din apropiere, şi-apoi să mergem la o gazdă din miazănoaptea oraşului, de unde vom porni călări spre Bulgaria. Totul e pus în rânduială şi, dacă scăpăm şi de acest hop, ne putem socoti oameni liberi. La „Ancora de aur” era într-adevăr un han ferit, ascuns în spatele unei perdele de platani uriaşi şi trebuia să ştii de el că se află la răscrucea acelor drumuri de margine, altminteri nu l-ai fi putut vedea. O şuviţă subţire de fum albăstrui şi plăcut mirositor se înălţa din mijlocul arborilor, vestind trecătorilor că acolo se frige faimosul kebap de berbec, cu pilaf, cu cimbru, piper şi alte mirodenii ce-i dădeau fripturii un gust deosebit.

Drumeţii noştri se opriră în faţa a doi platani mai înalţi, care parcă străjuiau intrarea şi privind în sus, zăriră cu uimire stelele sclipind puternic în întunericul ce se lăsase pe nesimţite.

— Nici n-am băgat de seamă, când a căzut noaptea, spuse Mircea-Vodă.

— Iar eu, adaogă Straţimir, am şi uitat că mai poate să-ţi fie şi foame din când, în când. Bun gând a avut Mustafa, când ne-a adus să cinăm aci la han.

— Să intrăm, că, de întârziem, s-ar putea să nu mai avem loc. E un han cu multă căutare, mai cu seamă pentru kebapul lui, cum nu se găseşte altul în tot oraşul.

Încăperea, neobişnuit de mare în care se aflau mesele, era aproape plină cu oaspeţi de tot soiul, care înfulecau cu poftă.

Cei trei nou sosiţi se aşezară la o masă lângă o uşă ce dădea în curtea din dos a hanului. Mustafa era bucuros că a găsit un loc atât de potrivit şi se lăsă pe scaun, oftând uşurat, ca de o mare oboseală. Apoi îi făcu din depărtare un semn hangiului, care, fără să-i mai întrebe ce doresc, le aduse îndată trei porţii de kebap, pâine neagră şi trei stacane cu salep, la care Straţimir strâmbă din nas şi spuse cu obidă:

— Dar ceva zeamă de struguri nu se pomeneşte prin aceste locuri de lume?

Mustafa se încruntă şi spuse apăsat:

— Ai uitat pesemne, preacinstite prietene, că legea noastră ne opreşte să bem vin şi să mâncăm carne de porc?

Unui bun musulman nu-i este îngăduit să uite o clipă măcar învăţăturile profetului.

— Aşa e,… Mă mir cum de-am putut uita. Pesemne, unde mi-e atât de sete, zâmbi Straţimir cu resemnare.

Într-adevăr că kebapul era grozav de gustos: carnea de berbec, bătută cu ciocanul de lemn şi stropită din belşug cu mirodenii, era fragedă de se topea în gură; iar orezul din pilaf, bob şi bob, avea un gust deosebit, aşa cum cei doi străini de locurile acelea nu-si aminteau să mai fi mâncat vreodată până atunci.

— Bun bucătar, hangiul! Spuse Straţimir.

— Aaaa,… Mehmet al nostru, făcu Mustafa, bun e puţin zis,… Neîntrecut!

Dar, către sfârşitul cinei, iată că Mehmet veni grăbit la masa lor şi spuse în şoaptă:

— Bre, Mustafa, o ceată de ieniceri caută de zor pe nişte, spun ei, tâlhari, fugiţi de la Brusa şi pe tine. Eu nu ştiu ce-i adevărat din toate astea, dar cum nu vreau halima în prăvălia mea, ştergeţi-o uşurel pe uşa asta din spatele vostru. O să ieşiţi în curtea din dos,… Şi acolo, în grădina de zarzavat, care dă la Ciamlidgia-Cişm? De unde vă puteţi împrăştia mai uşor şi fără zarvă, care încotro. Lasă, că-mi plătiţi altă dată. Mergeţi sănătoşi şi să auzim de bine.

Cât vorbise Mehmet, cei trei se şi ridicaseră în picioare şi se strecuraseră uşor pe uşa deschisă de către hangiu, care o astupa acum cu trupul său vânjos, prefăcându-se că strânge de pe masă.

Bune ar fi fost toate, dacă treburile s-ar fi desfăşurat aşa după cum spusese Mehmet; dar vezi că rar socoteala de acasă se potriveşte cu cea din târg.

Curtea din spate era pustie la ceasul acela de seară. Doi zăvozi hămăiră scurt de câteva ori şi, la fluieratul lui Mustafa, încetară, aşezându-se liniştiţi, cu botul pe labe şi întorcând numai capetele către cei ce se îndepărtau în grabă către grădina de zarzavat.

Dar cum intrară în grădină, deodată săriră pe ei cu spăngile ridicate, gata de luptă, şase ieniceri.

— Nici o mişcare, că-i prăpăd! Strigă căpitanul oştenilor.

Hamalii însă erau pregătiţi pentru orice împrejurare. Şi dacă n-aveau săbii cu ei, spre a nu da de bănuit, îşi ridicară cu o iuţeală nemaipomenită frânghiile soioase şi învârtindu-le fulgerător pe deasupra capetelor celor ce se năpustiră asupra lor, îi biciuiră, ameţindu-i şi-i făcură să dea înapoi zăpăciţi.

Dar ienicerii se reculeseră repede şi, văzând cam ce fel de arme foloseau cei trei hamali, se dădură câţiva paşi înapoi şi se năpustiră asupra lor, urlând ca nişte fiare sălbatice. Insă hamalii se şi aruncaseră la pământ şi ienicerii, împiedecându-se de trupurile acestora, căzură unii peste alţii, lovindu-se şi tăindu-se chiar în hangerele lor. Oştenii erau totuşi tineri şi nespus de ageri. Se ridicară repede în picioare şi săriră din nou pe hamali, care, oricât de puternici şi viteji ar fi fost, nu puteau lupta cu nişte frânghii, împotriva unor paloşe late şi ascuţite, ei fiind trei şi vrăjmaşii lor încă pe-atâţia.

Văzându-i că încep să dea înapoi, unul din oşteni strigă:

— Nici o mişcare, v-am mai spus! Până aci v-a fost! Înainte şi nici o vorbă. Avem poruncă să vă ducem la luminăţia sa Evreinos-bei.

Dar Mustafa nu degeaba fusese căpitan de eunuci atâţia ani de zile, ca să se lase aşa dus cu una, cu două. Le strigă cu îndrăzneală:

— Aveţi poruncă spuneţi? De la cine aveţi poruncă?

— N-ai auzit? De la strălucirea sa Evreinos-bei.

— Dar pentru care pricină?

— Las-că ştii tu destul de bine, îi răspunse ienicerul, ca să ţi-o mai spun şi eu.

În aceeaşi clipă, poarta cea mare a curţii din dos se deschise în grabă şi un pâlc de zece spahii pătrunse în ogradă.

— Nici o mişcare vă spun acum eu, tuturor! Strigă cu putere căpitanul călăreţilor. Ce se întâmplă aci?

Glasul li se păru cunoscut hamalilor, dar nu ştiau de unde să-l ia. Înfăţişarea falnică a aceluia care vorbea nu le amintea în clipa aceea de nimeni. Totuşi Mustafa, tresări deodată, se învioră şi înaintând cu mult curaj, se aruncă cu faţa la pământ şi începu să strige, bătându-se cu pumnul în piept, ca un apucat:

— Înălţimea voastră, aceşti ieniceri nu ne-au lăsat să ne sfârşim cina, ne-au ridicat, fără nici o pricină, de la masa noastră şi ne-au târât afară în ghionti; iar acum vor să ne ducă cu ei nu ştiu pentru ce!

— Cine eşti tu, de te smiorcăi aşa? Se-ncruntă căpitanul de spahii.

— Sunt Osman, un biet hamal din Gallipoli, care-si câştigă pâinea cinstit şi care.

Dar căpitanul nu-l lăsă să-si sfârşească vorba şi-i strigă cutremurător, de se-ncreţi pielea pe bietul Mustafa, care acum chiar că nu mai ştia ce să creadă.

— Ha, ha! Osman zici că eşti?! Un biet hamal, spui, şarpe veninos?! Eşti tu hamal, cum sunt eu marele hoge de la Brusa. Să-ţi spun eu cine eşti, de-i aşa, ca să afli şi tu, spurcăciune. Eşti netrebnicul Mustafa, fostul căpitan de eunuci al prea strălucitului nostru padişah. Ai înşelat buna credinţă a stăpânului tău şi, de n-ar trebui să te duc viu, ţi-aş crăpa capul aci, pe dată.

Mustafa îl recunoscuse mai de mult, dar Mircea-Vodă şi ţarul Straţimir abia acum îşi dădură seama cine era straşnicul căpitan de spahii: Alexios, bunul prieten al principelui Musa; iar alături de el se afla Selim. Încremeniţi, ei erau încredinţaţi că, de astă dată, soarta li-e pecetluită.

Văzând ce neaşteptată întorsătură au luat lucrurile, căpitanul ienicerilor, veni degrabă în faţa lui Alexios şi spuse hotărât:

— Avem poruncă de la înălţimea sa Evreinos-bei să-i ducem pe aceşti trei oameni la strălucirea sa, vii şi nevătămaţi.

— Hm, hm! Mustăci Alexios. Ciudat! Şi eu am aceeaşi straşnică poruncă, numai că noi suntem trimişi chiar de către luminăţia sa principele Musa. Aveţi carte la mână în privinţa aceasta?

— N-am nici un fel de carte, decât cuvântul înălţimii sale şi atât.

— Atunci, n-am ce vă face. Iată cartea noastră, iscălită chiar de către fiul prea strălucitului nostru padişah. Aşa că…

— N-ar fi bine atunci să-i ducem împreună? Propuse ienicerul.

— Împreună? Strigă Alexios mâniat. Cum adică? Avem noi, aceşti spahii călări, nevoie să fim apăraţi sau păziţi cumva? Voi, ienicerii, sunteţi pedeştri. Să fac rost acum de cai şi pentru voi? N-am decât trei telegari pentru cei prinşi. Hai, hai! Faceţi calea întoarsă şi descurcaţi-vă cum puteţi, dar cu noi n-aveţi ce căta.

Cei şase ieniceri, de teamă să nu-l supere pe prea puternicul căpitan de spahii ce venea, după cum glăsuia cartea, chiar din partea principelui Musa, se îndepărtară degrabă, amarnic de supăraţi.

În clipa următoare, Alexios şi Selim săriră de pe şei drept în picioare în faţa prinşilor şi, spre marea uimire a acestora, îi luară în braţe cu nespusă bucurie.

Şi-atunci se auziră puternicele hohote de râs, ca nişte pocnete de bici, ale celor ce se simţeau deodată uşuraţi de groaznica pacoste ce crezuseră că a căzut peste dânşii.

— Ce-a mai fost şi asta, prietene Alexios,? Întrebă Mircea-Vodă.

— Una de-a slăvitului nostru stăpân, măria ta. Ştiţi doar care a fost porunca luminăţiei sale dintru început: să nu vă slăbim din ochi şi să nu vă părăsim, până ce nu vom socoti noi că sunteţi în deplină siguranţă. Asta am şi făcut. Tot timpul v-am urmărit şi am fost aproape de măriile voastre,… Din depărtare, râse Alexios, gata să vă sărim în ajutor la nevoie. Ştiind că cei doi mari dregători ai sultanului vă sunt duşmani de moarte şi au dat poruncă să fiţi prinşi, ne-am ţinut după oamenii lor, şi, mai ştiind şi cam încotro v-aţi îndreptat, iată că am dat de măriile voastre. Acum, avem poruncă aspră să nu vă lăsăm decât când veţi ajunge pe pământ bulgăresc, unde luminăţia sa ţarul Straţimir e la domnia sa acasă. Iar strălucitul meu stăpân, măria ta, adăugă Alexios, adresându-se lui Mircea-Vodă, mi-a spus să vă rog să-i trimiteţi din când în când ştiri prin oameni de credinţă, la care vă va răspunde de asemenea. Şi acum, poftiţi pe cai şi să pornim, ca nu cumva să fim ajunşi din urmă de oamenii celor doi bei, care n-ar fi de mirare să fie loviţi de dambla, de gălbenare sau măcar de turbare.