Capitolul XII

Ni se arată cum, nefiind luate în seama înţelepciunea şi priceperea în lupta a vitejilor şi încercaţilor Valahi cu Otomanii, marea cruciadă europeană, pornită împotriva acestora, este spulberata la Nicopole, precum pleava de vânt.

NICIODATĂ PÎNĂ ATUNCI, oraşul Orşova nu adăpostise atâta puhoi de oaste ca-n acel an de pomină 1396, la începutul lunii lui Gustar.

Dar nici atâta de amestecată şi pestriţă. O sută de mii de oşteni, jumătate călăreţi şi jumătate pedestraşi, din cele mai felurite neamuri ale Europei, aşteptau nerăbdători şi plini de emoţie marea încleştare pentru care veniseră aci de peste ţări şi mări: înfruntarea Semilunei, care ajunsese să pună în primejdie acum şi părţile din spre apus ale continentului.

La chemarea regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care acum era şi puternic vicar al împărăţiei germane şi se aştepta să fie ales în curând împărat, răspunseră toţi cu multă însufleţire şi se găseau strânşi laolaltă în fruntea ofiţerilor: conţi şi mareşali din Francia, duci din Englitera, cavaleri din Germania, amirali veneţieni şi generali bizantini, la care se alăturase, cum era şi firesc, oastea ungară a regelui Sigismund, ce era şi căpetenia întregii oştiri.

Dar regele Ungariei încă nu se hotărâse să pornească lupta şi o tot tărăgăna, invocând diferite pricini, de care oştenii trebuiau să ţină seama. Până într-o zi, când palatinul Nicolae de Gara intră neanunţat în camera suveranului său şi-i şopti câteva vorbe, care-l făcură pe Sigismund să sară de pe pat, unde se odihnea cu mâinile sub cap şi ochii în tavan şi să-l urmeze de îndată pe palatin în port. Regele nu aşteptă mult, că trei bărci uşoare şi iuţi se opriră la mal şi din cea dintâi săriră sprinteni ca nişte flăcăi de douăzeci de ani Mircea-Vodă şi spătarul Boian.

Când îl văzu pe acela pe care-l socotise de mult pierdut pentru totdeauna, Sigismund mai întâi îşi potoli cu mâna bătăile repezi ale inimii; apoi îi ieşi înainte cu braţele deschise şi, fără să se mai stăpânească, îl sărută pe amândoi obrajii, zicând ca pentru sine:

— În sfârşit, acum putem începe lupta cea mare! Fii bine venit, măria ta, dar să-ţi spun drept, că de nu m-ar fi anunţat palatinul Nicolae de Gara cine trece Dunărea aci, la Orşova, nu te-aş fi recunoscut. Unde-ţi sunt părul, barba… Şi mustaţa cea deasă?

— S-au topit ca şi mine, maiestate! Grăi Mircea-Vodă, râzând şi răspunse îmbrăţişării cu aceeaşi prietenie.

— Nu speram să te mai revăd vreodată şi totuşi, ciudat, te aşteptam. Oh,… Mi-ai pricinuit multă supărare şi mi-ai dat mari emoţii. Acum mi-a venit inima la loc. E lângă mine omul cel mai preţios dintre toţi vitejii care se află acum în această Orşova. Comandanţii oştilor sunt la petrecere. Cam cu aceasta se îndeletnicesc cei mai mulţi, parcă ar fi venit aci ca să bea şi să mănânce în neştire, adevărat, cum se spune, ca de frica morţii. Să nu-i tulburăm, deci şi să stăm puţin de vorbă, între patru ochi.

Privindu-l pe Boian, Mircea-Vodă adaogă surâzând:

— Cu îngăduinţa maiestăţii voastre, între şase ochi. Sigismund se grăbi să aprobe îndată:

— De bună seamă, generalul Boian nu ne poate fi decât de folos. Dar nu vom fi nici între şase ochi, întrucât la acest sfat de taină al nostru va participa şi palatinul de Gara, comandantul suprem al armatei ungare. Cei patru bărbaţi se aşezaseră pe jilţuri faţă în faţă, în colţul cel mai îndepărtat de uşă al camerei lui Sigismund. Nicolae de Gara trăsese zăvorul la uşa grea de stejar şi spusese:

— Măcar că nu ne va tulbura nimeni, cred, întrucât oaspeţii noştri, când au dinaintea lor mâncare aleasă şi vin bun, nu-i mai urneşti din loc nici cu o sută de boi.

Sigismund oftă din greu şi spuse cu amărăciune:

— Din nefericire, acesta este adevărul cel mai adevărat. Apoi, întorcându-se către Mircea-Vodă, grăi cu glasul scăzut:

— Iată pe scurt cam ce aveam de spus. Despre primejdia turcilor pentru întreaga Europă nu mai are nici un rost să discutăm, este evidentă. Baiazid a cutezat să strige în gura mare către paşalele sale că în curând va intra călare în biserica Sfântului Petru din Roma şi-i va da calului său să mănânce ovăz pe masa altarului. Lăudăroşenia aceasta, plină de cea mai sfruntată obrăznicie, nu putea fi lăsată fără răspuns. Am trimis soli în multe ţări şi am primit frumoase răspunsuri. Oastea strânsă astfel se ridică la o sută de mii de oameni. Conducătorii acesteia sunt dintre cei mai aleşi, a căror bravură a fost dovedită în multe şi multe lupte.

Aci, Sigismund se opri şi respiră adânc, prilej pentru Mircea-Vodă să spună:

— Destui, maiestate, ca să facă faţă acestei mari lupte. De un singur lucru mi-e teamă însă şi anume că nu vor lupta uniţi, ci fiecare oaste, după cum o va tăia capul. Şi aceasta ar putea să dăuneze.

— Întocmai aceeaşi grijă mă frământă şi pe mine, întări regele. Ceea ce doresc să mă sfătuiesc cu măria ta este cum şi de unde să pornim lupta? Am ţinut să vorbim mai întâi împreună, întrucât ştiu că le cunoşti bine toate aşezările întărite şi mai cu seamă felul de a lupta al turcilor, doar i-ai învins şi i-ai pus pe fugă! Sfârşi Sigismund zâmbind.

— Şi cu ajutorul Celui de sus, nădăjduim, adăugă Mircea-Vodă, că-i vom mai învinge. Iată acum care e părerea mea. E bine, în mersul nostru către Adrianopol, să ne ţinem de malurile Dunării. Pe apă vor pluti în şir corăbiile cu arme şi provizii. Noi vom merge pe uscat şi ne vom opri la cele mai însemnate cetăţi turceşti întărite, spre a le cuceri şi a ne asigura că nu vom fi loviţi prin spate. Trei asemenea cetăţi ne stau deocamdată în faţă: Vidinul, Rahova şi Nicopole. La Vidin se află unchiul meu, ţarul bulgar Straţimir,… Ţar cu numele, căci abia aşteaptă să scape de turci. La Rahova are să fie mai greu, întrucât aci sunt turcii foarte bine întăriţi. După acestea două, cetatea turcească cheie, care trebuie neapărat să cadă în mâinile noastre este Nicopolul, pe malul drept al Dunării, având în faţa ei, pe malul stâng, cetatea românească Turnu.

Mircea-Vodă se opri o clipă, ca spre a-si aduna gândurile. Nerăbdător, Sigismund îi spuse:

— Te ascultăm mai departe, iubite prietene.

— Am rămas aşa, îşi reluă firul Mircea, că mi-am întors gândul cu veacuri înapoi, la vechimea acestei bătrâne cetăţi, care a fost durată hăt, pe vremea împăratului Traian… I se spunea pe atunci Nicopoli ad Istrum. Împăraţilor bizantini le-a plăcut aşezarea şi au clădit pe ea cetate nouă, ca să le fie de alăpost şi apărare la nevoie. Iar acum a încăput pe mâna vrăjmaşilor noştri de moarte.

— De la care o vom cuceri în drumul nostru spre Constantinopol, spuse cu convingere Sigismund. Şi sunt sigur de aceasta, dacă măria-ta ne vei da frăţeasca-ţi mână de ajutor.

Aci, Mircea-Vodă îşi întinse amândouă mâinile vânjoase şi arse de soare, spunând cu sinceritate:

— Pe amândouă şi pe mine însumi, cu toţi ostaşii ce mi-au rămas credincioşi, maiestate! Şi am aci vreo trei mii, care fac însă cât nouă mii, o spun fără mândrie deşartă.

— Cunoşti bine locurile acestea?

— Ca-n palmă,… Vă pot duce şi cu ochii închişi, oriunde şi nu numai eu, ci oricare dintre oamenii mei.

— Atunci, spuse regele cu vădită mulţumire, să mergem la comandanţii de oşti să le spunem să fie pregătiţi; mâine, în zori, pornim la drum. Oastea creştină sosi în faţa cetăţii Nicopole abia către jumătatea lunii septembrie. Zilele de toamnă erau călduţe şi frunza nu ruginise încă, iar drumurile erau uscate şi fără gloduri; rar dacă le stropea câte o ploicică ce nici nu se simţea; pământul se zbicea îndată la razele dulci ale soarelui.

Cetatea se înălţa mândră, străjuind parcă Dunărea, pe un podiş, de unde domina întreaga câmpie a marelui fluviu.

De jur împrejur, avea ziduri groase şi turnuri de pază şi apărare, făcute de către turci care-si dăduseră seama de marea însemnătate strategică a acestei vechi cetăţi.

Privind cu admiraţie, regele Sigismund lăsă fără de voie să-i scape aceste cuvinte străbătute de oarecare îngrijorare:

— Aci nu mai e Vidinul…

— Şi nici Rahova! Completă Ştibor, voievodul Ardealului, care era în preajma lui.

— Şi totuşi, intră în vorbă Mircea-Vodă, ghicind parcă ce se petrecea în sufletul regelui Ungariei, dacă vom chibzui bine şi vom cădea cu toţi la o înţelegere, Nicopole va fi în cele din urmă în stăpânirea noastră, iar de aci, calea spre izbândă ne este deschisă. Două săptămâni încheiate au încercat oştenii creştini să cucerească Nicopole, dar în zadar; deşi asediată, cetatea rezista şi cu toate că o bătură cu tunurile, nu putură clinti din ea un zid măcar, necum să pătrundă înăuntru.

Încredinţaţi că, în cele din urmă, cetatea va cădea de la sine, lipsită de hrană şi apă, cruciaţii şi conducătorii lor mai ales, se puseră pe chefuri şi petreceri, de-ai fi zis că sunt la nuntă, iar nu la război. Când se saturau de mâncare şi băutură, porneau să joace zaruri sau alte jocuri de noroc, în care erau grozav de pricepuţi.

Dar tocmai când se aşteptau mai puţin, ca un trăsnet din senin căzu în faţa lor ştirea, adusă de iscoade, că Ilderim a sosit în fruntea unei mari oştiri la Nicopole şi este gata de luptă. Înfioraţi de asemenea veste, toţi oştenii creştini avură acelaşi gând dureros şi plin de ruşine pentru ei: „Nu degeaba acest mare sultan fusese supranumit „Fulgerul”. Cum şi când sosise, de nu-i aflase nimeni de ştire?! Dar nu mai era timp pentru astfel de întrebări ce nu-si mai aveau acum nici un rost.

Conducătorii cruciaţi se aflau asupra chefului, ameţiţi de băutură, iar unii abia se puteau ţine pe picioare, necum să se ridice de la masă, la chemarea regelui Sigismund, căpetenia întregii oştiri.

Turcii însă nu se grăbeau. Ei se mişcau iavaş, iavaş, dar cu multă socoteală. Se urcară pe podişul cetăţii, avându-i în faţă ca în palmă pe vrăjmaşi. Mircea-Vodă se repezise, cu o mie din cei mai destoinici oşteni ai săi, spre a vedea din depărtare oastea turcească şi a-si da seama cam la câţi oameni se ridică.

Până să vină înapoi din recunoaştere lui Sigismund şi lui Ştibor li se păru că a trecut un veac. Ceilalţi căpitani de oaste însă, se străduiau să pară cât mai nepăsători.

În sfârşit,… Iată-l!

Regele Ungariei i se repede înainte, ca dus de vânt şi abia-l lăsă să descalece.

— Ei,… Cum stăm, măria ta?

Mircea-Vodă se aruncă din şa drept în mijlocul cavalerilor, de-ai fi zis că vrea să-nceapă o luptă cu toţi aceştia deodată şi zice, scoţându-si coiful şi ştergându-si fruntea de sudoare:

— Nu cred că sunt mult mai numeroşi decât noi. Am însă, a vă face o mare rugăminte, care este spre folosul luptei ce se va da!

— S-o auzim, răspunseră comandanţii, strângând cercul în jurul lui Mircea-Vodă.

— Vă rog să ne lăsaţi pe noi, românii, să pornim cei dintâi la luptă, întrucât îi cunoaştem bine pe turci, le ştim felul lor de a se bate precum şi toate şiretlicurile ce le folosesc în războaie!

Cavalerii străini se-ncruntară şi, în cea dintâi clipă, nu rostiră nici o vorbă. În sprijinul lui Mircea, regele Sigismund spuse pe deplin încredinţat:

— Eu cunosc foarte bine felul de a lupta al românilor şi sunt de aceeaşi părere: să înceapă lupta Mircea-Vodă şi oamenii săi, iar noi să venim îndată după dânşii, când ni se va face semn.

Dar tocmai atunci, când vrăşmaşul de moarte le era în preajmă, în loc de prietenie şi înţelegere s-a iscat o hărmălaie şi o ceartă, de te-ai fi crezut la bâlci, în mijlocul unor neguţători zurbagii, care se tocmeau cu înverşunare, iar nu în faţa unor cavaleri ce urmau să pornească la o luptă măreaţă şi crâncenă, spre a înfrunta Semiluna.

Seniorul de Coucy, care, de asemenea, îi cunoştea bine pe români, spuse:

— Şi eu sunt de aceeaşi părere cu a maiestăţii sale regelui Sigismund: să pornească la atac cei dintâi românii cu voievodul lor.

Dar chiar compatriotul său, nobilul Guy de Trimouille îi strigă duşmănos:

— Cum poţi cere asemenea lucruri lipsite de judecată? Fără îndoială că frica ţi-a întunecat mintea-ţi slabă şi nu mai ştii ce vorbeşti. Cum te poţi teme oare să începem lupta noi, francezii, când cavalerii noştri sunt atât de tari, încât ar putea susţine bolta cerească cu suliţele lor?

Aci, nobilul senior de Coucy, stăpânindu-si din răsputeri mânia ce-l cuprinsese, răspunse apăsat:

— Ceea ce ai spus este o blasfemie şi o sfidare la adresa cerului. Cât priveşte despre frica ce susţii că a pus stăpânire pe mine, nu-ţi răspund decât atât: în lupta teribilă ce va urma am să-ţi dovedesc, nu numai că nu mi-e frică de nimeni, dar te asigur că, în încăierare, botul calului tău nu va ajunge măcar nici la coada calului meu.

Atunci se auzi deodată strigătul mânios al tânărului conte Jean de Nevers, care, în ciuda faptului că abia împlinise 22 de ani, era căpetenia oştilor franceze:

— Doar n-am venit aci atâta cale, cu cei şase mii de cavaleri ai mei şi n-am cheltuit atâţia bani, ca să asist la atacul dat de către alţii, oricât ar fi aceia de pricepuţi şi de viteji. Ce fac ei vom putea face şi noi, cu prisosinţă încă. După mine, cavaleri!

Şi contele Jean, fără să mai aştepte măcar încuviinţarea cuiva, porni la atac urmat de Filip de Artois, mareşalul Boucicaut şi ceilalţi. Într-adevăr, că acestui iureş năpraznic, turcii nu-i putură face faţă. Ei fură zdrobiţi sau puşi pe fugă.

Îmbătaţi de neaşteptat de uşoara izbândă, francezii porniră într-o goană nebună mai departe. Dar deodată, în faţa lor se ivi o pădure de pari înfipţi în pământ. Caii, şi-aşa destul de obosiţi, mai mult de greutatea armurii, decât de a călăreţilor, se prăbuşiră, trăgându-i cu ei şi pe cavaleri, care încercau cu greu să lupte în picioare.

Turcii ieşiră atunci ca din pământ, mai mulţi de trei ori pe cât fuseseră, şi-i înconjurară pe sărmanii luptători care căzuseră ca într-o capcană bine chibzuită.

Regele Sigismund, nemaivăzându-i pe tovarăşii săi de luptă pe întinsul câmpiei, strigă îngrozit către Mircea-Vodă şi Ştibor:

— Ce se petrece, oare, acolo, fraţii mei, căci eu sunt atât de tulburat, încât nu-mi mai pot da seama?

— Ceea ce era de aşteptat, maiestate, răspunse Mircea-Vodă încruntat şi plin de adâncă mâhnire: francezii s-au lăsat înşelaţi de viclenia turcilor, care, prefăcându-se că fug înspăimântaţi, i-au atras astfel în cursă şi acum îi măcelăresc.

— E groaznic! Se înfiora Sigismund. Să-i salvăm cât mai e cu putinţă.

Şi, îndemnându-si calul, regele Ungariei porni vijelios însoţit de cele două căpetenii şi de oştenii unguri şi români, care abia aşteptau să intre în luptă.

În faţa acestui iureş năpraznic, turcii, uimiţi, neştiind ce să creadă, statură pe loc câteva clipite şi se clătinară ca bătuţi de vânt, sub paloşele noilor sosiţi.

— Înainte copii, nu vă lăsaţi! Se auzi strigătul puternic de îndemn al lui Mircea-Vodă. Domnul român însuşi lovea cu sete în dreapta şi-n stânga, făcând gol în juru-i.

Ştibor se lupta cu mai multă înverşunare ca niciodată, iar Sigismund, fericit că va izbuti să-si scoată tovarăşii de arme din impas şi să le arate că avusese dreptate, când sprijinise cererea lui Mircea-Vodă de a începe atacul cu ai săi, zâmbea cu bucurie copilărească acestui gând.

Dar izbânda lor, ce părea că prinsese aripi, le fu zădărnicită de oastea lui Ştefan Lazarevici, aliatul lui Baiazid. Sârbii, proaspăt sosiţi pe câmpul de luptă, la îndemnul regelui lor, se năpustiră din spate asupra celor de-o lege cu ei.

Luaţi pe neaşteptate, românii şi ungurii trebuiră să ţină piept acum vrăjmaşilor din două părţi. Turcii, încurajaţi de ajutorul primit, îşi reveniră şi se năpustiră urlând asupra acelora ce-i descumpăniseră pentru scurtă vreme.

Văzând primejdia de a împărtăşi soarta francezilor şi a burgunzilor, Mircea, Ştibor şi Sigismund, strânşi unul lângă altul, îşi croiră drum printre şirurile de turci. Oamenii, care izbutiseră să iasă dim cumplita încleştare, se aruncară în Dunăre, spre a ajunge înot la corăbiile ce-i aşteptau să-i ducă învingători până la Constantinopol.

Sigismund, istovit mai mult de cumplita înfrângere, decât de oboseala luptei, spuse cu glasul sfârşit de durere, urcându-se pe corabie:

— Mult iubiţii mei prieteni, rămâneţi cu bine. Truda mea de a-i strânge pe cei de-o lege cu noi împotriva marii primejdii otomane s-a sfârşit printr-un dezastru. Lupta aceasta putea fi câştigată, dacă cei hotărâţi să învingă n-ar fi fost conduşi de ambiţie deşartă şi încăpăţânare prostească, cei mai răi sfătuitori ai oamenilor.