Capitolul XIII

„Din Sfânta Monastire de la Nucet, citire”

BĂTĂILE ÎN UŞA GROASA DE STEJAR erau atât de uşoare, încât urechea lui Mircea-Vodă, aţintită în altă parte, abia le auzi.

— Intră, Niţule, strigă domnul, venindu-i să râdă. Uşa se deschise încet şi în pragul ei se ivi Niţu, vechiul copil de casă a lui Mircea-Vodă, acum flăcău în toată puterea. Făcu o plecăciune şi aşteptă.

— Bine, măi Niţule, îi grăi domnul mustrător; se poate să baţi în uşă aşa, ca o fată mare? Când o să te părăsească sfiala asta nepotrivită cu un flăcău bun de horă? Doar ştii cât mi-eşti de drag?

— Taman d-aia măria ta, nu cutez să…

— Ba să cutezi, că mie oamenii cutezători îmi plac. Tu aşa de molatec cum eşti, ai fi în stare să laşi să pătrundă în iatacul meu pe oricine şi să mă omoare! Glumi vodă.

Aci, Niţu sări ca ars, îşi îndreptă trupu-i vânjos, îşi încruntă privirea şi grăi cu atâta dârzenie, de parcă era altul, decât cel de până atunci.

— Ba, măria ta, nimeni n-ar putea intra în iatacul luminăţiei tale, decât călcând peste mine mort. Că ce-ai făcut măria ta pentru noi, nimeni pe lumea asta n-ar fi făcut. Fără mila măriei tale alde maică-mea ar fi rămas pe drumuri, cerşetoare şi eu, aşijderea, după bătălia de la Câmpia Mierlei, în care şi-a lăsat bietul taică-meu, Domnu-l odihnească, viaţa.

— Şi de ce nu eşti, mă rog, întotdeauna, aşa cum fuseşi acum?

— Când mă aflu în faţa măriei tale, nu ştiu cum, dar mă cuprinde o sfială şi mă zăpăcesc.

— Să cauţi să nu te mai cuprindă şi să faci bine să nu te mai zăpăceşti. Că eu pentru tine am gânduri mari şi frumoase, măi. N-o să te ţin toată viaţa aci, copil de casă. Te vreau ostaş de nădejde al ţării, aşa precum a fost şi taică-tău.

— Voi fi ce vei porunci măria ta! Spuse Niţu, de astă dată mai cu îndrăzneală.

— Aşa, vezi? Dar pentru asta mai e vreme. Acu spune ce ţii în mână…, un răvaş cumva?

— Întocmai, slăvite doamne. L-a trimis cu un călugăr cuviosul stareţ Sofronie de la sfânta monastire Cozia.

— Aşa? Dă-l încoace! Mulţămesc. Aşteaptă, nu pleca! Ţi-am spus eu să pleci?

Niţu înghiţi un nod şi rămase pe loc, descumpănit, în mijlocul odăii.

Mircea-Vodă desfăcu răvaşul şi citi cu glas tare cele scrise de egumenul monastirii Cozia: „Din sfânta monastire de la Nucet citire, către binecinstitorul şi de Christos Dumnezeu iubitorul, Io Mircea, Voievod şi Domn al Ţării Româneşti, de la robul lui Dumnezeu Sofronie, prea umilul stareţ al sfintei monastiri de la Nucet, ce-i mai zice şi Cozia, supuşenie, credinţă şi smerenie. Vei afla, prea luminate doamne, că lucrarea poruncită de către măria ta la sfântul nostru lăcaş, a fost îndeplinită întocmai şi-l aşteptăm pe prea strălucitul şi iubitul nostru stăpân să binevoiască a veni aci, spre a se bucura de frumuseţea şi de trăinicia ei, care credem că alta asemenea nu se află în Ţara Românească. Şi meşterii bizantini şi greci, precum şi Alexios şi Mustafa te aşteaptă cu nerăbdare, spre a le lăuda cum se cuvine această ispravă a lor, într-adevăr de minune şi mare îndrăzneală, aducând la îndeplinire gândul măriei tale întru totul, astfel că astăzi, ctitoria măriei tale nu este numai un sfânt lăcaş de odihnă şi închinare, ci şi puternică aşezare de retragere şi apărare la nevoie şi în restrişte. Şi mai îngăduie robului tău Sofronie, mărite doamne, să-ţi amintească faptul că ai făgăduit călimăneştenilor de a purcede cu ei la vânat în munţii Coziei, unde mişună sălbăticiunile de tot soiul, care s-au înmulţit, din cale-afară şi-i primejduiesc pe localnici, ce nu mai au linişte de ele. Şi să ştii, doamne, că, mergând între oamenii din multe sate, am oblicit că mare este bucuria tuturor că l-ai biruit pe nevrednicul Vlad-Vodă şi l-ai alungat, dându-l în seama craiului Ştibor al Ardealului, care va şti el ce să-i facă; iar acuma este din nou stăpân în ţară prea iubitul nostru părinte Mircea-Vodă, în veci fie lăudat şi cinstit, iar bicisnicul de Vlad-Vodă, de trei ori proclet şi afurisit.

Şi sărutăm dreapta măriei tale toţi cei din partea locului şi te aşteptăm cu multă râvnă, dragoste şi credinţă. Şi să vii curând, măria ta, că te aşteptăm.

Sofronie, stareţ al sfintei monastiri Cozia” Mircea-Vodă împături răvaşul, îl puse cu grijă la piept şi se duse la fereastră, privind cu nesaţ la frunzişul copacilor. Apoi spuse ca pentru sine:

— Chiar că mă pălise un dor de ducă prin munţii Olteniei.

Apoi, întorcându-se către Niţu, îl întrebă în glumă:

— Ei, tu ce zici, măi Niţule, de scrisoarea popii Sofronie?

Niţu se îndreptă de şale şi, privindu-l ţintă în ochi pe vodă, îi grăi:

— Măria ta, cutezător m-ai voit, iată cutezător încerc să fiu de astă dată. Zic că să mă iei şi pe mine la vânătoarea aceea, că poate ţi-oi fi şi eu de vreun folos cumva.

Domnul izbucni în râs şi spuse cu bunăvoinţă:

— Ei, aşa da, tragi a oştean de ispravă, Niţule. Şi asta mă bucură! E cea dintâi rugăminte a ta către mine, aşa-i? S-ar putea oare să nu ţi-o îndeplinesc?

Niţu dădu un chiot de bucurie şi, aruncându-se în genunchi la picioarele lui Vodă, îi prinse dreapta şi o sărută de câteva ori apăsat. Mircea-Vodă adaogă:

— Cel dintâi ce va şti când vom pleca spre Cozia vei fi tu şi cată a te pregăti de drum. Dar ascultă şi bagă bine la cap ce-ţi spun: îţi poruncesc cu străşnicie ca, din această clipă chiar, să uiţi cu totul de răvaşul popii Sofronie. M-ai înţeles?

Niţu-si ridică ochii castanii şi limpezi ca de căprior şi întrebă tare, plin de nevinovăţie:

— De care răvaş e vorba, măria ta?

Vodă zâmbi, îl mângâie pe cap părinteşte şi-i spuse:

— Aşa-mi placi! Acum fii bun şi roagă-l pe Mihail-Vodă să vină la mine, că am ceva de taină cu măria sa. Nuci falnici cu tulpini groase cât trunchiul unui om voinic şi cu coroanele bogate în crengi dese ce se împleteau unele cu altele, se revărsau din belşug la poalele muntelui Cozia, mergând până aproape de albia Oltului.

Şi din mijlocul lor răsări deodată mândra aşezare a sfintei monastiri Cozia, cu ziduri mari, groase şi înalte, pe care cu greu le-ar fi trecut vrăjmaşii, necum să le clintească din loc. În curtea sfântului lăcaş, pe lângă nucii, care parcă îi stăteau de strajă, erau risipiţi şi câţiva brazi înalţi şi drepţi ca nişte uriaşe luminări, înfipte asemenea unor sentinele tinere şi neînfricate.

Porţile mari şi grele de stejar se aflau date de ziduri, iar forfota din jurul bisericii vădea că domnul era aşteptat.

Cei trei călăreţi, urmaţi cam la zece paşi de alţi zece ostaşi tot călări, se opriră câteva clipite, înainte de a pătrunde în curte şi trebuiră să-si întărească glasurile, spre a se putea auzi, întrucât clopotul cel mare de aramă al monastirii, vestit în toate ţările creştine din răsărit pentru frumuseţea dangătului său, începu să sune puternic, răspândindu-si cântul în unde dese şi făcând să tremure văzduhul cale de câteva posti.

— Privind ctitoria domniei mele, fără de voie mi se duce gândul la Tismana, grăi cu blândeţe Mircea-Vodă şi cuget că aceea pare mai impunătoare, poate şi unde este aşezată pe o înălţime într-adevăr ameţitoare.

— Dar şi Cozia, doamne, răspunse spătarul Boian, văzută de pe malul stâng al Oltului, în întregul ei, este la fel de falnică şi chiar mai frumoasă decât Tismana.

— Poate unde este şi mai tânără, Boiane, glumi domnul.

— Şi-apoi măria ta, Tismana nu are ziduri aşa de puternice ca aceasta. Vorba e, cum-necum, ea s-a ridicat sub ochii noştri şi ne e cea mai scumpă tuturor. Cu pridvorul acesta în faţă, când pătrunzi în biserică, parcă ai intra nu numai în casa Domnului, ci puţin şi într-o casă de-a ta, de la ţară! Adaogă Boian.

— Aşa-i, spătare? Întrebă Mircea-Vodă bucuros. Vezi, tocmai aci este marea ei frumuseţe. Dar hai să mergem că, iată, popa Sofronie dă semne de mare nerăbdare şi-l văd că se-ndreaptă el însuşi spre noi.

— Sărutăm dreapta măriei tale, se auzi Sofronie, ieşind în faţa călăreţilor. Bună dimineaţa, prea cinstite spătare!

— Blagosloveşte, părinte.

— Domnul,… cu măria ta şi cu ţara.

Ca din pământ, ieşiră la vedere trei călugări, care apucară frâiele celor trei cai. Sofronie, văzând cine era cel de-al treilea călăreţ, făcu ochii mari şi nu se putu abţine să nu spună:

— Ce aleasă cinste şi mare bucurie pentru noi, slăvite stăpâne! L-ai adus, în sfârşit şi pe măria sa Mihăilaş-Vodă?

— L-am adus, chir Sofronie! Zâmbi vodă cu plăcere, ca întotdeauna când venea vorba despre feciorul său, la care ţinea mai mult ca la orice altă făptură pe lume. Cată de aci înainte a-l deprinde, cât de cât, cu unele treburi ale domniei, ca mai târziu să-l am destoinic tovarăş şi ajutor, precum marele Basarab-Vodă pe bunicul nostru Nicolae Alexandru Vodă, de vrednică pomenire.

— Aşa să te audă Dumnezeu, măria ta.

Călăreţii dintâi descălecară, în timp ce următorii intrau pe poartă. Fiecare boier şi oştean fu dat în grija câte unui călugăr, iar Mircea-Vodă cu Mihail-Vodă, tânărul său fecior, se urcară în foişorul anume clădit pe malul drept al Oltului, de unde râul se vedea venind din Ardeal: mare, liniştit sau vijelios, cu unde mici sau valuri înspumate, în toată măreţia şi frumuseţea lui.

Aci, îl chemă domnul ţării pe stareţul Coziei şi stătu îndelung de vorbă cu el. Într-un târziu, Mircea-Vodă grăi cu glasul scăzut:

— După o asemenea lucrare de taină, părinte Sofronie, mai toţi domnii şi regii obişnuiau să-i piardă pe cei ce-au făcut-o, spre a nu o putea spune nimănui. Dar cum aceşti meşteri sunt oameni de ispravă, nepreţuiţi şi tare pricepuţi, de care s-ar mai putea să ai nevoie în curgerea vremii, fiind, socot eu şi un mare păcat să le iei viaţa, după sfatul bunului meu prieten, principele Musa, îi vei păstra.

Stareţul Sofronie îşi ridică sprincenele cu adâncă uimire şi spuse:

— Voinţa măriei tale e sfântă, numai că…

— Mai cu seamă, îi tăie vorba Mircea-Vodă că toţi aceştia mi-au dovedit credinţă şi m-au ajutat, punându-si viaţa lor în primejdie, ca s-o salveze pe a mea.

— E vorba de Alexios şi Mustafa? Întrebă marele călugăr.

— Întocmai! De aceea m-am gândit ca, în seara asta chiar, să-i legi cu puternic jurământ de taină, fiind numai noi între noi, să nu mai ştie nici ei de ceea ce au meşterit în cuprinsul sfintei monastiri a Coziei. Şi tu, Sofronie, vei face apoi acelaşi jurământ în faţa mea, domnul ţării, care sunt şi cap bisericii, că nu-i vei dezvălui taina, decât pe patul tău de moarte, o dată cu sfânta cuminecătură, aceluia pe care-l vei socoti vrednic a-ţi fi urmaş la stăreţie.