Capitolul XIV
Îl cunoaştem aci şi pe noul domn de la Moldova, pre nume Alexandru, fiul lui Roman Vodă Muşat.
SFÂRŞITUL ANULUI 1399 şi începutul lui 1400, veniseră cu o iarnă uşoară, călduţă, fără zăpadă multă şi cu adieri şi miresme de primăvară.
Mircea-Vodă, prea puternicul domn al Ţării Româneşti, se găsea în al patrusprezecelea an de domnie. Petrecuse sfintele sărbători ale Crăciunului la Târgovişte, al doilea oraş de seamă al ţării după Curtea de Argeş şi primele zile ale noului an îl găsiră tot în această aşezare, gustând dulcea pace a căminului, atât de mult râvnită în ultima vreme.
Ningea bogat, dar zăpada nu se prindea; ai fi zis că se topeşte înainte de a atinge pământul.
Domnul privea pe fereastră în grădină, dar gândul îi colinda prin Moldova, unde aflase că iarăşi sunt frământări pentru tron, măcar că în scaun se afla acum Iuga Vodă Ologul.
Doamna Mara îi respectă un timp liniştea: văzând însă că tăcerea se prelungeşte mai mult decât se aşteptase, tuşi uşor şi spuse cu glas dulce şi învăluitor:
— Ce griji îl tulbură pe mult iubitul meu soţ şi domn?
— Mă gândeam, scumpa mea doamnă, la Moldava, sora şi vecina noastră de la miazănoapte.
— De bine, sau de rău? Voi să ştie doamna Mara.
— Nici de bine şi nici de rău; mă gândeam că de la trecerea la cele veşnice a răposatului Petru Vodă Muşat, bunul meu prieten, adică din anul de tristă pomenire 1391 şi până astăzi, deci în numai nouă ani de zile, s-au perindat la tronul Moldovei trei domni, bune rubedenii între dânşi, dar nu la fel de buni şi ei ca domni: Roman Vodă Muşat, Ştefan Vodă Muşat şi acesta din urmă, de astăzi. Iuga Vodă, poreclit de ai săi „ologul”!
— Dar dacă-i olog, se miră doamna Mara, atunci cum de este domn, că pre câte ştiu, domnul ţării nu poate fi ales decât dintre cei zdraveni, el neputând avea vreun beteşug, decât dacă l-a căpătat cumva în luptă?!
— Aşa-i, dar vezi că acest Iuga nu este olog de-a binelea; e om întreg, numai că-l chinuie durerea de picioare şi, din când în când, nu poate să meargă decât sprijinit sau foarte greu singur. Dar acest Iuga, ca şi ceilalţi dinaintea lui, îi cântă în strună Iaghelonului şi-mi sunt potrivnici mie. Ba, Ştefan Vodă Muşat l-a ajutat chiar pe bicisnicul de Vlad-Vodă, uzurpatorul meu şi l-a împrietenit cu Vladislav.
— Dar nici Iaghelonul, se avântă doamna Mara, pre câte ştiu, nu mai stă prea bine pe tronul său, întrucât şi regina Hedviga a murit sărmana şi ea, la scurtă vreme după soră-sa, aşa că…
— Într-adevăr că tristă soartă au avut aceste tinere regine surori! Întâi Maria, acum ea. Nimic nu s-a ales de moştenirea lui Ludovic cel Mare. Eh,… Acest Iuga-Vodă al Moldovei este un domn nevolnic, însă, la rău, un prost se pricepe mai bine să ţi-l facă decât un om deştept!
Pe când vorbeau astfel, ca-n foarte multe împrejurări din viaţă şi de astă dată, întâmplarea veni pe neaşteptate în sprijinul gândurilor lui Mircea-Vodă. Auzind din depărtare tropote de cai la acea vreme de seară timpurie, domnul se întoarse la fereastră şi încercă să desluşească cine sunt călăreţii ce treceau cu atâta grabă pe lângă palat. Caii se opriră sforăind, smucindu-si zurgălăii şi bătând copitele în caldarâm. Peste câteva clipite, iată că uşa la iatacul domnesc se deschise şi intră căpetenia de straje, strigând:
— Să trăieşti, măria ta, au sosit soli de la Moldova! Mircea-Vodă îşi ridică sprâncenele a mirare şi spuse:
— Acum? Aci? De la cine?
— Nu spun decât că e de mare grabă şi că-i foc.
— Să intre dară!
Şi-ndată se aflară în faţa domnului Ţării Româneşti, trimişii din Moldova: boierul Drăgoi, tovarăşul de solie de pe timpuri al boierilor munteni Manea şi Herăscu, precum şi Petru Hudici şi Ivan Oană, pe care Mircea-Vodă îi cunoştea doar din auzite.
— Să trăieşti, măria ta! Strigară falnicii boieri moldoveni şi-si puseră genunchiul drept la pământ.
Domnul le întinse mâna pe care aceştia o sărutară cu adânc respect, ducând-o la frunte. Apoi, Drăgoi rosti răspicat:
— Prea slăvite doamne, iartă-ne, te rugăm, îndrăzneala de a-ţi tulbura liniştea în fapt de seară şi mai cu seamă în sărbători, dar ni-i tare degrabă. Suntem solii măriei sale Alexandru, fiul fostului domn Roman Vodă şi te roagă să-i vii în ajutor, spre a lua scaunul domniei de la Moldova, pe care acum stă un om slab de virtute, ce abia-si târâie picioarele şi face umbră pământului de pomană.
— Iuga Ologul? Întrebă Mircea-Vodă, zâmbind cu dispreţ.
— El, măria ta, căruia în loc de tron, i-ar şedea mult mai bine să gogească în pat laolaltă cu babele şi să toarcă lână.
— Dar Alexandru Muşat, în numele căruia aţi venit, v-a dat cumva vreun răvaş către mine?
Drăgoi stete o toană pe gânduri; apoi scoase din carâmbul cizmei un răvaş frumos împăturit şi spuse:
— Slăvite doamne, în răvaşul acesta spune numai ca să dai crezare celor ce-ţi vom grăi noi; de teamă ca nu cumva să fim prinşi de oamenii Iugăi şi cercetaţi. Dar ne-a spus măria sa Alexandru că, de vei vroi a şti mai mult, să binevoieşti a vorbi cu mine.
— Atunci, boier Drăgoi, hai să vorbim dară, spre a şti ce avem de făcut. Pohteşte, rogu-te, în această cămară, în timp ce tovarăşii domniei tale vor fi omeniţi, precum se cuvine unor oaspeţi aleşi, de către doamna Mara a Ţării Româneşti. Boierul Drăgoi îşi sfârşi astfel solia:
— Şi eu stărui în ajutorul nepreţuit şi neprecupeţit al măriei tale pentru acest Alexandru Muşat, carele este un bărbat ales, cumpătat şi cumpănit, blând şi nearţăgos, îndrăzneţ; şi mai cu seamă că măria ta eşti pentru el pildă şi îndemn, uitându-se la faptele-ţi ca la soare şi doreşte a ridica Moldova noastră în ochii lumii, aşa precum ai ridicat măria ta Ţara Românească.
Mircea-Vodă zâmbi uşor şi spuse tărăgănat:
— Eu am a-ţi pune o singură întrebare, boier Drăgoi… şi anume: ce face acum Roman Vodă, tatăl acestui Alexandru, pe care domnia ta îl susţii cu asemenea tărie?
Drăgoi dădu din cap cu amărăciune şi spuse:
— Măria ta,… Bietul Roman Vodă, în urma bătăliei de la Cameniţa, după cum bine ştii, a fost prins de către Svidrighel, fratele Iaghelonului şi şade şi acuma pus la păstru într-o cetate, vorba vine, că este la închisoare de-a binelea, Dumnezeu ştie unde!
— Straşnic de bun paznic de domni mai e Iaghelonul!
— E cât o mai fi şi el. Atunci, măria ta? Ceru răspuns grabnic Drăgoi.
— Atunci, boierule, mâine, în zori, pornim spre Moldova, spre a-l înscăuna pe fratele nostru Alexandru. Eşti mulţumit? Spătarul Boian, aflând de hotărârea lui Mircea-Vodă, după ce mustăci puţin, nehotărât încă, dacă să vorbească au ba, spuse totuşi, în cele din urmă, frământându-si mâinile aspre şi bătătorite:
— Măria ta,… Mă cunoşti bine şi ştii, deci, că dacă-mi porunceşti să merg în iad, să mă bat cu dracii, mă duc fără zăbavă. Dar eu o vorbă vreau să te întreb: Ce folos să avem noi oare, dacă în scaunul Moldovei va sta acest nou Muşatin sau va rămâne tot Iuga Ologul?
— Boiane, dragul meu, Iuga nu ne este prieten, ci dimpotrivă; dar Alexandru, chiar de nu ne va ajuta vreodată şi de nu ne va fi nici prieten, ceea ce n-aş crede, măcar să nu ne fie duşman şi tot e ceva. Oastea munteană, în frunte cu Mircea-Vodă şi spătarul Boian, având de călăuze pe cei trei boieri moldoveni, ieşi din Ţara Românească, o luă în susul Şiretului, trecu de Adjud, unde făcu scurt popas, lăsă Sascutul în urmă şi se opri la Bacău, pentru mai multă odihnă. Apoi poposi din nou la Roman, noua aşezare a fostului domn Roman Vodă Muşat, unde o întâmpină Alexandru Muşat cu puţina lui oaste de strânsură.
Acela care, în numele stirpei şi a însuşirilor sale, cerea pe drept domnia Moldovei, era un bărbat în putere, tânăr încă, înalt şi lat în spate, cu capul mare şi pletos, obrajii bucălaţi şi roşii de sănătate, iar barba şi părul de pe acum încărunţite. Ochii-i erau albaştri, luminoşi ca cerul ţării sale şi uitătura îi era din cale-afară de blândă şi prietenoasă.
Văzându-l şi recunoscându-l pe Mircea-Vodă, Alexandru sări în grabă de pe cal cu agerime, se opri cu smerenie la trei paşi de marele domn, privindu-l pe acesta drept în ochi, îşi scoase cuşma de jder şi strigă cu o nebănuită putere, de răsună văzduhul curat de iarnă:
— Să trăieşti, măria ta şi bine-ai venit în Moldova! Atunci, însoţitorii lui Alexandru, aruncându-si cuşmele în sus strigară de asemenea, de hăuliră văile:
— Trăiască Mircea-Vodă!
Domnul Ţării Româneşti răsuflă din adânc şi împrăştie în aerul rece al dimineţii o trâmbă de abur ce se ridică uşor în sus, asemenea fumului de la hornuri. Apoi, spuse încet, dar cu multă bunăvoinţă:
— Bine te-am găsit, prietene Alexandre!
Îi întinse mâna şi când moldoveanul i-o strânse cu putere, Mircea-Vodă îl trase la pieptu-i şi-l îmbrăţişa cu drag, ca pe un copil al său. După care adăugă simplu, cinstit, româneşte:
— M-ai chemat, prietene. Iată-mă-s: am venit! Te ascult dară!
— Măria ta, mai întâi de toate spun aiasta şi să ştii că nu-i o vorbă goală: n-am să uit niciodată că ai răspuns chemării mele; te vei încredinţa!
— Tare o doresc, măria ta, răspunse Mircea-Vodă, apăsând pe ultimele două cuvinte, ceea ce nu-i scăpă lui Alexandru, care se îmbujora şi mai mult de plăcere şi grăi:
— Apăi de mi-ai spus, luminate doamne, aşa precum mi-ai spus, această vorbă a lui Mircea-Vodă grăieşte mai mult ca orice.
— Atunci, ce mai aşteptăm dară? Întrebă Mircea-Vodă, zâmbind pe sub lunga-i mustaţă. Să pornim spre Suceava.
— Slăvitul meu prieten, îndrăzni Alexandru, îngădu-ie-mi a-ţi spune că iscoadele mi-au adus ştirea precum că la Târgul Neamţ şi la Baia ne aşteaptă oştile Iugăi, cu ajutor polon.
— Ah, ce veste bună mi-ai dat! Atunci, cuviincios este a nu-i lăsa să ne aştepte prea mult şi să pornim de-ndată, după ce ne vom ospăta şi vom da trupurilor noastre odihna de trebuinţă… Într-adevăr că în apropierea Târgului Neamţ, se arătă în zare oastea moldovenească. Erau sumedenie de oameni călări cu suliţele la oblânc şi aşteptau plini de nelinişte.
Cum se ivi pe un muncel din faţa lor oastea muntenească, avându-l în frunte pe Mircea-Vodă între spătarul Boian şi Alexandru Muşat, toţi moldovenii îşi ridicară suliţele şi aşteptară porunca să pornească la atac. Mircea-Vodă le prinse frământarea, precum şi strălucirea obişnuită a ochilor. Atunci, ridică mâna dreaptă şi le grăi cu putere, de vâjâia văzduhul ca la răsunetul unei trâmbiţe:
— Adăstaţi o clipită, feţii mei, şi-apoi porniţi împotriva noastră. Unde-i vestitul Iuga Vodă? De ce n-a venit şi el în fruntea voastră? O, mândria voastră de ostaşi încercaţi nu vă spune nimic? Primiţi oare să fiţi sub ascultarea unui om care nu e în stare să vă ducă la nici o biruinţă,… pe voi, urmaşii lui Dragoş Vodă… Şi ai lui Bogdan Vodă de slăvită amintire?
Ca la un cuvânt pornit din tăriile cerului, moldovenii îşi plecară suliţele şi ascultară mai departe, cerând din priviri să li se mai vorbească încă. Mircea nu aşteptă:
— Iată pe cine-l socotesc eu vrednic de a vă fi domn şi al cărui prieten sunt şi voi fi şi mai vârtos de aci înainte: Alexandru Muşatin, fiul lui Roman Vodă, de care nu aţi avut a vă plânge. Vreţi voi oare să se verse sânge românesc pentru această faptă de dreptate?
Şi atunci deodată, miile de călăreţi moldoveni îşi smulseră de la piept năframele albe şi înfigându-le în suliţe porniră către munteni strigând de bubuia văzduhul ca de tunet:
— Ura-aaa! Trăiască Mircea-Vodă,… Trăiască Alexandru Vodă Muşat, domnul Moldovei!
Mircea-Vodă îl privi pe Alexandru Muşat zâmbind întrebător. Ochii acestuia erau scăldaţi în lacrimi de negrăită fericire. Abia izbuti să şoptească întretăiat:
— Doamne Mirceo, astăzi am aflat cea dintâi învăţătură de la măria ta, că uneori limba poate cuceri mai bine decât sabia. Îi simt pe toţi ai mei.
— Şi pe mine lângă dânşii, Alexandre! Zâmbi cu drag Mircea-Vodă. Iar acum, să desăvârşim treaba începută: să mergem la Suceava! Aflând că Mircea-Vodă se îndreaptă spre cetatea de scaun a Moldovei cu noul domn Alexandru Vodă Muşat, poporul fu cuprins de o însufleţire fără de seamăn. La porţile Sucevei, date de ziduri, le ieşiră înainte boierii ţării şi mitropolitul cu pâine şi cu sare atât lui, cât şi noului domn. Iar când Mircea-Vodă întrebă în glumă: „Ce face Iuga Vodă, boieri dumneavoastră?”, aşteptând cu totul alt răspuns decât acela pe care-l primi: „Vă aşteaptă liniştit la palatul domnesc, măria ta!”, domnul Ţării Româneşti întrebă din nou, mirat:
— O spuneţi în glumă cred?
— Ba nicidecum, măria ta. E într-adevăr aşa! Când a aflat de cele întâmplate, a spus împăcat în sine: „Atunci, la ce bun să mă mai obosesc să fug, că nici n-o pot face ca lumea… Să vină sănătoşi!” – Iată o purtare înţeleaptă, căreia socot că i se cuvine un răspuns asemănător. Să nu i se clintească un fir din părul lui Iuga Vodă. Pe acest om îl voi lua cu mine; i se cade a trăi în pace atâta cât mai are de trăit. Îndată ce i se încredinţa domnia Moldovei de către întreaga suflare boierească şi bisericească ce se afla la Suceava, Alexandru Vodă, după ce coborî treptele tronului, se îndreptă către Mircea-Vodă, care-l aştepta surâzător, sprijinit cu mâinile pe mânerul în cruce al înaltei sale spade.
Noul domn îşi deschise braţele spre a-l cuprinde: Mircea-Vodă dădu drumul paloşului ce se plecă într-o parte, zornăind pe podeaua de marmoră şi primi îmbrăţişarea lui Alexandru Vodă care-i şopti înfiorat:
— Părintele meu, cum să-ţi mulţămesc? Domnul Ţării Româneşti spuse cu blândeţe:
— Măria ta Alexandre Vodă, ţin din tot sufletul ca eu cel dintâi să-ţi aduc urările cele mai pline de căldură ale sufletului meu: „întru mulţi şi mulţi ani să domneşti, cu: milă, înţelegere, înţelepciune, linişte şi bunăvoinţă către supuşi tăi, căci ei alcătuiesc Moldova şi pe ei te sprijini. Şi-acum ascultă un sfat de la un domn mai vârstnic, mai vechi şi mai încercat: Înţelepciunea cea mai mare pentru acei ce poartă o coroană pe cap, este să asculte şi să aleagă şi din înţelepciunea acelora ce le stau în preajmă. Trăiască Măria sa Alexandru Vodă Muşatin al Moldovei întru mulţi şi fericiţi ani!”
