X

Într-aceea, pe când Ferhat-Pașa se ocupa cu construcția podului, măgulindu-se cu nădejdea că va supune îndată Țara Românească și apoi prin Ardeal își va deschide cale spre Belgrad, ca să înceapă operațiile războiului în Ungaria, vrăjmașii săi din Constantinopol nu sta în nelucrare. Sinan-Pașa câștigase pe tainicii haremului, care începură a băga multe hule asupra lui Ferhat în capul despotului ¹⁶⁸ . Îl învinovățiră că în fundul inimei sale e ghiaur și că are relații secrete cu Mihai-Vodă, silind împreună spre a prăpădi cu totul armia mahometană; că pierduse o mare bătălie la Nicopol; că ostașii nu vor a se mai bate supt dânsul; că oprește pe seamă-i banii cu care trebuie a plăti oștile; și că, de i se va lăsa încă comanda armiei, e de temut că ambiția și scumpetea lui să nu pricinuiască nenorociri și mai mari. Prin aceste pâri neadevărate, Ibraim-Pașa și ceilalți prieteni ai lui Sinan izbutiră a răsturna pe Ferhat și, în 6 iulie, Sinan-Pașa fu numit în locu-i mare vizir pentru a patra oară. A doua zi (7 iulie), noul vizir porni pe chihaiaoa capigiilor, Ahmet-Aga, cu un ferman, ca să ia pecetea împărătească din mâna lui Ferhat și să-l și omoare de va avea ocazie priincioasă. Dar cu două zile înainte de a sosi chihaiaoa în tabăra de la Rusciuc, Ferhat-Pașa, înștiințat fiind de niște credincioși ai săi din Constantinopol despre ceea ce i se pregătea, chemă la sine pe Satârgi-Mehemet-Pașa, îi dete pecetea împărătească în mâini, spunându-i că el e mazil, și cu tot bagajul său, însoțit de trei mii voinici călăreți, luă drumul Constantinopolului. În cale, întâlni trupele Siriei, pe care Sinan le pornise după dânsul, zicându-le: „Mie capul, vouă avuțiile!” Ferhat scăpă din mâna acestora, lăsându-le în jaf averea sa, ce era încărcată toată pe cămile legate câte șase unele de altele. Dintr-un deal vecin, el privi această pradă a vistieriilor sale și apoi se depărtă în munți și d-acolo se duse la Constantinopol, unde în zadar căută a-și mântui viața. Moartea lui e povestită cu întristare de toți istoricii turci, care laudă slujbele ce el a făcut împărăției și hulesc pe ambițiosul și barbarul său dușman. Sinan-Pașa, care se numise totdeodată serascher și mare vizir, fără a pierde vreme începu a se găti spre a porni la oaste. Pân-a nu ieși însă din Constantinopol, vrând să dea turcilor și sultanului o priveliște plăcută, trimise de scoase din închisori 112 creștini robiți în Ungaria, afară de femei și copii, pe care după ce îi sili a face o sută leghe zi și noapte pe drum, legați și chinuiți de foame și de sete, încât mulți, nu numai copii, dar și bărbați, muriră în cale, îi aduse în oraș, unde el însuși îi primi la porțile cetății și îi plimbă prin târg în vederea sultanului și a locuitorilor. Într-acești robi era mulți oameni însemnați și de cinste, din care unii fură osândiți la galere, alții trași în țeapă. Între dânșii se descoperi o femeie în haine bărbătești. Era o jună fată numită Maria Putoiana. Istoricii nu spun nimic despre naționalitatea ei; numele însă o dovedește a fi româncă. Împinsă, după spusa unora, de dorința d-a-și răzbuna familia măcelărită de turci, iar după a altora, de mărimea curajului său și de sfânta dorință d-a se lupta cu dușmanul legii, ea se bătuse multă vreme ca soldat. Turcii o întrebară dacă n-a luat haină bărbătească ca să ascunză vro dragoste cu vrunul din ostași. L-aceasta ea răspunse cu o minunată neînspăimântare că ea își schimbase portul ca să poată a-i vătăma în război, iar că pân-atunci nici un om nu-i bănuise sexul. Aceasta o mărturisiră și toți soții ei, adăogând că în toate întâlnirile cu turcii ea dedese foarte frumoase probe de curaj.

Aflând sultanul de această eroină, trimise de o aduse înainte-i și o întrebă de a ucis vreun turc, la care întrebare ea raspunse cu semeție că s-a purtat cât a putut mai cu curaj, necruțând nici un dușman și ucigând vro 10 cu mâna ei. Sultanul mirându-se mult de virtutea acestei fete generoase, puse de o plimbă în triumf pe ulițele Constantinopolului, aratând-o poporului ca o minune, apoi o dete sultanei spre slujba ei în harem ¹⁶⁹ .