XI

Sinan-Pașa era atunci în vârstă de 83 ani. El era de neamul lui arnăut ¹⁷⁰ , născut în satul Tapoiano, în sangiacatul Prevezei ¹⁷¹ . Fiind numai în vârstă de 16 ani, el ieșise din sarai în zilele sultanului Soleiman și intrase în rândurile ienicerilor, luând parte la multe bătălii, însemnate de pe atunci, iar mai cu seamă la asedierea Vienei de la 1528, și deosebindu-se totdeauna printr-o ură fieroasă asupra creștinilor ¹⁷² . În puțină vreme el ajunse beiler-bei de Alep și de Egipet; pe urmă fu trimis de liniști turburările Arabiei și luă parte, supt Mustafa-Pașa, la războiul Ciprului ¹⁷³ , unde își arătă cruzimea sa asupra creștinilor, povățuind călcarea capitulației și jupuirea de viu a viteazului și nenorocitului Bragadini, comandantul cetății Guleti. Dup-aceea ajunse de trei ori mare vizir, vestindu-se mai presus de toți căpitanii turci în toate războaiele ce purta cu noroc în câtetrele părți ale lumei și care îi dobândise numele de nebiruit și de Marius al osmanlâilor. Turcii îl numeau Cogia-Sinan-Pașa sau Sinan-Pașa cel Bătrân, spre a-l deosibi de Cecale-Zade-Sinan-Pașa, cunoscut de creștini supt numirea de CicalăPașa, care era născut la Messina, dintr-un tată genovez și dintr-o mumă turcoaică. Îndată ce își văzu împlinită înfocata sa dorință de a se mai oști împotriva creștinilor, bătrânul vizir, îngâmfat de reputația sa ostășească și de atâtea războaie cu noroc savârșite la Tunis, Arabia, Persia, Georgia și Ungaria, se duse înaintea sultanului de jură și chezășui pe capul său că va supune pe revoltații români, va robi și va pustii țara lor, iar pe Mihai-Vodă îl va prinde și i-l va aduce viu. Dup-aceea își adună în grabă oștile și toată gătirea trebuincioasă la război, luă cu sine steagul cel sfânt cu care musulmanii se credea nebiruiți când îl avea în tabăra lor, și, ieșind cu ceremonie mare din Constantinopol, merse de tăbărî la Daut Pașa ¹⁷⁴ . D-aci, în 17 iulie, porni spre Rusciuc. Într-aceeași vreme, poruncise tuturor pașilor vecini să-i iasă în cale cu oștile lor ¹⁷⁵ , și hanului să dea năvală cu tătarii săi prin Moldova în Țara Românească. Amiralul Cicală asemenea fu poruncit ca să strângă din oștirile Asiei o armie mai pe atât de numeroasă cât a lui Sinan și să stea gata ca la orice cerere să se unească în grabă cu dânsul ¹⁷⁶ . La Adrianopol, ajunse pe vizir oștile Siriei și de acolo porni la Carinabad, unde fu întâmpinat, la 28 iulie, de chihaiaoa capigiilor, care îi dete în mâini pecetea împărătească, spunându-i și de fuga lui Ferhat-Pașa spre Constantinopol. Sinan scrise d-acolo sultanului, cerându-i ca să omoare îndată pe Ferhat-Pașa, și apoi își urmă calea, trecu Balcanii prin strâmtoarea de la Cialicavac și ajunse la Șumla și d-acolo la Hozargrad sau Rasgrad ¹⁷⁷ , făcând 15 tabere din Constantinopol până în câmpiile Dobrogei ¹⁷⁸ . Îndată purcezând înainte, sosi în 5 august (s. n.) în tabăra de la Rusciuc. Aci oștile îl primiră stând înarmate și îl însoțiră până la cortul lui unde îi prezentară câțiva robi și câteva capete de români care veniseră de izbiseră pe Hassan-Pașa și fusese prinși și omorâți de dânsul. De la 1462, de când concherantul Constantinopolului, Mahomet II, în capul unei armii de 250 mii oameni, năvăli în țara noastră, nici o altă oștire mai mare, nici cumpănă de pieire mai grea ca cea de acum nu o amenințase. Într-adevăr, armia ce Sinan-Pașa adunase la Rusciuc spre a o trece în Țara Românească era de 180 mii ostași și o mie lucrători. Cei mai vestiți pași ai împărăției, veterani a mai multor războaie, comanda după Sinan această armie. Era Hassan-Pașa, beiler-beiul Rumeliei, născut în Hertzegovina, fiul vestitului Mahomet-Socoliul, ce stătuse vizir supt trei sultani. El dobândise o mare glorie în războaiele din Persia și din Ungaria și se privea de toți ca cel mai bun căpitan al Turciei și era foarte iubit ostașilor pentru natura lui cea veselă. Era Mahomet-Satârgi, arnăut, ce fusese pașă de Caramania și ceadâr-meeter-pașa (șătrar mare). El era foarte viteaz și se povestea despre dânsul că, fiind de pază lângă sultanul, îl apără într-o bătaie, tăind mai mulți dușmani numai cu un satâr, de unde căpătă numele de Satârgi. Alții zicea că acest nume îi vine pentru că a fost măcelar. Era Giafer-Pașa, eunuc, ungur de neam, ce fusese Pașa de Tauris și se deosebise în războaiele Persiei ¹⁷⁹ . Era Haidar-Pașa beiler-beiul Capadochiei, vestit prin isprăvile sale din Moldova la 1589, când îndatoră pe poloni a plăti tribut turcilor ¹⁸⁰ . Apoi venea Mustafa-Pașa, feciorul lui Aias-Pașa, Husein-Pașa, beiul Nicopolului, Caraiman-Pașa și alți mai mulți pași și bei, toți ostași învechiți și meșteri în războaie. Între ei toți se deosebea un român — un trădător de țară și lepădat de lege. Fecior al lui Alexandru Vodă II, Mihnea II sau Mihai urmă tatălui său în domnie și cârmui Țara Românească de la 1577 până la 1583. Domnirea lui nu fu decât un șir de tiranii și stoarceri de bani, până când strigările poporului făcu pe sultanul a-l mazâli și a-l surghiuni la Tripolis. Peste un an însă, Mihnea II pentru a doua oară se întoarse domn în Țara Românească, chinuind-o și mai cumplit aproape de cinci ani (1586-1591), când fu iarăși depărtat cu urgie și adus în Constantinopol. Aci, în minutul d-a porni în exil, temându-se ca turcii să nu-l omoare spre a-i lua avuția, ceru să se turcească, zicând că de mai multe ori i s-a arătat în somn proorocul Mahomet îndemnându-l. Turcii se îngâmfară de aceasta, privind-o ca o minune a religiei lor. Sultanul aduse pe noul musulman înainte-i, se dezbrăcă de haina sa spre a-l acoperi, îl incinse cu încingătoarea sa împodobită cu pietre scumpe ¹⁸¹ și îl numi pașă al Nicopolului și curând dup-aceea al Vadului ¹⁸² . Acum lepădatul Mihnea povățuia armia otomană care venise să înjunghie patria sa.