XVIII

Noaptea ajută turcilor a se dezmetici din groaza ce îi cuprinsese și a se întocmi în rânduială. Ei își luaseră din nou poziția cea dintâi ²²⁹ și Sinan porunci în grabă ca să se adune lângă dânsul o seamă de oști ce rămăsese în urmă peste Dunăre, nădăjduind ca după sosirea lor să-și răzbune învingerea ²³⁰ . El mai nădăjduia încă în isprava intrigilor ce Mihnea-Vodă, din tabăra turcească, prin înțelegere cu unii din boierii lui Mihai, urzea între ostașii creștini ²³¹ . O împrejurare însă turbură în acea noapte repaosul turcilor. Un ienicer având fitilul aprins la pușca sa, focul prinse în tigaie și, cum se afla lângă ierbăriile ienicerilor, o scinteie căzu deasupra și deodată acele ierbării săltară în aer. La huietul cel mare al acestei izbucniri neașteptate și la groaznicul nor de fum ce ascunse ceriul, toți turcii răspunseră împreună printr-un țipăt îngrozitor de spaimă ²³² și, crezând că ai noștri îi izbesc, o luară din nou la fugă, răzlețindu-se în toate părțile. Târziu și cu greu putură ei a-și veni în sine și a se întocmi în tabără.

O scenă cu totul alta se petrecea atunci în tabăra românească. Mihai-Vodă se trăsese îndărăt o a patra parte de mil și tăbărâse în direcția locului bătăliei. El puse de salută sosirea nopții cu mai multe salve de artilerie și, după ce orândui străji în toate părțile cu multă îngrijire, chemă capetele armatei la un sfat de război. Pe când el se afla în sfat, străjile îi aduseră înainte un turc ce prinseseră atunci și care nu-i era necunoscut. Domnul îl întrebă despre numărul vrăjmașului și planurile lui. Prinsul, după ce răspunse l-aceste întrebări, aflând și el adevăratul număr al creștinilor, zise către sfat: „A! de ar fi știut turcii astăzi aceasta, v-ar fi zdrobit numai cu caii lor”. Mihai, după ce porni pe turc supt pază bună spre Ardeal, începu a se chibzui cu căpitanii săi despre ceea ce trebuia a face în împrejurările de față. El era de părere că să înceapă a doua zi din nou lupta, dar o seamă de boieri și capetele oastei ungurești îi stătură împotrivă. Aceasta dete prepus unora a bănui și a zice cum că Albert Kiraly, ca și unii din boieri, ar fi fost câștigați de trădătorul Dan Vistierul, care primise 50 mii galbeni de la Sinan, prin Mihnea-Vodă, ca să-i împartă între dânșii ²³³ . Purtarea lui Kiraly dup-aceea dă de neadevărată această bănuială. Afară de aceasta, oștirea moldovană era nevoită a se întoarce în țara ei, unde se aștepta năvălirea polonilor și a tătarilor ²³⁴ . Văzându-se astfel trădat de unii din boierii săi, părăsit de oștile ajutătoare, neputând a se rezema decât în ostașii săi români, Mihai, cătând la numărul și obosirea oștilor sale, se temu d-a nu pierde folosul moral dobândit prin bătălia câștigată, d-a nu cădea în vreo cursă a vrăjmașului sau a fi zdrobit de puterile lui cele numeroase de va rămânea la câmpie, și gândi că înțelepciunea îi poruncește a se trage spre munți ca supt ocrotirea lor să aștepte sosirea prințului Ardealului ²³⁵ . Drept aceea, el porni îndată un olăcariu la Bathori, înștiințându-l de cele întâmplate, arătându-i primejdia în care se afla Ardealul ca și Țara Românească și rugându-l să grăbească a-i veni într-ajutor, ca să nu lase țara a fi înecată de numeroasele oarde vrăjmășești ²³⁶ . Într-acea noapte, armata noastră, cu toată osteneala bătăliei, nu se odihni deloc. La miezul nopții, ea invocă de trei ori cu glas tare sfântul nume al lui Isus și într-același minut, două sute mii de glasuri din tabăra turcească răspunseră cu o trufașă cutezare prin strigarea: „Alah! Alah! Hu!” ²³⁷ Aerul vibra d-aceste strigăte, pădurile clocotiră până în fundul lor și văile răsunară și repetară numele lui Isus! și Alah! dumnezei neînblânziți în dușmănia lor, pe care mii de mii de ecatombe omenești, ce în zilele atâtor veacuri li se jertfiră, nu i-au putut încă împăca!