XXIX

Văzând Bathori și cu ceilalți capi descuragiarea oștilor de atâtea silințe zadarnice ce făcuseră, se duseră de îndemnară pe secui a da dovadă că-și aduc aminte de libertatea de curând dobândită, a nu se descuraja de anevoințe și primejdii și a se arăta că sunt bărbați cu inimă și vrednici de libertate. Secuii se formară atunci în cohortă și începură a duce o mai mare mulțime de lemne uscate, spre a da foc zidului. Mulți din ei căzură supt loviturile dușmanilor, dar, desprețuind orice primejdie, vitejii secui izbutiră în sfârșit a aprinde zidul. La vederea flăcării ce se întindea în toate părțile, ei strigară toți întruna: „Iesus! Maria!”, și care cu scări, cei mai mulți fără scări, deteră năvală spre a sări zidurile ³⁰⁴ , în vreme ce o parte dintr-înșii purta focul într-alte laturi ale cetății ³⁰⁵ . Artileria, din locul ei, aruncând ghiulele arse de cele inventate de craiul Ștefan Bathori, aprinde acoperișurile caselor, și dărămăturile lor, prin mijlocul flăcărilor, cad pre capul asediaților ³⁰⁶ . Acum zidul pestetot luase foc și turcii, încinși de flăcările cele groaznice de mari, ce mereu creșteau, sunt nevoiți, o parte dintr-înșii, a lăsa apărarea zidurilor spre a încerca a stinge focul ³⁰⁷ . Ai noștri se folosesc de acest minut și dau voinicește asalt, și, în vecinătatea serii, din toate părțile izbucnesc în cetate ³⁰⁸ . Turcii, lipsiți de sfat, amețiți de flăcări și de vrăjmașii ce îi împresurase, nemaiavând vreme a capitula, spre a se mântui de primejdie și de o prăpădenie desăvârșită, ies cu toți pe portița despre deal, necunoscută la ai noștri, căutând scăpare. Dar călărimea creștină, care, pre obiceiul războiului, sta gata pentru orice întâmplare a luptei și aștepta călare ieșitul izbirei, îi vede, îi ia cu caii în goană, le taie calea, pe unii ucid, pe ceilalți prind; puțini numai, favorizați de noapte, prin păduri putură scăpa, și aceștia încă, până mai apoi fură găsiți și uciși ³⁰⁹ ; și din toată garnizoana, numai trei turci, fiind bine călăriți, ajutați și de întunerecimea nopții, avură noroc să scape și se îndreptară spre București, ca să ducă lui Sinan vestea acestei nenorociri ³¹⁰ .

Secuii, intrând în cetate, făcură mare vărsare de sânge. Dărâmând și scotocind în cele mai ascunse locuri ale cetății după pradă — lucru la care foarte sunt deprinși, spun analiștii timpului — ei găsira într-un loc tainic ascunși pe Ali-Pașa, comandantul cetății, și pe Mehmet-Bei. Zic unii că acești turci nu ieșiseră din cetate, mai bucuros vroind o moarte glorioasă decât a fugi ³¹¹ ; alții spun că erau râniți și de aceea rămăseseră pe loc ³¹² . Secuii îi duseră la Bathori. Între prinși se mai afla doi alți bei: Turan, beiul de București, și Sussim, bei de Târgoviște; la toți li se iertă viața. LepădatuI Mihnea-Vodă întâmpină în cetate o moarte norocită, ce i s-ar fi căzut a-i veni prin gâde, de cădea în mâinile creștinilor; trupul lui se găsi între cei morți ³¹³ ; asemenea și al cadiului de Avlona. Prada ce secuii, mai cu seamă, făcură în oraș, și care toată li se lăsă, fu cu deosibire mare. Se găsi în cetate două tunuri mari, care arunca ghiulele de 56 livre, și alte 42 mai mici, bani mulți și multe scule de aur și argint, cu muniții și provizii de hrană pentru trei ani, căci Sinan acolo își așezase magaziile. În această asediere, din turci, ca la o mie fură trecuți supt sabie. Din ai noștri pieriră numai 60 ostași, dar mult mai mulți se răniră ³¹⁴ .