XXVII

Bathori chemă atunci la sfat pre cei mai de frunte căpitani ai armatei și pe nunciul monsinior Alfons Visconti ²⁹⁰ , pe care îl trimisese papa cu o sumă însemnată de bani pentru trebuințele războiului ²⁹¹ . Aci se propuse că, de vreme ce armia turcească, plină de frică, s-a tras spre București, ce sfat ar fi mai bun: a urma fără întârziere pe dușman, silind în acea spaimă a lui a-l ajunge și a-l birui undeva, sau a lua mai întâi cetatea Târgoviștea, unde lăsase el garnizoană și gătire, din care se înțelegea că voiește a se apăra acolo multă vreme. Unii din generalii ardeleni, plini de încredere în curajul lor și în noroc, crezând că singura nefericire ce li se poate întâmpla e d-a lăsa timp lui Sinan să scape, erau de părere d-a nu se mai opri nici o zi la această cetate, a cărei dobândire nu o prețuia întru nimic, și a se lua îndată după Sinan, siguri fiind că, îndată ce-l vor birui, cetatea va cădea negreșit fără nici o osteneală a lor, unde dimpotrivă, consumându-și puterile lor împrejurul acestei șandramale (bicoque), armata lui Sinan își va lua puteri, va tăbărî în loc tare și, având vreme de ajuns, își va îndrepta trebile sau cel puțin se va trage în siguranță și, crescându-și apoi puterile cu nouă ajutoare sau găsind mijloc d-a se uni cu tătarii, va da creștinilor mult mai mult de lucru și va aprinde din nou flăcările cele acum mai stinse ale războiului ²⁹² .

Mihai și Albert Kiraly stătură împotrivă l-această părere. Ei ziseră că ar fi cu primejdie a înainta, căci s-ar expune între garnizoana cetății, care ar putea a le tăia liniile de comunicație și proviziile, și armata lui Sinan ²⁹³ . Silvio Piccolomini rezemă și el această părere prin cuvintele următoare: „Dușmanul, zise el, sau s-a tras de temerea taberei noastre, sau spre a găsi loc mai bun de bătaie; dar și într-unul și în celălalt caz, el a apucat înainte cu o zi și o noapte și a putut a-și pregăti lucrurile sale, încât nu-l vom găsi nepregătit, nici în loc d-a nu se putea mult folosi de graba noastră. Dintr-altă parte, ne vom afla în mijlocul a doi vrăjmași, de vom lăsa înapoi cetatea, de unde vom fi necurmat supărați, mai cu seamă despre muniții ce se așteaptă din Ardeal. Apoi a se pune într-o asemenea primejdie este împotrivă a oricărui temei de război și a oricărui obicei al unui înțelept căpitan. Se adaogă încă și această privire importantă, că noi suntem cât se poate osteniți și slăbiți de drum și, urmând cu grabă pe dușman, îl vom găsi acum odihnit și în rânduială și ne vom afla în primejdie d-a fi cu toții înfrânți. Dar dacă el, din întâmplare, s-a tras cu gând d-a fi mai departe de hotarăle Ardealului și prin urmare într-un loc unde noi vom avea mai puțină înlesnire de hrană și alte trebuincioase, în vreme ce el, învecinându-să cu Dunărea, va putea, prin mijlocul acestui râu, a se îngriji mai bine, apucându-ne noi a bate cetatea, îl vom sili, ca să nu-și piarză reputația, a veni într-ajutorul alor săi, și atunci vom găsi foloasele noastre a ne înhăța la luptă. De se va hotărî însă el a aștepta în București, ce folos mare vom avea oare de vom merge să-l lovim mâine, și nu după două sau trei zile? Încât, spre a se uni Sinan cu tătarii, e lucru cu neputință, aflându-ne noi între dânșii, afară de aceea că tătarii nu sunt în loc de unde să poată trece cu atâta iuțeală în această parte.” Piccolomini încheie zicând că, deși nu e de părere d-a se lua cu atâta nerânduială după dușman și a sta, cum vor unii, în arme toată noaptea aceea, dar crede că ar fi bine ca o bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului, fiindcă afară de neodihna ce-i va pricinui, vom putea să avem limbă de mișcările lui și să știm mai bine ce să facem.

Sigismund Bathori și toți ceilalți capi se primiră bucuroși la una ca aceasta și tot sfatul hotărî bătaia Târgoviștei. Fără îndoială — și urma va dovedi — că aceasta n-a fost cea mai bună părere, căci întârzierea creștinilor prileji mântuirea lui Sinan.

Se luase hotărârea a tăbărî în oarecare post, aproape de Târgoviște, văzut de Piccolomini mai dinainte, și, spre aceasta, trimiseră un număr de călăreți ca să ție rânduiala, spre a merge oștile fără amestec a-și lua locurile de așezare. Îndată dup-aceea, pre obiceiul războiului, cerură ca cetatea să se predea. Pașa comandant al cetății, cătând la fuga lui Sinan, la numarul armatei ce-l ocolise, la lipsa de nădejde, d-a fi ajutat, sta în chibzuire să închine cetatea spre a se mântui el și toți ai săi, dar ienicerii ce erau în cetate în număr de două mii se împotriviră, fiind mai bucuroși a se apăra, după cum cereau cinstea lor și făgăduiala dată lui Sinan. Într-aceea, creștinii, tăbărând comod chiar în acea seară (7/17 octomvrie), se duse Piccolomini să vază cetatea și apoi puntară tunurile spre dânsa ²⁹⁴ .