XXXI

Sinan-Pașa, după cum știm, își părăsise tabăra de lângă Târgoviște în dimineața de 6/16 octomvrie și luase cu grabă calea Bucureștilor. Hassan-Pașa, care rămăsese în urmă cu patru mii călăreți drept ariergardă, îndată ce vazu din înălțimea munților pogorându-se steagurile creștine spre Târgoviste, grăbi cât putu la drum spre a agiunge tabăra ³²² . După o cale de o zi, vezirul tăbărâse, când începu a se auzi urletele tunurilor creștinești dinaintea Târgoviștei. „Tunul lui Mikaliogli! ³²³ ” striga turcii prin tabără, înghețați de spaimă. Sosiră atunci niște trimiși din partea garnizoanei Târgoviștei, chemând pe vizirul într-ajutorul cetății; dar acesta, cătând la spăimântarea oștilor, sta la îndoială. Într-aceea, o ceată de vreo 300 creștini ce se arătară la intrarea unei păduri vecine de tabăra lui îl sili a lua o hotărâre. Oștile Rumeliei, din porunca lui, merseră asupră-le; dar creștinii le bătură, le răriră rândurile foarte și le puseră în goană: din cei ce se întoarseră, nu era unul care sa nu fie rănit. Un delir de spaimă cuprinse atunci toată tabăra. Mulți din soldați începură a dezerta și a se răspândi cete-cete; capii umbla învălmășiți fără să știe ce să facă; unii sfătuia a se întoarce la Târgoviște, lucru ce era cu neputință din pricina demoralizării armiei. Sinan scrise îndată lui Ali-Pașa la Târgoviște să apere cât va putea cetatea; iar văzându-să în cea mai de apoi primejdie, să se tragă cu oastea sa spre podul de la Dunăre. Aceste scrisori n-ajunseră până la Ali, fiind prinse de către ai noștri ³²⁴ . Vezirul apoi își urmă retragerea spre București, unde ajunse în două zile ³²⁵ . În acea demoralizare a armiei sale, Sinan, în loc să se grăbească a o trece cât mai curând peste Dunăre, spre a o mântui, nădăjduind o apărare mai îndelungată din partea Târgoviștei, se încumetă a se mai zăbovi la București. El obști că va ședea armia acolo 15 zile și porunci că nici o oștire, nici un negustor n-are să treacă podul Giurgiului până la acel soroc; și pentru aceasta orândui o gvardie la pod cu porunca strașnică să nu lase pe nimeni a trece. Pe lângă acestea, se silea în tot chipul spre a liniști duhurile și a le da curaj ³²⁶ . În vremea aceasta, cei trei călăreți scăpați cu mare greu de la luarea Târgoviștei sosiră în București, vineri dimineață în 10/20 octomvrie, aducând vestea căderii cetății în mâinile creștinilor ³²⁷ . Mări această știre peste măsură spaima și amețeala (confusion) în tabără ³²⁸ . Sinan atunci, văzând că descurajarea oștilor crește mereu în loc d-a scădea, cum află și de luarea Târgoviștei, se sperie și el atât de mult, încât, cu toate că întărise orașul București și monastirea lui Alexandru-Vodă mai bine decât Târgoviștea, nu se mai încrezu în acea apărare și nu mai îndrăzni a aștepta acolo pe biruitorul dușman. El porunci să puie în pivnițile acelei monastiri o mare mulțime de praf de pușcă pe care-l acoperi cu paie, așăzând un fitil lung care să arză cu încetul, lăsând și oameni spre a-i da foc, ca astfel, când vor intra creștinii în acel loc, monastirea de odată să fie zvârlită în aer cu o mare putere și dânșii să piară ca vai de ei supt acele ruine. În toată ziua aceea (20 octomvrie), cu grabă mare Sinan strânse tunurile și munițiile de război și le încărcă în care; apoi dete foc fortificațiilor și orașului Bucureștilor; și la miezul nopții (20 spre 21), luminat de flăcările acestui pârjol ce prefăcu în cenușă tot orașul cu 22 biserici ce avea atunci, împins de desperare, ca cum ar fi avut pe dușman în spatele său, se puse rușinos pe fugă și cât mai iute a putut a întins-o spre Giurgiu ³²⁹ . Astfel, mai mult fugând decât făcând o retragere ³³⁰ , merse Sinan 14 ceasuri mereu și nu tăbărî decât după ce trecu strâmtoarea Călugărenilor; dar tunurile și munițiile de război nu putură ajunge în acel loc decât în 24 ceasuri ³³¹ . Când sosiră toate și se strânse armia întreagă, plecară cu toții cu aceeași grabă spre Giurgiu ³³² , unde, cu toată silința ce pusese la drum, din pricina neorânduielii în care se afla oștile, nu putură sosi decât tocmai luni în 13/23 oct. făcând astfel trei tabere de la București pânâ la Giurgiu ³³³ . În acea fugă prăpăstioasă turcii semănară drumul cu armele lor și cu un număr însemnat de tunuri, cămile și bagajuri, deosebit de ce năpustiseră în București. Spaima lor era așa de mare, încât, prin strâmtori și pe poduri, ajunseră a se omorî unii pe alții ca să treacă care de care mai nainte. În aceată stare de spaimă și groază se aflară ei mai cu seamă când trecură strâmtoarea de la Călugăreni. În orice copaciu li se părea a vedea un dușman, în orice minut se aștepta să vază strălucind înaintea ochilor lor sabia fulgerătoare a lui Mihai.

Este de luat în seamă că în toată această campanie, a cărei glorie analiștii creștini în mare parte o dau lui Bathori, ca unuia ce comanda toată armia creștină, analiștii turci nici că pomenesc de dânsul. Spaima turcilor, acela ce îi îngrozea, îi gonea și le amenința mereu cu moartea era „afurisitul (le damné) Mikali-ogli”. Aducerea-aminte a groazei ce Mihai insufla atunci turcilor până azi încă se păstrează în poporul român și musulman, printr-o mulțime de legende, tradiții și cântece populare. Unul din cei mai buni poeți ai noștri încadră una din aceste tradiții în acestă frumoasă strofă: Spun că în urma luptei, în Asia bogată, Dacă mahometanii vedeau câte o dată, Un armăsar ce în preajmă-i căta el sforăind Cuprinși d-adâncă spaimă, ziceau cu-nfiorare Că el a văzut umbra acea îngrozitoare A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.