XXXVI

După ce creștinii împedecară pe barbari în trecerea lor, sfărâmând podul ce ducea la insula Sân Giorgiu și făcând atâta pieire într-înșii, vrură unii dintr-înșii să cuprinză îndată și al doilea pod, care ducea de la poalele castelului la insula cea mare, și să stapânească această insulă, ucigând și aruncând în râu pe turcii ce se afla acolo. Două steaguri din pedestrimea domnului Moldaviei, cu o înfocată îndrăzneală se repeziră pe acest pod. Turcii din insula cea mare, văzând aceasta, foarte se îngroziră și temându-se că toată armata să n-aibă același gând, începură a tăia cu securi capul podului din partea lor. Dar ceilalți ostași creștini nu îndrăzniră a însoți pe inimoșii moldoveni, ca să nu se expuie între armata lui Sinan d-o parte și focul castelului de alta. Ei nu știa că acest castel nu-i putea supăra, lipsindu-i praful de pușcă. Sinan încărcase patru care cu lăzi cu praf ce poruncise a se duce în castel, dar, din învălmășeala în care picară turcii la sosirea creștinilor, aceste care nu apucaseră să treacă podul în castel. Ele luară apoi, către seară, din întâmplare, foc, prin creștinii ce rătăceau printre rândurile carelor spre a jefui, și săltară deodată, cu mare zgomot, în coloane de fum în aer; lucru minunat însă, că nimeni nu fu rănit. Deci acei viteji moldoveni, nevăzându-se ajutați de nimeni, fură nevoiți a lăsa îndrăzneața lor întreprindere, care ar fi tost atât de frumoasă și folositoare armiei și ar fi înlesnit mult cuprinderea castelului.

Acestea petrecându-se astfel până înnoptă, armia creștină, nemaiavând vreme a tăbărî, se hotărî a bivuaca pe loc ³⁶⁸ . Călărimea de sineși arătă vroința de a sta înarmată toată noaptea aceea, temându-se ca nu cumva dușmanii, folosindu-se de întunerecimea nopții, să treacă din insulă cu corăbii, ca să vie să-i izbească. Pilda călărimei fu urmată de toate celelalte oști și astfel armia întreagă veghie înarmată toată noaptea, punând în toate părțile străji spre a priveghea mișcările turcilor ³⁶⁹ . Aceștia atunci se aflau, cea mai mare parte, trecuți pe malul Rusciucului; vro 5 mii dintr-înșii tăbărâseră, din porunca lui Sinan, în insula cea mare ³⁷⁰ ; alții, din spaima ce le dedese creștinii, scăpaseră și se trăseseră supt castel, la intrarea podului ce ducea la această insulă, de unde fu trimisă o altă mână de soldați spre paza acelui pod și spre a da putere garnizoanei castelului ³⁷¹ , care se urcă atunci la numărul de 800 ostași ³⁷² .

A doua zi (26 octomvrie), Bathori, încredințându-se că nu mai are nimic de temut, purcezând din locul unde petrecuse noaptea, ceva mai nainte își așeză tabăra; apoi îndreptară asupra castelului Sân Giorgiu chiar tunurile luate de la turci la Târgoviște. Loviturile cele dese și ne-ntrerupte ale artileriei, în puține ceasuri, fac o spărtură în ziduri, care socotindu-se îndestul de largă, îndată se alese de tot cortul câte doi soldați și, formându-se astfel o ceată bună, i se porunci a da asalt, trecând brațul Dunării pe vase, căci podul era sfărâmat. Această ceată era alcătuită nu numai de pedestrași, dar și de călăreți, care, lăsându-și caii, cerură a merge la asalt și, cu sabia în mână, se repeziră cu inimă d-asupra zidurilor, prin ruine. Dar nenorocita pedestrime ungurească, atât de vitează în multe rânduri, nerăbdătoare d-a intra în castel, se repezi cu multă nebăgare de seamă și cu curaj înaintă până în vârful spărturei, unde fu izbită c-o neprevăzută furtună de gloanțe, care trânti morți pe acele dărămături ca la două sute; mulți alții fură răniți; ceilalți învinși și împinși înapoi. Garnizoana castelului, într-adevăr, ocrotită de tăria zidurilor, se apără cu o îndărătnică bărbăție, aruncând asupra creștinilor nu numai cu puștile din care trăgea rar, având lipsă de praf, dar din care trăgea de aproape foarte și drept la țintă, ci încă cu săgeți, lănci, sulițe, gereturi, pe care le aruncau cu mâna, și în sfârșit cu mari bolovani de piatră. Ea primi mai apoi praf și alte ajutoare din insula cea mare, prin mijlocul podului ce lega acea insulă cu castelul ³⁷³ . În acea insulă știm că era o tabără de cinci mii turci, care începură acum a supăra prin tunurile lor rău pe ai noștri ³⁷⁴ și, atât prin aceasta, cât și prin ajutorul necurmat ce da castelului, zădărnicea toate silințele ce făcea creștinii d-a-l cuprinde. Afară de aceasta, Sinan, pe lângă mal, luându-se cu corăbiile, veni până în dreptul castelului și d-acolo, cu balimezuri de cele mari, numite doubles faulconeaux, duplices falcones, trăgea ne-ncetat asupra creștinilor cu mare vătămare a tuturor, mai cu seamă a acelor ce bătea cetatea sau se urca la asalt ³⁷⁵ . Se judecă atunci a fi de mare trebuință a pune o stavilă între castel și insulă de unde îi venea ajutoare. Pentru aceea se hotărî să se taie partea de lângă castel a podului ce duce la insulă ³⁷⁶ . Cu toate că acest lucru era cu primejdie, dar Silvio Piccolomini, care primise comanda a toatei artilerii, se încumetă a-l săvârși cu bine. El se puse însuși în capul unei cete și merse spre pod, dar, fiind nevoit a trece supt castel, a-și expune oastea descoperită la focurile lui și încă a se apuca și la harță cu turcii ce sta de pază în acel loc, el pierdu mulți ostași; și noaptea apucându-l când d-abia puțin din pod se tăiase, fu silit a se trage. Astfel această întreprindere, făcută cu mai multă vitejie decât înțelepciune, nu izbuti ³⁷⁷ . Se chibzuiră atunci a arde podul prin tunuri și prin focuri fabricate și acest mijloc fu norocit cu izbândă. Un bun număr de turci, carii veneau atunci pre acel pod în ajutorul asediaților, se înecară. Dup-aceea, creștinii îndreptară toată artileria asupra zidurilor castelului. Această artilerie era puțin numeroasă, căci, din greutatea drumului, cele mai multe și mai mari tunuri rămăseseră în urmă; și cu toate că se așteptau în tot ceasul, încă nu sosiseră. Cele mai mari tunuri ce aveau ei atunci în tabără d-abia purtau ghiulele de 30 livre ³⁷⁸ . Curând însă înaintarea nopții sili și tunurile să tacă ³⁷⁹ .