XXXVII

La miezul nopții începură din nou tunurile a bubui ³⁸⁰ și tunară cetatea până puțin după miezul zilei (27 octomvrie), când se făcu o bună spărtură (brèche), ca o crăpătură de patru brațuri de ziduri ³⁸¹ . Piccolomini judecă că această spărtură e destulă spre a putea intra în castel, cu atât mai mult că descoperea între apărători temerea și confuzia ³⁸² ; dar ungurii, speriați de cea dintâi a lor neizbutire, nu vroiră a se urca la asalt supt pricinuire că spărtura nu e destul de largă, cu toate că italienii trebuia să meargă înaintea lor. Piccolomini atunci se întoarse către ai săi și îi îndemnă: „a-i face cinste și a păstra reputația nației și a lor însuși, câștigate în multe alte întreprinderi mult mai primejdioase, dar nu într-o cauză nici mai puțin dreaptă, nici despre care mai mult pot nădăjdui ajutorul ceresc, de vreme ce se luptă împotriva vrăjmașilor fățișați ai legei creștine”.

Zicând aceste, împreună cu cavalerii săi îmbărbătați de cuvintele lui, năvălește vitejește cu sabia în mână și se urcă peste micile dărâmături ale acelei spărturi. Ion Veichir, lăsând caii, aleargă și el cu ai săi, inimos, la asalt. Alți ostași se mai luară după dânșii și, năvăliră cu toții cu furie mare, se urcară pe o parte de ziduri și înfig un steag ³⁸³ . Dar turcii se apără cu energia desperării ³⁸⁴ , aruncând în creștini grenade și pietre ³⁸⁵ . De o jumătate de ceas ținea acum lupta pe ziduri cu o deopotrivă înverșunare între asediatori și asediați, când Piccolomini, văzând că puținii ostași ce se urcaseră la asalt nu vor putea izbuti de nu vor fi îndată sprijiniți de oștiri proaspete, se întoarse cu iuțeală către unguri ³⁸⁶ și le strigă: „Nu sunt oare acolo italienii puși în primejdie pentru mântuirea patriei voastre și spre a încerca tot o soartă cu voi, spre nimicnicirea dușmanilor universali, iar ai voștri particulari împilători? Puteți oare suferi a-i vedea acum sau trăgându-se înapoi, părăsiți fiind de voi, sau însemnând cu sânge locul și întemeindu-l cu moarte, întru vecinica aducere-aminte viitorimei de nobila lor înfocare și de puțina recunoscătoare a voastră moliciune? ³⁸⁷ ” Ungurii făcură atunci de rușine aceea ce temerea îi oprise d-a întreprinde, și cu multă fierozitate alergară a reînnoi asaltul. Co

mandantul castelului, văzând această nouă năvălire ce-l amenința și spăimântarea oamenilor săi, desperă de a se mai putea apăra și dete tristul semn că voiește a parlamenta și a se preda. Piccolomini porunci îndată oștilor sale a sta în loc și să gătea să asculte propunerile turcului, când deodată ungurii și secuii, nerabdători acum a răzbuna pierderea soților lor, se reped furioși în castel, făcând multă larmă și împingând înainte pe italieni, carii, aflându-se astfel striviți între soții lor și vrăjmași, suferiră foarte, rănindu-se mulți dintr-înșii. După oarecare împotrivire a vrăjmașilor, creștinii cuprind castelul cătră seară și turcii care scăpară de cea dintâi furie a soldatului biruitor se închiseră în turnul dinlăuntru. Dar nici în acest post nu se putură ei mult apăra și, cuprinzându-l creștinii și pe el cu asalt, mai pe toți turcii câți se afla acolo îi trecură prin ascuțitul săbiei. În acest loc se răniră câțiva din ai noștri, cei mai mulți de pietre; iar tunurile și puștile din insula cea mare vătămară pe ungurii ce se aflau despre acea parte și le omorâră ca la patruzeci oameni. Secuii trecură tot ce întâmpinară, fără milă, supt sabie, necruțând nici sex, nici vârstă ³⁸⁸ . Acei din turci ce fugiseră afară din castel fură măcelăriți sau se înecară în Dunăre ³⁸⁹ . Vro sută dintr-înșii, pogorându-să după ziduri, vrură să fugă într-o galeră ce era acolo la țărm, dar, urmați fiind de aproape de ai noștri, săriră cu toții împreună pe galeră și, ucigând ai noștri pe turci, rămase acea corabie în stapânirea noastră ³⁹⁰ . Ea fu cunoscută a fi una din acele ce în anul trecut luaseră turcii cu dânșii când au plecat de la Comorn ³⁹¹ . Altă galeră ce se afla între insulă și pod și pe care era 2 500 turci și tătari, zdrobită fiind de lovirile artileriei, se afundă mergând în cursul râului; numai vâslașii (chiourme) putură scăpa ³⁹² . Din opt sute turci ce alcătuiau garnizoana numai unul se mântui. El se aruncă în Dunăre spre a o trece înot și, cu toate că fu ochit de ai noștri, care azvârliră o mulțime de gloanțe după dânsul, avu minunat noroc de ajunse neatins, tot înot, până în tabăra lui Sinan de la Rusciuc.

Din creștini căzură la această luare a castelului 250 oameni și mulți se răniră. În castel se găsi 39 tunuri, din care două foarte mari, două culevrine de 38 și celelalte mai mărunte. Prada ce pică atunci în mâinile ostașilor fu neprețuită. O mulțime de bani, arme, scule și alte lucruri scumpe, o cătățime nemăsurată de grâu și un mare număr de capete de vite, cămile, catâri, cai frumoși ce Sinan luase din Țara Românească și n-apucase a-i trimite, cum vroise, la Constantinopol, și care era atât de numeroși, încât, după ce luară pre cei mai buni, nefiind destui oameni spre a încâleca pe ceilalți, îi mânau cu cârdul amestecați cu vitele ³⁹³ . În toate părțile se vedea fluturând steaguri musulmane, stofe de aur, brățare scumpe, paviloane de mătase care contrastau cu hainele cele proaste ale românilor și ale secuilor ³⁹⁴ . În acea bucurie generală, italienii numai se arătară foarte mâhniți, căci ungurii, năvălind în castel tocmai când turcii era gata a capitula, le-a răpit gloria acelei cuprinderi; dar prințul Bathori cu nunciul papei și internunciul împărătesc îi mângâie cu cuvinte dulci, cu laude și cu daruri ³⁹⁵ . Trofeele acestei campanii deosebit de mai multe mii de robi mântuiți, fură, 27 steaguri ³⁹⁶ , ca la 120 tunuri ³⁹⁷ , din care unele de o mărime nemăsurată, și, de la 18 octomvrie, luarea Târgoviștei, până la 27 ale aceleiași luni, atât la Târgoviște, cât și în goana ce cresținii deteră turcilor până la Giurgiu, într-această din urmă bătaie și la luarea castelului, turcii pierdură pestetot ca la 26 mii oameni.

Acest sfârșit nenorocit avu acea îngrozitoare expediție a lui Sinan în Țara Românească, care amenințase că va înghiți pentru totdeauna nația română și cu dânsa și creștinătatea, pe care ea mai puternic o ocrotea atunci. Eroilor de la Călugăreni se cuvine mai ales cinstea izbânzii în această glorioasă campanie. Venirea lui Bathori nu făcu alt decât rășchiră și goni un dușman învins și demoralizat, și care și fără aceasta ar fi fost curând nevoit a deșerta țara. Datoria și gloria lui Bathori era a nu lăsa nici un picior de turc a ieși din țară; și ar fi putut-o, de nu umbla așa moale și cu sfială; chiar și zdrobirea turcilor la podul de pe Dunăre o fură creștinii datori mai mult iuțimei lui Mihai și a românilor săi. Pentru aceea putea acum aceștia cu o dreaptă fală, să strige lui Sinan, împreună cu un poet al lor popular: „Ce te-ai făcut, mare vizir? Unde-ți sunt voinicii, pașo cu trei tuiuri? Vântul împotrivirei sfărmă zăbalele armăsarilor tăi; năvala trase înapoi spăimântată de piepturile goale ale vitejilor!”