VII

Istoria noastră n-a fost, sau a fost rău scrisă până acum. În luptele și revoluțiile dinlăuntru, care au umplut secolul al XV-lea și al XVI-lea, istoricii noștri n-au văzut decât niște lupte de pretendenți la tron, iar n-au vazut principul și interesele ce fiecare pretendent reprezenta. Într-un stat organizat ca al nostru, unde nici o familie n-avea dreptul de stăpânire, chestia dinastică nu putea avea loc după cum s-a presupus de istorici. Îndată după moartea lui Mircea I, partidele în care țara era împărțită începură lupta între dânsele, fiecare punându-se supt unul din fiii săi. Turcii și ungurii găsiră prilej a se amesteca între deosebitele partide, susținând când pe una, când pe alta, și a călca libertatea nației. Puterea domnilor însă, ajutată de elementul democratic, ieși biruitoare din aceste lupte între dușmanii dinlăuntru și cei din afară. Vlad Dracula-Vv. ținu sus și puternic frânele guvernului, dobândind o glorie nemuritoare în luptele cu turcii și zdrobind aristocrația. Țepeș urmează înainte și mai puternic pe calea sa; c-o asprime tiranică, dar dreaptă, el nimicnicește facțiile dinlăuntru și respinge nenumăratele oarde turcești ce Mahomet II conducea asupra românilor. Silit mai târziu de nevoi, el încheie un tratat cu turcii la 1460, care păstrează stipulațiile celui de la 1393, urcând tributul la 10 mii galbeni și recunoscând suzeranitatea sau supremația nominală. Acest tratat încă și astăzi formează dreptul public al țării sau, cum se numește acum, capitulațiile ei cu Poarta. Aristocrația se aruncă în brațele turcilor și izbuti a goni din țară pe energicul domn, și partida domnilor în brațele ungurilor. Poporul mai adesea rămânea indiferent într-aceste lupte, până când vedea libertatea amenințată de vrăjmașii din afară; atunci alerga la aparărea țării supt steagul domnului. Adesea ocrotit de domn, el însă era slab către celelalte partide, căci toți capii ce ieșea din popor intra, firește, și se identifica cu una din partidele dominante.

Lupta, cu deosebite alternative între ambele principe, continuă până la Radul cel Mare (1495-1508), care se încercă de o politică de conciliație, fără a izbuti. El cercă atunci a balansa puterea boierilor, dând putere clerului, dar, revoluționând organizația democratică a clerului și făcându-l un corp privilegiat, îi crea interese conforme cu ale boierilor și îi dete un auxiliar. Radu cel Mare fu dar un sprijin puternic al aristocrației.

Cu acest domn se încheie această epocă.

În Moldova, asemenea, după moartea lui Alexandru cel Mare, boierii caută a doborî puterea domnilor, constituată acolo și mai tare pe principul ereditar. Polonii se amestecă în ambele partide, cu scop d-a domina și d-a supune țara. Din mijlocul acestor sfâșieri care amenința pieire, iese un om puternic, care întoarce spiritul nestatornic al partidelor către dușmanii dinafară. Acesta fu Ștefan cel Mare. 40 ani de-a pururea călare pe câmpul bătăliei, el apără voinicește țara și creștinătatea. Moldavia e atunci în culmea sa și trage mirarea lumei. Papa numește pe Ștefan soldatul lui Hristos... etc. ^*

Ștefan ia proiectul lui Mircea și caută a uni țările, dar spiritul individual al românilor zdrobește întreprinderea lui. Într-adevar, boierii țării... etc... pierderea mării...

În aceste timpuri frații noștri din Transilvania, deși Huniad și fiul său cârmuiră soarta Ungariei, pierd drepturile lor etc...

Dacă acest secol fu pentru români un secol în care începură luptele dinlăuntru, dacă rezulta lui fu stingerea democrației, dar fu însă secolul cel mai glorios, secolul prin care se nemuriră și se luptară puternic pentru libertate. Cei mai mari bărbați care produse acest secol în omenire fu români. Dracula Vv., Vlad Țepeș, Ioan Huniad și fiul său Matiaș și, în sfârșit, Ștefan cel Mare plană asupra acestui secol glorios...etc... Boierii țării, recrutându-se tot mereu din elementul popular, desfășură, pe lângă dorința d-a constitua libertatea lor asupra tronului, o vitejie rară împotriva vrăjmașilor din afară...etc...

Dar, izolându-se de popor încet cu încet, fac pe acesta apatic. Țara slăbește și turcii îndrăznesc mai mult și, în secolul următor, cade cu totul supt domnirea lor.