VIII

După moartea lui Ștefan Vv., în Moldova, Bogdan, fiul său, și Petru Rareș calcă pe pasurile lui, țin cu strășnicie liniștea înlăuntru și apără și întind hotarele țării de dușmanii din afară. Dar, presurați de dânșii,ei caută de se învoiesc de bunăvoie cu cel mai puternic, cu turcii, cu condiții încă mai favorabile decât muntenii. Dar boierii caută a zdrobi puterea domnilor; ca să izbutească, nu se apără nici de asasinat, nici de trădare, se aliază cu turcii și izbutesc a lua preponderența totală în țară și a face tronul electiv și cu totul în dispoziția lor. Țara cade în grozave sfâșieri și abuzuri. Lăpușneanu răzbună crud țara asupra boierilor.

În aceste sfâșieri, niște vânturatici streini, favorizați de popor în ură asupra boierilor, iau puterea. Despot voieste a civiliza... etc.

Unul din aceștia, Ion-Vodă, caută a se rezema în contra boierilor și a turcilor, declarând război acestora. Trădat, el cade glorios în luptă. Țara cade atunci cu totul supt puterea turcilor și în prada lor, care răpește până și dreptul d-a-și alege domni și aceștia ajung mai puțin de un pașă.

În Țara Romănească, după Radu cel Mare, Mihnea ia cu putere, înțelepciune și patriotism cârma țării; dar boierii nu-l pot suferi și, având în capul lor pe Basarabești sau Pârvulești, numiți astfel după banul Pârvu, izbutesc, prin ajutorul turcilor, a-l depărta, ba încă a-l și ucide în Ardeal, unde se trăsese. Pârvuleștii numesc pe Vlăducu domn, dar văzând pe acesta că voiește a se libera de epitropia lor, îl ucid și dau puterea unuia dintr-înșii, Neagoe Basarab. Bun, blând, acest domn face pe popor a ierta triumful boierilor, dar el dezvoltă și mai mult privilegiurile boierilor și clerului. El robește o mare parte a țării monastirilor și o mare parte a monastirilor la metoașele streine grecești. După moartea lui, partidele se răscoală; fiecare își numește un domn și turcii intervin cu multă îndemânare, pun mâna pe țară și o declară pașalâc. Această izbire deșteptă pe români, primejdia îi uni și, supt Radu de la Afumați, se luptă pentru drepturile naționale și triumfară.

De la moartea acestui domn, 1552-1592, lupta aceasta continuă cu deosebite alternative. Poarta începu a numi singură domni. Tributul se mări nemăsurat; dăjdiile asemenea; țara ajunsese într-o ticăloșie și mergea cu pași repezi spre o ruinare totală, când brațul de fier al lui Mihai o opri la marginea prăpăstiei. Spiritul și individualitatea nației se intrupă într-însul... etc. Lupta pentru independență reîncepu cu glorie. După ce asta se asigură, Mihai întreprinde unirea românilor. Mai norocit decât Ștefan, el izbutește, dar cade în aceasta, întâmpinând vrăjmășia Austriei, care scoală pe unguri împotriva românilor. Aceste nații generoase, cărora atâte interese le opune îndatorința d-a trăi frățește împreună, se zdrobește una pe alta în folosul Austriei.

Mihai cade ucis hoțește de austriaci și cu dânsul cade și puterea românilor și speranțele ce creștinătatea și toate națiile Orientului pusese în români, care îl numea steaua lor de la răsărit.

În toate aceste două secole, românii se arată vrednici de dânșii și de misia lor. Clasa boierilor mai cu seamă, întinerită tot mereu prin elementul energic ce ieșea din popor și se absorbea într-însa, făcu țării și omenirei slujbe mari. Vitează, roditoare în fapte eroice, în exemple sublime de jertfire, ea reprezintă simtimentul războinic al nației și udă cu sângele său laurile patriei. Nația în care simtimentu prevalează, dacă nu slujește omenirei prin dezvoltarea minții, ca francezii, englezii și nemții, dar prin lucrare, prin jărtfire îi egalează și îi întrec și le dă repaosul d-a lucra. Astfel Dumnezeu împarte funcțiile între nații și, prin lucrare comună, omenirea se desăvârșește.

De la începutul secolului al XV-lea, lupta începuse între principiul libertății, care voia a mărgini puterea prinților, și principiul autorității, care voia a o întări.

Ajutați adesea de principiul popular ce ei reprezenta, libertatea birui pe la capătul acestui secol, dar boierii biruitori făcură din această libertate un privilegiu al lor. Ei căutară a se forma în castă privilegiată, a-și întemeia puterea și fericirea lor pe robirea gloatelor. Izvorâtă din popor, iar nu din principiul concuistei, ea nu putea a se constitui pe bazele aristocrației feodale europene; ea nu putu în drept viola egalitatea; ea își mărgini dar acția sa în rânduiala economică. A înghiți proprietățile cele mici, concentrându-le în proprietăți mari, a răpi deodată cu proprietatea și libertatea individuală a țăranilor, prefăcându-i în serfi, a dobândi dreptul de a se scuti de cele mai multe dăjdii, asta fu ținta ei. Astfel, prin reformarea legilor economice ale țării, o țară întreagă ajunsese roabă unor particulari.

În Europa această luptă fu câștigată și despotismul regilor fu un mare principiu de unitate și de conservație, în vreme ce la noi izbânda aristocrației aduse slăbiciunea statului cu slăbiciunea puterii. Două chipuri sunt d-a avea un guvern puternic. Trebuie sau ca principiul, autoritatea ce el reprezintă să-și aibă izvorul de sus, sau de jos, din popor; într-un cuvânt, nu este decât două guverne puternice: despotismul și democrația. Orice principiu intermediar este un principiu de slăbiciune. Despotismul totdauna a fost și este peste putință între români, nu numai căci respectul către cel mare precumpănește, ci căci sunt o nație foarte nobilă, care nu putu suferi alt guvern decât cel întemeiat pe caracterul național, cel care organizează egalitatea, adecă democrația.

La sfârșitul acestui secol robia ajunse completă, Mihai Vv., silit de aristocrați, făcu acel așezământ ca fiecare țăran, p-a cui moșie se va fi aflând, să rămâie rob veșnic. De atunci robia fu completă... etc. (ca în art. din Magazin istoric pentru Dacia). Clasa războinicilor se întemeiază dasupra muncitorilor. Această fărădelege a boierilor fu espiată cu pierderea țării. Osânda o urma de aproape. Soțietatea întreagă se alcătuiește pe un șir de privilegiuri și clase, fiecare clasă are privilegiuri deosebite; fiecare individ are privilegiu: întins eșafodaj de tiranii superposate una asupra alteia și toate apăsând poporul, pe țăranul muncitor...

Cine va veni să zdrobească această clasă apostată care, ieșind din sânul poporului, robi pe frații și părinții lor și care ocăra omenirea? Iată-i că sosesc; sunt și ei niște robi și, pentru ca pedeapsa și rușinea să fie și mai mare, sunt niște robi streini.