III

Vestindu-se toate acestea in țară, se spăimântară peste măsură nobilii, încât mulți (ca la o sută dintr-înșii), încărcând în care familiile și cu tot ce avea mai scump, se silea a se mântui prin fugă ⁷⁷⁷ . Aflând Mihai aceste mișcari ale nobilimei și dezertarea lui Moise Secuiul, spre a opri ca din această fierbere să nu se aprinză un foc mai mare, plecat mai mult a întrebuința mijloace blânde decât aspre către nobili, trimise oficial în palaturile și locuințele lor pe Nicolai Viteazul, un român din Ardeal, vestit orator pre acele timpuri. Viteazul, supus și jertfit cu totul domnului, primi cu bucurie însărcinarea ce-i dete, închinându-i-se plecat, și se duse la fiecare nobil îndeosebi. Întrebuințând deosebite argumente după duhul celor la care se adresa, el se silea a-i încredința de strălucitele proiecte ce are domnul pentru creștinătate. Adesea sfârșea cuvântul său zicând că „Mihai iubește mai presus de orce mântuirea și păstrarea creștinilor; că zi și noapte el se gândește numai cum ar putea sluji mai cu credință pe împăratul, a întinde hotarele creștinești, a doborî puterile turcilor, în sfârșit a păstra ardelenilor, a căror vitejie o prețuise în cea de curând biruință asupra lui Ieremia, vechile lor legi și privilegiuri. Că el n-are nimic mai scump ca sângele nobililor, nimic care să iubească mai mult ca nația ungurească și că nu va întreprinde nimic împotriva legilor obștești a acestei patrii, precum de curând o încredințase lui Bartholomeu Petz, solul împăratului. Că nime nu trebuie să se turbure de fuga lui Moise Secuiul, care în cea din urmă expediție din Moldova făcuse parte dintr-o conjurație al cărei scop era de a omorî pe domn, spre a da prințipatul lui Sigismund, și că el, prin fuga sa în Polonia, scăpase de dreapta pedeapsă a vicleniei sale. Că deși doi oameni însemnați (Francisc Farcaș și Mihai Szemere) fusesără uciși la Sighișoara, prin furia secuilor, aceasta foarte a fost neplăcută domnului și el asigurează că uneltitorii morții lor se vor pedepsi îndată cu moarte, iar pentru vătămarea ce soldații domnului au făcut, fără știrea lui, locuitorilor, după o cercetare și o prețuire făcută, se va plăti până la o para.” Prin asemenea cuvinte și jurăminte personale, Nicolai Viteazul, părându-se a fi domolit înfierbântarea nobililor, se întoarse triumfător lângă Mihai. ⁷⁷⁸

Nobilii unguri erau însă împărțiți în deosebite păreri și partide. Acei veniți din Ungaria, care numai de câtăva vreme se statorniciseră în Ardeal și care nu împărtășeau ura națională a nobililor ardeleni către români, se lipiseră din inimă de Mihai. Ei vedea de atâția ani, de la nenorocita înfrângere de la Mohaci, draga lor patrie, Ungaria, robită și sfâșiată de către turci și nemți. Ei vedea acum că n-au altă nădejde d-a mântui patria lor și a o reîntregi în libertatea și unitatea sa decât în Mihai. Într-însul ei își pironise toate nădejdile lor; ei îl încunjura, îl ațâța, îl îndemna, îl lingușea, dându-i titlu de crai, titlu cu care îl salutase și viziru Ibraim, și rugându-l de a scapă crăiea Ungariei din mâinile turcilor și a nemților și a o opri pe seamă-i, aducându-și bine aminte că cele mai strălucite timpuri ale acelei crăii au fost când ea era cârmuită de familia română a Corvinilor.

Aceste nădejdi nu era deșarte; ele cuprindea o mare idee, care fusese visarea bărbaților celor mari, unguri și români, în trecut și care a rămas de atunci până astăzi și va fi încă în viitor idealul oamenilor de stat a acestor două nații, deopotrivă viteze și generoase. Într-adevăr, locuind în parte pe același pământ, singure numai deosibindu-se cu sângele de celelalte neamuri dimprejur, deopotrivă amenințate și bântuite de puternicile împărății ce le ocolesc, aceste nații dintru început semăna menite a-și uni viața printr-o legătură frățească, spre mântuirea și dezvoltarea comună și spre a forma un stat mare și puternic între Adriatica și Marea Neagră. Mai mulți crai ai Ungariei, precum Ștefan cel Mare, Carol Robert, Sigismund I și Ludovic I, precum și Corvinii doriră și se ispitiră a înființa această idee; dar, înfățisători a ideilor veacului lor și a geniului sumeț și iubitor de domnire a ungurilor, în loc d-a vorbi românilor de frăție și egalitate, cereau ca să li se supuie și să recunoască supremația lor. Aceste smintite și nenorocite pretenții ațâță în inima românilor, înfocată atunci pentru libertate, o ură mare împotriva ungurilor; și încercările crailor Ungariei, și năvălirile lor în Țara Românească și în Moldova fură greu pedepsite. Ambiția lui Mihai zâmbea la proiectele nobililor din Ungaria; el întrevedea poate în viitor o zi în care se va ispiti întru îndeplinirea lor; dar deocamdată se vede că, deși amenința prin vorbe Austria, ca s-o aducă a-i împlini cererile, dar în adevăr nu avea de gând a ridica război asupră-i spre a-i smulge drepturile ei asupra crăiei Ungariei, după cum îl învinovățesc unii din istorici. Nevoia și înțelepciunea sa îl silea spre aceasta. Încunjurat de atâția dușmani, el nu putea ridica sabia și asupra Austriei, când toată nădejdea lui de sprijinire o avea numai într-însa.