VI

Dar cu toate asigurările ce Mihai dedese nobililor unguri prin Nicolae Viteazul, fierberea tot domnea între dânșii. Aceasta începu a neodihni pe domn. O rază de tristă îngrijire — presimțire a viforului ce urla în depărtare, amenințându-l — intră în cutezătoarea și voinica sa inimă. Crezând, ca toți contemporanii săi, în înrâuriri misterioase ale naturei asupra omului, în astrologi și ghicitori, el întrebă pe mumă-sa, ce era meșteră în a ghici viitorul, care îi răspunse că „termenul puterii sale se apropie”. Fără a se îndupleca la această dezvălire a viitorului, Mihai, într-o zi când un mare număr de nobili se afla adunați la Alba-Iulia, puse de alese juni sprinteni români și unguri, spre a-i pune să se lupte înaintea lui, ca să prevază prin ieșitul bătăii dacă până în sfârșit triumful va ramânea pe lângă nația română sau pe lângă cea ungară. Se alese dar atâția români cât și unguri și îi armară numai cu darde și ciomege. Rânduindu-se în bătaie în fața domnului, lângă râul Ompoly, junii luptători români și unguri se înhățară la luptă cu o potrivită îndrăzneală și se luptară multă vreme, țiind biruința în îndoială, nevrând a se lăsa unii altora. În sfârșit, ungurii, carii era mereu umiliți prin cuvintele ocărâtoare cu care românii se obicinuiseră a întrebuința când le vorbea, văzând și că unii din pedestrașii români se amestecă pintre luptători, năvăliră cu mânie mare cu dardele lor asupra românilor și izbutiră a-i pune pe goană până la porțile cetății. Domnul, după ce a lăudat pe junii unguri pentru izbândă lor, îi chemă la curtea palatului său și puse de le dete cu îmbelșugare pâine și vin și apoi le dete drumul. Pe când junii unguri ieșea din curte, felicitați de mulți că în această luptă s-au arătat mai voinici ca românii, soldații români ce păzea la poartă, supărându-se de îngâmfarea lor, puseră mâna pe unul dintr-însii și începură a-l bate cu nuiele și ciomege. Soții lor, mai luând îndrăzneală din vinul ce băuseră, alergară în ajutor și încăierară din nou lupta cu ostașii români, pe care îi risipiră ⁷⁸³ .

În aceleași zile, altă întâmplare veni de mai adăogă ura între cetele ostășești. Vro sută de ofițeri cazaci veniseră la Alba-Iulia spre a-și primi leafa. Aci în oraș, unul din cazaci găsi o femeie publică și o luă la sine. Amorezul acestei femei, care era din curtea domnului, aflând aceasta, se duse de-și luă cu sila amoreza înapoi. Cazacul, mâniat asupra românului, cheamă pe soții lui într-ajutor, românul chemă pe pedestrașii români și îndată se încăierară la luptă cu armele. Aflând căpitanii cazaci că soții lor în oraș se află în primejdie, ies cu armele, ucid și răpesc mai mulți din romăni. Aceștia se adun atunci în mai mare număr și dau năvală cu puștile în cazaci; și îndărătnicindu-se și unii și alții, ținură bătaia ca la trei ceasuri, încât pieri din ambe părți ca la 100 oameni. Auzind aceasta, ceilalți cazaci din tabără se ridic cu toții și sosesc înglotiți lângă Alba, amenințănd românilor. Aflând domnul aceasta, se grăbi a trimite oameni de-i împăcară și liniștiră pe unii ca pe alții, prin amenințări și făgăduieli. Aceste dezbinări arătau slăbiciunea unei armii compusă de oști de felurite nații, neînfrânarea, gelozia, pizmuirea și vrăjmășia unor cete către altele și da curaj la dușmani, în uneltirile lor cele tainice în contra lui Mihai.