XV

Nobilii trimiseseră asemenea, încă din 2 septemvrie, scrisori la sașii din Brașov și Sibiu, spre a-i trage în partea lor, părăsind pe Mihai. Sașii însă, necunoscând mărimea mișcării împotriva lui Mihai și temându-se de puterea acestuia, spre a se arăta cu slujbă și credință către dânsul, îi trimiseră acele cărți. Încă nu sosiseră acestea în mâna domnului, și brașovenii precum și sibienii primesc și alte cărți de la nobili, în care se cuprindea pre larg tot planul dezbinării ungurilor. Brașovenii îndată porniră aceste cărți cu un om într-adins la domnul, iar sibienii, spre a se arăta și mai cu bunăvoință, plecară mai mulți în persoană spre a duce cărțile, luând cu dânșii și pe omul trimis de brașoveni. Era ei mai să intre în curtea domnului, când aflară de la unii oameni ai curții că celelalte cetăți sășești s-a lepădat de credința lor către Mihai, precum și că toți ungurii ce se afla în tabăra acestuia au fugit și s-au împreunat cu nobilii, câștigându-și mai întâi amnistie deplină pentru câte făcuseră când se afla supt poruncile lui Mihai, lucru ce nobilii bucuroși le acordară, mai ales nădăjduind că cu modul acesta vor putea trage în partea lor și pe secui. Acestea înțelegând, sibienii se întorc din drum la ai săi și trimit la brașoveni nouă scrisori ale nobililor, cu altele ce primiseră de la germani și unguri și de la oamenii și generalii împăratului, îndemnătoare de revoltă, vestindu-le că și ei, în 10 sept., s-au răsculat, și rugându-i d-a sta impreună cu dânșii. Sașii n-avea nici un temei a se revolta. Ei, împreună cu secuii, chemaseră pe Mihai în Ardeal. Acesta nu numai că îi mântui de tirania lui Andrei Bathori, dar încă îi favorase cu deosebire în toată vremea; dar sașii, nemulțumitori și mișei, cât bănuiră slăbiciunea făcătorului lor de bine și văzură că și împăratul e împotrivă-i, nu pregetară a-l părăsi și a răsplăti printr-o trădare mârșavă binele ce le făcuse românii.

Brașovenii, cum primiră acele scrisori de la sibieni, încă atunci seara, duminică 11 sept., toți cu mare aplaus se învoiesc a se dezbate de supt Mihai și îndată, în acea noapte, prind și pun la închisoare pe toți românii pe câți putu pune mâna, între carii erau vistierul Vistelie și George, fratele banului Mihalcea; pe alții iarăși îi omorâră, „căutându-se românii în toate unghiurile și văile și dându-se morții fără nici o cruțare ⁷⁹⁹ ”. Dup-aceea, în zadar se ispitiră ei în câteva locuri a pâtrunde până la tabăra nobililor, căci oștile lui Mihai îi stăvili. Ei fura siliți a-și mărgini revolta în ținutul lor și a urma a ucide mișelește pe români, după cum începuseră. Sașii de la Bistrița numai putură trimite câteva sute de pedestrași în tabăra nobililor. Aceștia se adresară cu rugăciune și la clujeni, zicându-le: „că voievodul a hotărât d-a nimicnici detot nația lor; că trebuie a ajuta patria amenințată de o asemenea soartă; că clujenii, fiind singurii care au arătat virtute în împrejurări grele, generozitate la trebuințele patriei, pentru aceea cer de la dânșii de a le da o mie de pușcași și 700 talere împrumut”. Clujenii, după ce răspunseră numai prin câteva cuvinte de neprimire la deputații nobililor, porniră îndată lângă domn, printr-un lung încunjur, pe concetățenii lor Ioan Hosszu și Toma Litteratu, spre a-i spune cererile nobililor și a se lega către dânsul printr-o nouă legătură de credință; și spre răsplătirea credinței lor, ei cerea să li se dea numai un singur târg. După ce i-a lăudat foarte, domnul le făgădui a le îndeplini cu prisos cererea, de îi vor rămânea credincioși. El dete știre deputaților d-a face un mare încunjur și d-a se întoarce în grabă către concetățenii lor, căci pe drumul cel mare ei vor putea să cază în mâinile ungurilor. Dar nobilii tăiară toate drumurile, ca domnul să nu știe nimic de starea lor, și deputații, cu toate că urmaseră sfatul lui Mihai, luând un drum cotit, tot fură prinși de nobili și aduși goi în tabără, de unde însă li se dete apoi drumul ca să se întoarcă la concetățenii săi. Clujenii rămaseră pe lângă Mihai. Unul dintr-înșii numai, anume Ioan Darabos, ridică câțiva călăreți și îi duse în tabăra nobililor, zicându-le: „Aideți să ne luptăm cu inimă supt steagul împăratului, căruia am jurat credință!” și protestând împotriva lui Ștefan Sereș, magistratul Clujului, care oprea orice răscoală.

Astfel, mai mult în numele împăratului se făcea răscoala. Prin viclenia ungurilor, care se arăta în față supuși împăratului, luă insurecția întindere și putere mare și încinse pe Mihai de toate părțile, în vreme ce, de ar fi sculat poporul cum trebuia, el ar fi putut încinge astfel pe dușman și nu i-ar fi dat vreme a se întări în putere și a-i dezorganiza armata sa cu încetul.

În piept inima ni se frânge de ce înaintăm cu povestirea către acea catastrofă grozavă, la care ne târî aceste greșeli; căci de aci izvorâră nu numai nenorocirile acestui bărbat mare, unul dintre cei mai minunați ai istoriei omenirei, dar încă și nenorocirile nației române, care, dintr-atâta marire și glorie, căzu, împreună cu eroul său, într-o prăpastie spăimântătoare, de unde două veacuri și jumătate de suferințe nu o au putut încă mântui.