XX

Ungurii, văzând această izbândă alor săi, voia ca Basta să unească îndată puterile lor spre a izbi tabăra lui Mihai. Ștefan Csaki cu Ioan Mikloș și vro câțiva magnați se duseră la Basta ca să-i spuie această dorință a nobililor și a soldaților lor. Basta le răspunse: „Caut la așezarea locului și văd că voievodul și-a pus tabăra într-un loc prea tare, încât nu-l vom putea trage spre bătaie fără a pierde mulți d-ai noștri; pe lângă aceasta se apropie seara și vremea d-a ne bate a trecut astăzi. Voievodul întrebuințează meșterșug, deci trebuie a lucra împotrivă-i cu multă minte. Cu toate acestea, de socotiți că trebuie să începem astăzi bătaia, nu stau împotrivă; căci chiar când această parte a armiei împărătești, o pieri, cezarul, preamilostivul meu stăpân, mai are și alți ostași nemți; dar dacă — ferească Dumnezeu! — vom fi biruiți, cea mai mare primejdie vă amenință vouă și acestei țări ce va cădea în pieire. Socot dar că e bine să petrecem liniștit noaptea viitoare și nădăjduiesc că voievodul se va trage în această noapte, sau, de va avea gând a se bate, el va veni spre noi. Pentru aceea, gândesc să așteptăm ziua de mâine, care nădăjduiesc că ne va fi fericită.” Acest sfat a lui Basta fu primit de toți. Cereau unii de la Basta ca să intre în sat să caute a stinge focul și a-și așeza acolo tabăra; dar din mai multe pricini, mai ales din iuțimea focului ce era anevoie de stins, Basta nu primi. El își așeză oștirea dincolo de Mirislău, la apus, aproape de sat, într-un loc care parte se întindea în câmpie, parte se urca frumos pe deal. El despărți din oaste trei trupuri mari de gvardie, asezându-le la cele trei intrări ale satului, de către tabăra noastră: unul de unguri, în vârful unui deal, unde era o biserică ce domina satul, altul de ardeleni, dincoace de sat; lângă drumul cel mare, și al treilea, alcătuit de toată pedestrimea nemțească și de toată artileria, supt comanda strejarului general-maior contele Tomasi Cauriolo, brescian, pe malul Mureșului, de mâna stângă, care era vecină de tabăra noastră d-o bătaie de tun. Acolo ridicară nemții o tabie între râu și sat și deodată ambele părți începură a tuna una asupra celeilalte.

Pe la cea dintâi mutare a sentinelelor de noapte, prinseră nemții patru din șase români, care cu nesocotită îndrăzneală, vrând să calce vro sentinelă, căzură într-o cursă pusă de comitele Cauriolo la povârnișul râului. Ei fură îndată duși la cortul lui Basta și amenințați de dânsul cu ștreang de nu vor mărturisi adevărul; spuseră că dincolo de pârâu a tăbărât Mihai cu mai mult de treizeci mii luptători și 40 tunuri mari și de câmpie și că din ceas în ceas aștepta pe fiul său Pătrașcu cu deosibit ajutor. Deși acești prinși, sau din neștiință, sau din nevoință, nu spuseră adevarul despre numărul oștilor lui Mihai, dar era adevăr numai că Mihai aștepta pe fiul său. Această pricină făcea pe Mihai a nu se prea grăbi la bătaie. Văzând că dușmanii stau liniștiți, își închise și el oștile în tabără, așteptând ziua de a două zi, să vadă ce va face dușmanul.