XXI

Pe la miezul nopții aceleiași zi (17 sept.) însă el, chemă pe unul din cei mai viteji căpitani ai săi, Petre Armeanul, și îl trimise în tabăra dușmană cu cărți către Basta și unguri, în care el lua de martori pe Cel înalt și toți sfinții: „că el nu e pricina acestei nenorociri pentru creștini; că acest foc nu s-a aprins din greșeala lui, ci din neastâmpărul și răutatea a doi-trei nobili numai; că el nici a gândit vrodată să ajungă treaba la o bătălie între creștini, l-acea cruzime d-a-și vărsa sângele între dânșii; că de vreme ce el e credincios împăratului, ce cată Basta și oștile împărătești în tabăra rebelilor? Întoarcă-se dar toți mai către dânsul și meargă cu toții să bată Timișoara sau să se lupte cu turcii, oriunde îi vor găsi; ar fi aceasta creștinesc lucru d-a nu trage sabie între sine; ar fi aceasta slăvit pentru maiestatea sa împărătească.”

Basta și ardelenii răspunseră îndată lui Mihai: „că mai întâi el nu-l cunoscuseră; că și lor li se părea crud lucru d-a vărsa atâta sânge creștin, orișicare parte ar triumfa; dar că e prea târziu spre a da un răspuns hotărât într-o pricină așa de însemnată, pentru care trebuia sfatul și chibzuirea a tuturor stărilor; că vor face aceasta noaptea și că a două zi des-de-dimineață îi vor da răspuns ⁸¹⁵ .” Acest răspuns era înșelător, căci nici o hotărâre nu luară ungurii, nici răspuns nu deteră lui Mihai a două zi dimineață. Ei îl făcură numai spre a hrăni în Mihai acea fatală nădejde ce mereu avu că va putea a veni la pace și a se feri de bătaie. Mihai într-adevăr o voia aceasta din toată inima. Fie oarba-i încredere în Austria și dorința nenorocită ce pururea a avut d-a se arăta credincios către dânsa, fie acea letargie morală care stăpânește mintea unui om mare și îi întoarce toate pasurile în greșeli, când providența a hotărât surparea lui, Mihai era îndoitor, nehotărât, fără voință statornică. „El se lupta cu inima jumătate, zice biograful său, căci nu voia a se bate cu nemții, ca să nu se arate trădător ⁸¹⁶ ”. Apoi nici un minut nu fu mai critic, mai însemnat în viața lui ca acesta. Niciodată ca acum el n-avusese nevoie de a desfășura cele mai din urmă puteri ale sufletului său ; niciodată nu fu el mai mult îndatorat a birui. Biruit, era pentru dânsul o ruină completă, după cum și fuse. Biruitor, el scăpa deodată și de legăturile sale cu Austria și de acelea cu ungurii. Aristocrația ungurească pierea pentru totdeauna în Ardeal și această țară, cu pieirea ungurilor și a sașilor, rămânea o țară ales românească. Austria, amenințată de turci, neavând altă armie spre a-i opune s-ar fi văzut silită a lăsa orice pretenții asupra Ardealului și a părților ce se țin de dânsa și a recunoaște independența noului stat românesc. Polonia n-ar fi mai îndrăznit atunci a ne supăra, sau, deși o făcea, Mihai ar fi căzut asupra-i cu toate puterile sale, cu farmecul numelui său de nebiruit, cu simpatiile ce avea în populațiile ei, și amar de dânsa! De atunci, nația română, încunjurând toate nenorocirile ce o bântuiră în urmă, s-ar fi constituat în întregimea drepturilor sale, în unitatea și libertatea sa și s-ar fi apucat a îndeplini cu putere mare misia de liberare și civilizare ce providența i-a menit în orientul Europei. Câtă mărire, câtă glorie și fericire o ar fi întâmpinat în această cale! O biruință, și toată această visare, tot acest frumos ideal național de atunci se înființa!