XXIX

Armia noastră se rășchirase în toate părțile. Spun că de la Mirislău spre Alba, ca la două mile de loc, era câmpiile și drumurile semănate cu trupuri de morți sau murinzi. După mărturisirea cea mai dreaptă și a mai multor, în această nenorocită bătălie noi pierdurăm 4000 oameni, 12 tunuri, și toate bagajele.

Basta, folosindu-se de biruința sa, pornise îndată călărimea sa usoară, însoțită de o mie din călărimea lui Csaki, spre Alba-Iulia, în urma ostașilor lui Mihai, din carii pe mulți întâmpinând, îi uciseră sau îi prinseră ⁸⁵⁵ . Ajungând aceștia în Alba-Iulia, cu toate că toți ai noștri se depărtaseră, ei însă, luând de pretext că încă a mai rămas lucruri d-ale românilor, deteră în pradă orașul și uciseră mai mulți nevinovați locuitori. Ei puseră acolo mâna pe armele trimise de împărat lui Mihai ⁸⁵⁶ . Basta poruncise la toți gonacii săi ca să păstreze viața la toți acei secui ce de bunăvoie vor depune armele, gândind să-i câștige în partea sa ⁸⁵⁷ . Această bunăvoință a lui Basta către secui fu pricina că, chiar în noaptea bătăliei, neunirea intră între dânsul și unguri, care, în loc d-a se lăsa mânați de dânsul, îi arătară că el le-a slujit de instrument numai.

Știm că Mihai așezase pe un deal ce domina locul bătăliei două mii archebuzieri secui, oameni aleși, socotind că prin înălțimea poziției vor putea face multă vătămare dușmanilor cu necurmata grindină a archebuzelor lor. Aceștia, fiindu-le poruncit d-a nu se mișca din loc fără numai fiind chemați, văzură priveliștea lăcrămoasă și fură privitori a nenorocitei bătălii, nemișcându-se din locul lor. După ce văzură măcelarirea soților lor, temându-se și ei de viața lor, făcură de mai multe ori semne cu bandierele că vor să se predea. Basta înțelese semnele lor și îi primi în milă și cu omenire le dărui viață și libertate. Dar, în acea noapte chiar, care din întâmplare era foarte întunecoasă, Csaki ⁸⁵⁸ , care începuse a se îngâmfa, zicând că el și cu ungurii săi au câștigat bătălia, iar nu Basta ⁸⁵⁹ , chemă la sine pe nobilii și credincioșii săi dintre ungurii din Ardeal și începu a se plânge de Basta, căci „a primit în milă pe acei secui, carii era tocmai din acei ce se răsculase cu plebea împotriva nobilimei, ispitindu-se a o stinge cu totul; într-acest chip, ei, carii, cu obicinuita lor vitejie, dobândiseră o așa de strălucită biruință, să nu-și poată lua, drept răsplata ostenelilor lor, satisfacția, deși mică, despre niște dușmani așa de neîmpăcați. Deci ei era de părere că nu se cade a lăsa nepedepsiți pe acei șelerați (procleți); dar că, în acea noapte chiar, să pună sfârșit dușmăniei și vieții acelor oameni, de o partidă ce le e cu atâta supărare împotrivitoare și dușmană. Cât pentru general, lesne se pot îndrepta înainte-i, cu cuvântul că ei n-au făgăduit nimic secuilor și prin urmare n-au greșit nimic scoțând din lumina zilei pe acești turburători ai odihnei comune.”

Plăcură foarte cuvintele lui Csaki la acele inimi întărâtate de necazurile pâțite, din natură nemilostive și peste măsură nesățioase de răzbunare. Deci toți deobște hotărâră ca pe la miezul nopții să ucidă pe acei nenorociți, carii, pe parola dată lor de Basta, neputând bănui o asemenea barbară întreprindere asupră-le, fără grijă sau dormeau, sau nearmați vegheau. În puterea nopții, în tăcerea cea mai mare, nobilimea ridică din cvartirele lor câteva mii de pedestrime, sași și unguri, povățuiți de căpitani dintre nobili, dușmani de moarte a secuilor, și încunjurară locul despărțit unde acești nenorociți avuseseră poruncă a tăbărî. La un semn dat între nobili, din deosebite părți ei navăliră cu ostașii lor în mijlocul secuilor și, cu vicleană și aspră cruzime, cu iuțeală și fără preget îi înjunghia și îi ucidea unde și precum îi afla. Prin această groaznică jertfă se stâmpără sufletele nesățioase ale nobililor cu moartea a două mii nenorociți secui, toți oameni aleși și floarea nației lor. „Faptă cu atât mai crudă și barbară, zice Spontoni, că se săvârșea de oameni de aceeași nație, legi și obiceiuri.” Astfel de cinste (loyauté) și inimă curată avea aristocrații unguri, dușmanii noștri.

Desplăcu foarte cruda răzbunare la toată armia împărătească și mulți începură a povățui și a striga lui Basta d-a pedepsi pe acei ce au necinstit toată armia și pe generalul ei; dar Basta, deși amărât de aceasta, nu îndrăzni a face, nici a zice nimic. Aceasta dete și mai multă îndrăzneală lui Csaki și, punând mâna pe câteva tunuri și pe o parte de muniții din dobânda bătăliei, fără voia lui Basta le trimise la căstelul său de la Almaș.

A doua zi după bătălie, Basta porni pe comitele Tomaso Cauriolo la curtea împărătească, ca să ducă bandierile și steagurile câștigate în bătaie. În zece zile ajunse acesta la curte și fu îndată primit de împăratul, care se înveseli mult de izbândă, dărui bine pe trimis și lăudă mult fapta lui Basta. Astfel se dovedi complicitatea curții în purtarea generalului ei în Ardeal.

Într-aceea, Basta și ungurii, fără a mai întârzia, aleargă la AlbaIulia, unde găsiră orașul prădat de oamenii lor și trupul lui Wolfgang Corniș ucis. Ei poruncesc să-i puie trupul într-un cosciug, spre a-l înmormânta mai târziu și, nefăcând nici o răscumpărare bieților locuitori despre paguba făcută de soldații lor, fără a mai pierde vreme, se luară după Mihai.